Colin Falconer

— Cu ce te mai ocupi? Am auzit că te-ai întors la kibuţ?

— Nu scăpaţi voi de mine aşa de uşor. Lucrez pentru Shai până când voi fi apt de luptă.

— Deci, ce te aduce aici?

— Îl caut pe Rosenberg. Este acasă?

Uşa de la dormitor se deschise şi apăru Netanel. Avea părul răvăşit şi hainele mototolite de somn. Se întinse zâmbind.

— Ash? Ce cauţi la Ierusalim?

— Am nişte veşti bune pentru, tine, Netanel. N-ai vrea să îndeplineşti o misiune Shai?

Erau doar două dormitoare, cu un singur pat metalic în fiecare cameră şi saltele pe podea. Lucrurile personale se ţineau în rucsacuri împrăştiate peste tot. Trebuiau să fie gata de plecare oricând.

— Vezi cum trăim la Ierusalim? Zâmbi Netanel. Câteodată mi se pare că la Auschwitz era mai bine.

— Dacă-i laşi pe oamenii tăi să cureţe mitraliere în camera de zi în timp ce sunt străini la uşă, v-aţi putea trezi din nou, cât de curând, în spatele sârmei ghimpate.

— Doar ştii cum sunt aceşti sabra. Nu poţi să le spui ce să facă.

— Nu uita că şi eu sunt sabra.

Netanel surâse amuzat.

— Nu, Ash, nu uit.

Asher se aşeză pe marginea patului, strâmbându-se de durere. Îşi masă muşchiul. Urcatul celor şase etaje îl extenuase.

— Cum merge? Îl întrebă Netanel.

— Mă doare tot timpul.

— Unele răni nu se vindecă niciodată. Ştiu cum este. Încă mă mai doare capul după bătăile germanilor.

Scoase un pachet de ţigări din buzunarul de la piept şi-l deschise cu degetul mare. Băgă o ţigară în gură şi o aprinse de la chiştocul lui Asher.

— Ai fost ocupat? Se interesă Asher.

— Arabii şi-au înteţit atacurile în zona Oraşului Vechi. Unul din băieţii mei a fost rănit săptămâna trecută, când au atacat un autobuz Egfed, lângă Poarta Zion. Cu o săptămână în urmă, am pierdut încă doi când britanicii i-au prins cu revolvere în buzunar. Am destule probleme şi eu. Dar povesteşte-mi despre tine. Ce faci la Ierusalim?

— Lucrez pentru Shai, serviciul de spionaj. De aceea mă aflu aici. A apărut ceva care cred că o să te intereseze.

— Nu sunt omul potrivit, Asher. Nu mă pasionează travestiurile.

— Nu am de gând să te fac spion. Avem nevoie de voluntari pentru o misiune. Este periculos, bineînţeles.

Netanel ridică din umeri.

— Spune-mi mai întâi despre ce este vorba.

— De Auschwitz, Netya.

Netanel se schimbă la faţă.

— A venit vreunul din ei aici, la Ierusalim?

— Soţia mea lucrează şi ea pentru Shai. Are un om bine plasat în cadrul guvernului britanic. I-a spus că un ofiţer se află aici, la Ierusalim, în colonia germană. A fost maior SS la Auschwitz.

— Şi britanicii îl adăpostesc?

— Nu chiar. Dar nu iau nici o măsură. Aşa că va trebui să luăm noi. O să ne ajuţi?

— Cunoşti deja răspunsul.

Trase din ţigară.

— Cum îl cheamă, Ash? Poate că îl cunosc.

— Emmerich. Fostul maior SS, Rolf Emmerich.

Wilhelmina.

Doi poliţai arabi păzeau poarta. Căpitanul Wilbur Spencer-White şi şoferul său, caporalul George Taylor, înmânară permisele lor sergentului arab. Taylor glumi cu el în timp ce ofiţerul tăcea.

— Bună zi pentru race43, spuse Taylor.

Sergentul cercetă atent permisele.

— Care cursă?

— Rasa umană.

Sergentul n-avea chef de râs. Permisele păreau în ordine, dar îi plăcea să-şi exercite măcar o dată autoritatea asupra afurisiţilor de britanici.

— Ce treabă aveţi aici?

— Ne priveşte, îi răspunse ofiţerul. Actele noastre sunt în regulă. Aşa că fii băiat bun şi lasă-ne să trecem.

Bătu nerăbdător la bordul jeepului.

— Bună zi pentru cursă, zise Netanel când trecu de gărzi.

— Am auzit asta odată, de la un caporal britanic, zise Asher. Nici atunci nu zâmbise nimeni. Dacă cineva te ia drept prost, devine mai puţin suspicios în ceea ce te priveşte.

Jeepul se opri în curtea interioară. Netanel se dădu jos.

— Noroc, îi şopti Asher.

— M-am rugat pentru această clipă de când am scăpat de la Auschwitz. Nu am nevoie de noroc. Doar că nu vreau să se termine prea repede.

— Netya, ţine minte. Nu avem timp decât de un glonte.

— O să ţin minte.

