Colin Falconer

Yemin Moshe.

Yemin Moshe era prima aşezare evreiască ridicată în afara zidurilor Oraşului Vechi. Fusese finanţată de filantropul englez Sir Moses Montefiore. Marie locuia acolo, într-un mic apartament cu un singur dormitor, deasupra unei băcănii de la parter. Era funcţionară la Histadruth, Federaţia Forţelor de Muncă Evreieşti. O învăţaseră să bată la maşină şi, deoarece dăduse dovadă de inteligenţă şi conştiinciozitate, promovase rapid ca stenografă şi secretară personală a unui membru al comitetului central.

Ducea o existenţă liniştită. În fiecare zi pleca la lucru la opt dimineaţa şi se întorcea la şase seara, cu excepţia sabatului. Noaptea îşi pregătea de mâncare, ascultând radioul şi apoi citea înainte să adoarmă. Ieşea foarte rar undeva. Când începuse prima dată să lucreze la Histadruth, primise nenumărate invitaţii la cină din partea bărbaţilor, dar precizase de la bun început că era logodită, aşa că invitaţiile încetară în curând.

Se supusese rutinei noii sale vieţi ca un înotător epuizat pe o plută. Se afla în siguranţă; avea ce mânca şi dormea într-un pat cald. După Oswiecim şi lagărele DP din Europa, se simţea ca o regină.

Băcănia de la parter era proprietatea unui om, pe nume Fromberg, un bătrân evreu berlinez care fugise din Germania în 1934. În afară de câteva prietenii legate la Histadruth, era singurul om cu care vorbea în mod frecvent. Avea un cap chel, care semăna cu un ou fiert, şi o mustaţă galbenă, plângăreaţă. Era un bărbat vesel şi blând şi vorbea cu ea mai mult în germană, decât în ebraica pe care încerca s-o deprindă.

La început, se arătase uimit de faptul că nu era evreică, dar o adoptase repede, ca pe una din fiicele sale – avea şase fete care locuiau în cele trei camere din spatele magazinului – precum şi de faptul că refuza în mod constant invitaţiile la cină.

— Domnişoară Helder! Îi strigă el, când ajunse în capătul scărilor. Aţi avut o zi bună azi?

— Da, mulţumesc, domnule Fromberg.

Bineînţeles, fiecare zi semăna cu cealaltă. Dar şi cele mai rele semănau cu Paradisul în comparaţie cu Oswiecim.

— Este foarte cald.

— Nu mă deranjează.

Fata intră în magazin. Era plin de marfă şi praf şi mirosea a carne uscată şi a brânză mucegăită.

— N-ai vrea să luăm masa împreună, diseară? Soţia mea face şniţele. O să-i spun să pună o farfurie în plus.

— Vă mulţumesc mult, dar nu în seara aceasta, domnule Fromberg.

— Ah, dar nu mănânci niciodată. Uită-te la tine! Dacă stai într-o parte nu laşi nici o umbră. Ai nevoie să te hrănească o gospodină ca soţia mea.

— Poate altă dată. Acum sunt obosită.

— Nu-i de mirare că eşti obosită. De-abia te mai ţii pe picioare. Când o să se stârnească hamsiin-ul, o să te doboare.

— O să port pantofi solizi, ca să mă tragă în jos.

— Soţia mea îmi spune întotdeauna: de ce n-o aduci la masă pe fata aceea slăbănoagă? Cum să-şi găsească un bărbat dacă-i subţire ca un pai?

— Am deja pe cineva care vrea să se căsătorească cu mine, domnule Fromberg.

Bărbatul se încruntă.

— Da, da, bine, micuţă domnişoară. Şi acum cu ce să te servesc?

— Aş vrea două ouă pentru ceai.

Ouăle pe care le vindea Fromberg erau vestite; le cumpăra de la arabii care-şi creşteau păsările în libertate, spre deosebire de cele din kibuţuri, hrănite cu grăunţe speciale. Din cauza acestui fel de alimentaţie, gălbenuşurile lor nu aveau nici gust, nici culoare.

Fromberg căută sub tejghea.

— Tot n-ai găsit ce căutai la Agenţia Evreiască?

— Nu încă. Poate în curând.

Fromberg se întristă brusc, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori Marie pomenea de căutarea logodnicului ei. Faptul că avea o vecină frumoasă şi necăsătorită părea să-l sâcâie, de parcă ar fi fost proprietarul unui pantof desperecheat.

— Agenţia Evreiască este plină de oameni care-şi caută familiile şi prietenii, spuse Marie. O să-i găsească până la urmă.

Fromberg împachetă ouăle în ziar şi-i strigă, în timp ce urca pe scări, că soţia lui va pregăti oricum un şniţel în plus, în caz că se răzgândeşte. Apoi, se aşeză să cugete în linişte. Nu era drept ca o fată atât de drăguţă să trăiască de una singură, să nu iasă nicăieri, să nu se distreze. Să nu mănânce. Câteodată, se întreba dacă acest logodnic al ei exista într-adevăr. Văzuse tatuajul lagărului morţii pe braţul ei şi se gândea că necazurile sărmanei Marie Helder nu se mărgineau doar la pierderea poftei de mâncare.

Talbieh.

Pe masa din curte erau două pahare goale şi o scrumieră plină cu mucuri de ţigări, dar numai două erau mânjite de ruj. Abdollah şi Hasna lipseau, spre surprinderea lui. Talbot îi căută, fără succes, în bucătărie şi în camerele lor. Îl apucă frica, dându-şi seama că era confruntat cu inevitabilul.

Era răcoare în casă. Un ventilator se mişca într-un ritm sincopat; i se rupsese o aripă. Paşii lui răsunau pe parchet. Urcă scările spre dormitor şi deschise uşa.

Elizabeth nu era complet goală; îşi păstrase bijuteriile. Stătea întinsă pe marginea, patului, cu picioarele pe podea şi o pernă sub fund. Nici Chisholm nu era dezbrăcat complet; nu-şi scosese cizmele. Lustruite impecabil, remarcă Talbot. Îngenunchease lângă pat, între picioarele lui Elizabeth.

Avea cuburi de gheaţă în gură.

Elizabeth se ridică, acoperindu-şi sânii mici cu palmele.

— Oh, Henry! Exclamă ea, uitându-se la el. Mă consideri, probabil, un flirt deplorabil!

Chisholm se ridică şi el. Talbot considerase întotdeauna că un bărbat prins în flagrant delict cu soţia altuia trebuia să-şi ia pantalonii şi să dispară cât putea de repede, dar Chisholm nu dădea semne că ar fi avut de gând să plece. Nu părea nici măcar stânjenit.

Talbot nu reuşea să-şi ia ochii de pe sexul lui. Substanţial era cuvântul care-i venise în gând. Un maior şi armamentul lui. Probabil că Divizia a 6-a Aeropurtată fusese dotată cu astfel de arme atunci când îşi recrutase membrii pentru şcoala de paraşutism.

Chisholm scuipă cuburile de gheaţă pe marmură.

— Nu ştii să baţi la uşă?

— Acesta este dormitorul meu! Şi aceea este soţia mea!

— Ei bine, bătrâne, acum mă folosesc de ea, aşa că şterge-o!

Ticălosul, nu-şi pierduse nici măcar erecţia.

— O să te ucid, îi zise Talbot.

Chisholm se încruntă, vădit încurcat.

— Cu ce?

Talbot se aruncă asupra bărbatului masiv. Chisholm îşi ridică leneş pumnul, îl lovi în bărbie şi-l dobori pe podea. Talbot ateriză pe spate şi se izbi cu capul de marmură.

— Încetează! O auzi pe Elizabeth strigând. Ajunge! Îmbracă-te şi pleacă!

Chisholm se îmbrăcă încet, urmărindu-l atent pe Talbot. Cizmele lui răsunară pe scări şi apoi auzi uşa trântindu-se în urma lui.

Talbot se trase în colţul camerei şi se rezemă de perete. Elizabeth se aşeză pe marginea patului, cu o ţigară în portţigaretul de fildeş. Nu se deranjase să se îmbrace.