Netanel se îndreptă spre nişa din faţă. Era îmbrăcat în uniformă kaki şi în şapcă. Îşi aranja tocul pistolului Webley Special şi bătu în uşă cu bastonul său.

Arhitectura casei era în stil clasic arăbesc, construită din piatră rozalie de Ierusalim, cu arcuri graţioase şi tavane boltite, deasupra unei curţi centrale, plină cu flori multicolore. Farfurii arăbeşti din cupru şi aramă decorau pereţii şi podelele erau făcute din marmură albă şi neagră.

— Maiorul Emmerich nu prea mai primeşte vizitatori, spuse menajera.

O chema Ilse. Era nemţoaică, aşa cum îl informase, deşi, bineînţeles, afirmase că nu ţinea cu naziştii.

— Mulţi buni germani nu au fost de acord cu Hitler şi faptele sale. Dar ce puteam face? Cum spuneaţi că vă cheamă?

— Spencer-White, căpitanul Spencer-White, zise Netanel.

— De ce doriţi să-l vedeţi?

— Probleme oficiale, spuse Netanel, străduindu-se să vorbească cât mai politicos.

— Nu ştiu dacă va putea să vă ajute prea mult, zise Ilse, şi pentru o clipă, distinse o uşoară ironie, ca şi când ar fi râs de el.

Nu, probabil că se înşelase.

Hai, grăbeşte-te. Du-mă odată la el, se gândi Netanel. Vreau să-i văd faţa când o să-i pun pistolul la tâmplă. Vreau să-i amintesc de Amos Mandelbaum. Vreau să-l privesc cum moare, aşa cum l-a privit el pe Mandelbaum şi vreau să ştie cine l-a răzbunat. Vreau să-mi spăl păcatele prin sângele şi groaza lui.

— Bineînţeles, nici maiorul Emmerich nu-l plăcea pe Hitler – trăncăni Ilse. Era doar un soldat care îşi făcea datoria.

Ajunseră în salon, o cameră luminată, cu podele prăfuite, de parchet, imprimeuri persane şi un cuţit beduin de vânătoare, atârnat de perete.

Pe un scaun de trestie, departe de el, cu faţa spre grădină, se afla un om. Netanel îşi strânse pumnii, încercând să se stăpânească. Nu-mi vine să cred, se gândi el. Nu-mi vine să cred că soarta te-a adus aici.

— Ai un vizitator, maiorule, îl anunţă Ilse.

Netanel se uită la bărbatul din fotoliul de trestie.

Nu era Emmerich.

Corpul care stătea acolo îi aparţinuse poate odată. Părul blond, scurt şi ochii reci albaştri erau aceiaşi. Dar era ca şi când te-ai fi uitat la o figură de ceară care fusese lăsată pe foc; în timp ce o jumătate de faţă îşi păstrase frumuseţea rece, de zeu teutonic, cealaltă jumătate se topise parcă. Corpul de sub pătură semăna cu un schelet; muşchii de pe partea stângă dispăruseră, expunând pleoapa rozalie; avea o privire fixă.

Acesta nu putea fi maiorul SS Emmerich.

— Aveţi un vizitator! Îi strigă Ilse în urechea dreaptă. Este colonelul Spencer-Weiss de la armata britanică. Verstehen Sie44?

Emmerich bodogăni ceva de neînţeles în germană.

— Nu ştiu dacă astăzi veţi ajunge la vreun rezultat, căpitane – zise Ilse. Are zile bune şi zile rele. Oricum, o să vă las singuri. Chemaţi-mă dacă aveţi nevoie de mine. Sunt în bucătărie.

— Emmerich? Spuse Netanel. Emmerich, ştii cine sunt?

Nu primi nici un răspuns. I se scurgea saliva de pe bărbie, formând o pată întunecată pe halat. Stătea ciudat pe scaun, înclinat pe partea stângă.

— Nu-ţi mai aminteşti de mine? Sunt Netanel Rosenberg!

I se păru că tresărise. Probabil că înţelegea. Trebuia să înţeleagă! Scoase revolverul şi trase piedica. Puse ţeava între ochii lui Rolf.

— Netanel Rosenberg. Îţi aminteşti de mine, Rolf? De la Auschwitz?

Ochiul drept îl privea impasibil.

Doamne Sfinte, nu-mi fă asta, se gândi Netanel. Trebuie să-şi amintească. Ar fi de ajuns să zăresc o sclipire în ochii lui Rolf ca să-l pot ucide. Amos va fi răzbunat, iar eu voi scăpa de chin.

Se uită în ochiul bun al lui Rolf, până în adâncul inimii sale negre, dar nu văzu decât propria sa imagine.

— Prea târziu, îi şopti în ureche Amos Mandelbaum.

— Prea târziu, zise Netanel cu voce tare.

Rolf bombăni ceva în germană. Parcă spusese „Ilse”. Netanel simţi un miros greu. Fostul maior SS Rolf Emmerich făcuse pe el.

— Fir-ai tu să fii! Şopti Netanel.