— Vrei să chem doctorul?

Talbot clătină din cap.

— Nu este prea civilizat să dai buzna în propria-ţi casă.

— Oricum, este şi mai puţin civilizat să te regulezi cu ofiţeri.

— Eşti atât de demodat în această privinţă. Ce-ai vrea să fac? Dacă tu nu te achiţi de aceste obligaţii, trebuie să chem ajutoare din afară, bineînţeles.

— Mă aşteptam la puţină discreţie.

Talbot îşi băgă degetele în gură. I se mişcau doi dinţi.

— Chisholm – de ce Chisholm?

— De ce nu?

— Pentru că.

Talbot îşi aminti de Poarta Jaffa. Cum să-i explice?

— Nu este. Pentru că este un ticălos.

— De obicei, aşa sunt toţi bărbaţii care se culcă cu nevestele altora.

Îşi stinse ţigara în scrumiera de lângă pat şi se ridică.

— Mă duc să fac un duş.

Ieşi.

Talbot lăsă capul în jos, ruşinat. Îi era ruşine şi pentru ea, şi pentru el. Îi era ruşine că nu avea măcar forţa fizică să-l pedepsească pe bărbatul care-i luase soţia. Îi era ruşine că Dumnezeu îi schilodise sufletul în asemenea hal încât nici n-o mai dorea.

Se gândi la Chisholm şi la Poarta Jaffa şi i se păru că exista un singur mod în care-şi putea recâştiga mândria, şi anume prin trădare. Ce cuvânt ciudat!

Sâmbătă seara. Oamenii se îngrămădeau în jurul Pieţei Zion, agasaţi de lustragii arabi care-şi izbeau periile de cutii, sperând să atragă clienţii. Aroma seducătoare a cafelei prăjite îi ademenea pe alţii spre cafenelele de pe străzile Ben Yehuda şi King George V, unde europenii exilaţi în costumele lor strălucitoare, încercau să-şi recreeze un mod de viaţă, defilând în haine moderne, achiziţionate în magazinele de pe Bulevardul Princess Mary. Muzica se revărsa din magazinele arăbeşti şi strigătele negustorilor dominau atmosfera.

Henry Talbot o zări pe Sarah aşezându-se la coadă lângă Cinematograful Zion. Îşi cumpărase un bilet. Englezul cumpără un baton de la un yemenit, muşcă din el de câteva ori şi apoi îl dădu unui lustragiu. Se uită la reclamă. Abbot şi Costello la Hollywood.

Oare femeia Haganah alesese special acest film? Intenţiona să-l liniştească? Cumpără un bilet şi intră înăuntru.

Aşteptă câteva minute să-şi obişnuiască ochii cu întunericul. Când titrajul în ebraică şi arabă apăru pe ecran, oamenii izbucniră în râs. Îl deprima să vadă cât de uşor îşi exportau americanii cultura lor puerilă.

Sarah stătea la câţiva metri depărtare, pe un loc din spate. Probabil că îl zărise exact când intrase. Fără s-o bage în seamă pe plasatoare, se aşeză lângă fată.

— Comediile sunt ideale pentru acest gen de treburi, îi spuse ea. Când râd, oamenii nu pot trage cu urechea şi nu te pot apostrofa să faci linişte.

— Ah, deci aceasta este o comedie. Nu mi-am dat seama.

— Nu-ţi place Abbot şi Costello?

— Dacă aş fi avut de ales, aş fi preferat să-mi cufund capul în ulei fierbinte. Dar acum asta este, suntem aici.

— Ai adus ciocolată, aşa cum ai promis, Henry?

— Îmi pare rău, am uitat. Dar nu crezi că ar fi de preferat dosarele Înaltului Reprezentant al Coroanei?

Oamenii izbucniră din nou în râs.

— Le ai la tine? Zise Sarah, încordându-se brusc.

— Ar fi fost cam voluminoase, nu crezi? Dar pot să fac rost de ele.

— De toate dosarele?

— Da.

Sarah inspiră adânc.

— Bun.

— Aşa o să scap de obligaţiile faţă de voi?

— O să vedem.

— O să vedem? Ce să vedem? Ce mai vreţi?

Un arab cu turban şi costum vestic se aşeză lângă el, pironindu-şi ochii pe ecran. Talbot îl urmărea prin întuneric. Omul părea concentrat, de parcă ar fi urmărit Regele Lear.

— La început ne-ai înfometat, iar acum ne oferi un dejun copios. Mă tem că nu te mai înţeleg.

— Aveţi un jeep şi uniforme britanice?

— Bineînţeles.

— Bineînţeles, repetă Talbot. Pot face rost de dosare pentru opt ore. Vă priveşte cum vă descurcaţi. La sfârşitul acestei perioade, trebuie să le daţi înapoi intacte. Este clar?

— Nu avem prea mult timp la dispoziţie.

— Pentru informaţii strict secrete este o eternitate. Aveţi nevoie de doi oameni care să se dea drept ofiţeri britanici. Cu alte cuvinte, o pereche de ticăloşi aroganţi.

— De unde le luăm?

— De pe Dealul Sfatului Rău.

Talbot îi dădu un plic.

— Două seturi de cărţi de identitate. Or să vă ajute să intraţi. Şi o hartă a împrejurimilor. Îmi spuneţi când sunteţi gata şi eu o să precizez ora. O să le fotografiaţi, atâta tot.

— N-avem nevoie de mai mult.

Publicul se zgudui de râs. Un evreu se chircise pur şi simplu pe scaun, ştergându-şi ochii cu o batistă uriaşă, albă. Talbot se uită la arabul de lângă el. Nu-şi schimbase expresia. De fapt, ce motiv ar fi avut să râdă? Se gândi el. Cum să înţeleagă? În ultimii treizeci de ani, se ciocnise de o cultură pe care nu putea s-o priceapă, de un mod de viaţă diametral opus celui cu care fusese învăţat. Costumul vestic şi turbanul erau simbolurile dihotomiei aduse de britanici şi evrei pe acest pământ. Şi iată cum încercau să înţeleagă şi să râdă.

Şi iată-mă şi pe mine – se gândi el – gata să vând.

Totuşi cineva trebuia săi protejeze pe evrei de oameni ca Chisholm.

— Rămâi până la sfârşitul filmului? O întrebă el.

— Numai dacă mă loveşte apoplexia în următoarele cinci minute.

— Înseamnă că mai aveţi o şansă, spuse Talbot.

Apoi se ridică şi ieşi. Se lăsase noaptea. Iuda se întâlnise cu Caiafa, îşi zise el. Rămânea doar să se sărute.

Rehavia

— Asher, poţi să alegi pe cine vrei pentru această operaţiune. Ştii cât de importantă este.

Asher încuviinţă din cap.

— Netanel Rosenberg.

— Nu trebuie să te hotărăşti imediat.

— A învăţat engleza când lucra în Germania pentru tatăl său şi o vorbeşte fluent. Şi se pricepe foarte bine să joace teatru.

Se aflau într-un apartament din Rehavia. Ferestrele erau deschise pentru că era cald, dar nu adia nici o briză şi în cameră mirosea a unt încins de la omleta pregătită de Sarah pentru cină. O sticlă de vin de Rishon stătea pe masă.

— Dar eşti convins că poţi avea încredere în el?

— Nimeni nu este mai devotat ca Netanel, nici măcar Ben-Gurion.

— Nu pun la îndoială devotamentul lui. Dar când l-am trimis după Emmerich, nu pot spune că s-a descurcat. L-a lăsat în viaţă şi a agresat-o pe menajeră.

— I-a văzut tatuajul. Voia să dea alarma.

— În această operaţiune nu ne putem permite nici o greşeală.

— Nu vor fi greşeli.

— Bine.

Sarah aduse un plic din sertarul din bucătărie. Îl împinse pe masă şi îşi turnă nişte vin.

— Noi acte de identitate.

Asher le luă să le examineze.

— Nu va fi la fel de uşor ca atunci când aţi intrat la Emmerich – zise ea. Vor fi soldaţi britanici la poartă. Dacă prietenul tău german scapă vreun danke schön45 s-a terminat.

— N-o să scape – mormăi Asher.

De când intrase în Shai se văzuse obligat să primească ordine din partea soţiei sale şi nu-i plăcea deloc.

Femeia, băgă mâna în buzunarul de la piept şi scoase o hârtie albă, împăturită în patru. Apoi o netezi pe masă. Era o hartă trasată cu cerneală neagră.

— Omul meu a desenat-o pentru noi. Aici este poarta principală, aleea şi grădinile. Reşedinţa se află dincolo. Mergeţi cu maşina până la intrarea laterală de acolo. Persoana o să vă aştepte la nouă şi un sfert, fix. Să nu ajungeţi prea devreme – veţi da naştere la interpretări – şi nici prea târziu, altfel o să-l scoateţi din sărite. Veţi saluta, veţi spune numele şi rangul şi veţi lua servieta pe oare v-o oferă. Apoi vă veţi întoarce şi veţi porni cât de repede spre Kfar Herzl.

— Până şi-un catâr ar reuşi.

— Da, tocmai de aceea te-am ales pe tine.

Se uită la ea şi văzu că zâmbeşte, aşa că surâse la rândul lui. Îşi dădu la o parte părul negru care-i cădea pe faţă.

— Omul ăsta al tău poate într-adevăr să facă rost de dosare?

— El spune că da.

Bărbatul clătină din cap.

— Pentru noi reprezintă o adevărată bombă atomică.

Îşi puse mâna peste a lui.

— Fii atent. Dacă vei fi arestat, o să te considere spion.

Îşi schimbase brusc atitudinea. Începuse să se joace cu inelul de pe degetul ei.

— Îţi pasă dacă mă mai întorc sau nu?

— Da, îmi pasă foarte mult de tine.

— Nu este acelaşi lucru.

— Cum adică?

— Vreau să spun că nu mă iubeşti.

Femeia îl privea îndurerată. Se străduia, se gândi el. Nu voia să fie răutăcioasă.

— Te rog, Ash.

O trase spre el. O sărută şi ea îi răspunse încordată. Făcea dragoste din memorie, îşi spuse el. Nu mergea, de fapt nu mersese de la bun început. Dar cel puţin era a lui într-un fel şi nu putea renunţa la ea.

Trecuse atât de mult timp. Chiar şi acum când se aflau sub acelaşi acoperiş, stătea cu spatele la el în pat. Dar în noaptea aceasta o dorea din tot sufletul şi se aştepta la un miracol.

* * *

Rămase o vreme treaz, privind-o cum doarme. Avea o faţă de înger la lumina lunii. De înger şi de mincinoasă. Când se întorsese după război, sperase că lucrurile se vor schimba. Dar din contră, timpul mărise distanţa dintre ei. Pasiunea soţiei sale era prefăcută, iar actul sexual mecanic, o simplă supunere şi atâta tot. Dar nu-i promisese niciodată că-i va oferi mai mult.

Tragedia era că se considera mulţumit.

Dealul Sfatului Rău.

Încuiate în sertarul unui birou de lângă salonul lui Sir Alan Cunningham, se aflau câteva dosare care purtau ştampila roşie de STRICT SECRET. În afară de Sir Alan, doar câţiva oameni mai aveau cheia biroului. Henry Talbot era unul din ei.

Ajunsese la servici cu zece minute mai devreme decât de obicei şi, în loc să se ducă direct în biroul lui, urcase la etaj şi se îndreptase spre apartamentul Înaltului Reprezentant al Coroanei. Caporalul îl recunoscu imediat şi-i deschise uşa. Talbot intră înăuntru, descuie biroul şi scoase trei dosare cu următoarele titluri: HAGANAH, STERN şi IRGUN ZVAI LEUMI. Dosarul HAGANAH avea câteva sute de pagini şi Talbot de-abia reuşi să-l vâre sub braţ.

Încuie biroul şi ieşi. Semnă pentru dosare în registrul caporalului şi apoi se întoarse în birou. Se simţea uimitor de calm. Băgă cele trei dosare într-o servietă neagră de piele şi o închise.

Gata. Asta era tot.

Se uită la ceas. Nouă fără cinci. Mai avea destul timp. Deodată începură să-i tremure genunchii şi trebui să se aşeze. În momentul acela, auzi o bătaie în uşă şi intră primul secretar, Reginald Chandler.

— Bună dimineaţa, Talbot. Se pare că şi azi o să fie cald.

— Da, domnule.

— Îmi pare rău că am dat buzna aşa. Eşti ocupat?

Isuse Christoase!

— Nu, deloc. Luaţi loc, vă rog. Doriţi o ceaşcă cu ceai?

— De ce nu?

Talbot ieşi şi-i spuse funcţionarului său Mahmud să aducă două ceşti. Se uită la ceas. Nouă fără trei minute. Cum să scape de Chandler în mai puţin de optsprezece minute?

Se întoarse în birou şi se aşeză.

— Pari palid, Talbot. Nu te simţi bine?

— Ba nu, domnule, nu am nimic.

— Vreau să discut ceva cu tine. Strict confidenţial, bineînţeles.

— Înţeleg. Sper că nu este un lucru neplăcut.

— Doamne fereşte, nu. De fapt, sunt chiar veşti bune. După cum ştii, mă retrag la sfârşitul lui august.

Talbot se uită la ceas cu coada ochiului. Oare ce dorea ţapul ăsta bătrân?

— O să ne lipsiţi foarte mult.

— Îţi mulţumesc, Henry. N-aş putea spune că nu aştept cu nerăbdare momentul. Am o căsuţă în Esher. Păcat că soţia mea nu mai trăieşte. O să mă simt singur fără ea.

Margery Chandler murise cu şase ani în urmă.

Doamne, nu-l lăsa să devină sentimental, se gândi Talbot. Altfel, n-o să mai scap de el.

— Cel puţin, o să aveţi ocazia să jucaţi cricket aşa cum trebuie. Mie îmi pare rău că aici n-am ocazia.

— Presupun că ai dreptate. Oricum, nu despre asta voiam să discut cu tine.

Mahmud aduse ceai tare în două ceşti de porţelan roz. Le puse pe birou şi se retrase.

Nouă şi două minute.

Chandler se uită trist la ceaşca lui de ceai.

— N-am cunoscut până acum nici un localnic care să facă un ceai adevărat. Cel puţin indienii erau cei mai groaznici. Şi doar ei cultivă ceaiul. Ştii, când eram la Delhi, înainte de primul război mondial.

Santinela purta uniformă kaki, coif de oţel şi cizme lustruite ca sticla neagră. Avea o puşcă pe umărul drept. Camaradul său ţinea un Thompson îndreptat spre maşină în timp ce verifica actele. Niciunul din ei nu râdea.

— Frumoasă zi pentru cursă, zise Asher.

Santinela îl ignoră şi cercetă atent permisele de intrare.

— Caporal Davidson şi locotenentul Jenkins.

Netanel bătu nerăbdător în maşină.

— Pe cine căutaţi?

— Chiar te interesează, sergent?

Cei doi oameni se uitară unul la celălalt.

— Avem o întâlnire cu Henry Talbot, unul din secretarii Înaltului Reprezentant al Coroanei, îi spuse Netanel în cele din urmă.

Soldatul păru satisfăcut de această explicaţie. Îi înapoie actele lui Asher, oarecum cu părere de rău.

— Regret că v-am reţinut.

Asher băgă în viteză şi se îndepărtă.

— N-ar fi trebuit să foloseşti numele lui Talbot, îi spuse Asher.

— N-am avut de ales.

Asher bombăni. Ştia că Netanel avea dreptate, dar Sarah îi spusese să folosească numele doar într-o situaţie extremă. Ori, nu prea fusese cazul. În timp ce conducea, îşi ştergea sudoarea palmei drepte de şorţul său kaki. Simţea o senzaţie familiară în stomac.

Parcă vedea în minte harta desenată de Talbot. În loc să urmeze poteca spre partea din faţă a clădirii, o coti pe o alee cu pietriş, mărginită de boscheţi de trandafiri. Se uită la ceas. Nouă şi paisprezece minute.

Perfect.

Opri jeepul la intrarea laterală şi privi treptele care duceau la uşă. Era încuiată. Nici urmă de Talbot.

Îşi aminti cei spusese Sarah. Dacă te prind, vei fi tratat ca spion.

Se uită la Netanel. Se întinsese pe scaun, contemplând crengile unui brad.

— Unde dracu o fi Talbot? Şopti Asher.

— O să vină, zise Netanel căscând. Uită-te la trandafirii aceştia. Englezii ştiu într-adevăr, cum să îngrijească o grădină, nu-i aşa?

— Problema este – spunea Chandler – că cei de la Whitehall vor trebui să se hotărască pe cine vor numi în locul meu. Deci va trebui ales un prim secretar. Este nevoie de cineva de încredere şi discret.

Cineva compromis total de Haganah, se gândi Talbot.

— Mi-am luat permisiunea să te propun.

— Pe cinstea mea, este foarte drăguţ din partea dumneavoastră, domnule.

Doamne Dumnezeule, nouă şi şaisprezece minute!

— Ei bine, ai muncit cu conştiinciozitate şi te-ai dovedit o persoană de încredere. Te aşteaptă un viitor mare, tinere Talbot. Un viitor mare.

Dacă ai şti ce viitor mă aşteaptă. Ori închisoarea, ori dizgraţia.

— Vă mulţumesc foarte mult, domnule.

— Bineînţeles, nu s-a hotărât nimic deocamdată. Oricum, va fi doar o numire temporară. Până va sosi cineva mai experimentat din Anglia. Dar eşti un băiat bun şi sunt convins că vei promova rapid.

— Vă sunt foarte recunoscător, domnule. Pur şi simplu nu ştiu ce să spun.

Ştii ce, te rog să încetezi şi să mă laşi să-mi vâr capul în ştreang fără să mă chinuiesc degeaba.

— Ei bine, m-am gândit că ar fi bine să te anunţ. Sir Alan te va informa, fără îndoială, în mod oficial la timpul potrivit.

Se ridică să plece.

Apoi se răzgândi.

— Ar mai fi încă ceva. O problemă strict confidenţială.

— Pini – zise Netanel. Şi la Buna erau pini.

Umbrele ramurilor dansau pe şapca lui.

— Unde este Buna? Spuse Asher. Unde este Talbot?

— Buna era numele curţii de lângă Auschwitz, îi răspunse Netanel.

Avea o voce blândă şi visătoare.

— Ciudat cum asociezi un lucru cu altul. Când mă uit la un pin, mi se face frig şi foame. Mă simt ca şi când aş vrea să mor.

Asher bătu cu degetele în volan. În orice moment ar putea apare un ofiţer britanic care să-i ia la întrebări. De ce sunteţi aici? Ce faceţi? Atunci probabil că dorinţa funestă a lui Netanel se va împlini. Asher se hotărâse să nu se lase arestaţi. Mai bine să moară răpus de gloanţe decât în ştreang.

— Îl mai aşteptăm încă cinci minute, zise el.

— Cel mai rău este că nu poţi uita. Chiar dacă mănânc o cină copioasă, pe urmă tot mi-e foame. Ştii, nu corpul este înfometat, ci creierul. Îţi atacă mintea.

Era pentru prima dată când Netanel pomenea de Auschwitz. Ar fi putut să-şi aleagă un moment mai bun.

— Este greu să explici cuiva care n-a fost acolo. E ca şi când ai muri şi Dumnezeu te-ar arunca în Iad. Da, chiar aşa.

Netanel se întoarse şi se uită la el.

— De unde spuneai că eşti?

— Din Bavaria. Un oraş numit Ravenswald, lângă München.

— Ai fost întotdeauna Asher Ben-Zion?

— Nu, acesta este numele ebraic pe care l-am adoptat când am venit aici. Eram sionist – deci Ben-Zion, fiu al lui Sion. Iar Asher este traducerea ebraică a cuvântului fericire. Aşa m-am simţit când am venit în Palestina. Unde dracu' o fi Talbot?