Nu va reuşi să se răzbune. Nu aici. Ce mai rămăsese din Rolf Emmerich putrezise în scheletul de pe scaun.

Puse la loc revolverul şi ieşi din cameră. Ilse apăru din bucătărie, ştergându-şi mâinile de şorţ.

— Plecaţi deja, domnule căpitan?

Netanel încuviinţă din cap.

— De când este în această stare?

— A fost rănit la cap când convoiul în care călătorea a căzut pradă unui avion rusesc. După aceea, în spital, s-a îmbolnăvit de malarie şi a ajuns aşa cum este acum. Câteodată reuşeşte să îngâne câteva cuvinte. Aţi terminat problemele dumneavoastră oficiale?

— Da, mulţumesc, zise Netanel.

Ilse îi întinse mâna şi Netanel o scutură. Însă îşi dădu seama prea târziu ce făcuse femeia. Îi trăsese mâneca şi-i descoperise numărul tatuat pe antebraţ.

— Nu eşti căpitan englez, zise ea râzând dispreţuitor. Eşti un evreu împuţit!

Netanel îşi trase mâna.

— Pleacă din calea mea! Exclamă el.

— Hitler avea dreptate în ceea ce vă priveşte. Facem o favoare lumii întregi. Poate că arabii vor termina ce am început noi.

Netanel scoase Welbeyul şi-i puse ţeava la tâmplă.

— Hai, fă-o! Îl ispitea femeia.

Netanel lăsă ţeava în jos, spre amuzamentul ei. Apoi o ridică din nou şi-o lovi în tâmplă. Femeia se prăbuşi pe podeaua de marmură. Bărbatul păşi peste trupul ei inert şi ieşi din casă.

Partea a patrusprezecea.

PALESTINA, 1946

O dimineaţă fierbinte, un soare alb care poleia pietrele rozalii ale Oraşului Vechi şi cerul albastru. Henry Talbot se uita prin parbriz în timp ce şoferul său încerca să se descurce în traficul pe sub Poarta Jaffa. Se uită la ceas. Avea o întâlnire la ora patru în Zona de Securitate Britanică din vestul oraşului. În ritmul acesta, va întârzia mai mult ca sigur.

— Grăbeşte-te, Moussa, zise el, deşi era clar că micul Moussa nu putea face nimic mai mult decât să apese pe claxon.

În faţa lor, Turnul lui David se ridica pe cer ca un simbol străvechi peste fumul înecăcios al traficului secolului al XX-lea. Pe Talbot îl apucă dorul după timpurile acelea tihnite de demult.

Deodată, Rover-ul se opri. Sunetul claxoanelor deveni asurzitor, cât pe ce să astupe răpăitul îndepărtat al mitralierelor.

Talbot se aplecă înainte.

— Ce se întâmplă, Moussa?

Un camion vechi se proptise în faţa lor, blocând drumul.

Moussa ridică din umeri.

— Nu ştiu, effendi Talbot.

Încercă să se strecoare, dar îi fu imposibil. Traficul dinspre Poartă se scurgea interminabil. O căruţă trasă de un asin făcu o manevră şi se lovi de o tarabă de fructe, împrăştiind pe drum struguri şi smochine. Un arab bătrân trecu pe lângă ei împingând o bicicletă şi strigând ceva despre evrei.

— Aşteaptă aici, îi spuse Talbot lui Moussa, deşi instrucţiunile sale erau inutile.

Acum, Moussa nu mai putea să mişte maşina în nici o direcţie.

Talbot o luă la fugă. Un evreu mic de statură, în costum închis la culoare şi pălărie cu boruri late, dădu peste el şi-l trânti de-un camion. Arabi, femei cu copii în braţe se năpusteau pe lângă el, zbierând isteric. Un taxi arab, claxonând asurzitor încercă să-şi croiască drum prin mulţime. O arăboaică în abbayah negru căzu ţipând sub roţile sale.

Ce se întâmpla oare, pentru numele lui Dumnezeu?

Un autobuz Egged, numărul doi, de la Noul Ierusalim spre Oraşul Vechi, era oprit în mijlocul pieţei, vizavi de stâlpii înalţi ai Porţii Jaffa. O mulţime de arabi se strânseseră în jurul maşinii, unii din ei înarmaţi cu puşti. Toate ferestrele autobuzului fuseseră sparte, iar de sub uşa de partea şoferului se scurgea sânge, formând o băltoacă pe drum.

— Doamne Sfinte, murmură Talbot.

Un jeep britanic şi o maşină blindată erau parcate pe partea cealaltă a pieţei, în Bethleem Road. Talbot îl zărea pe ofiţerul comandant aplecându-se peste parbrizul jeepului să vadă mai bine.

De ce nu pune capăt acestei nebunii? Se întreba Talbot.

Din autobuz izbucni un răpăit de mitralieră. Probabil că femeile din Haganah erau înarmate. Oricum, indiferent ce pistoale sau puşti aveau, se pare că nu erau de ajuns ca să-i ţină pe arabi la distanţă pentru mult timp.

Alergă spre patrula britanică. Când se apropie, îşi dădu seama că îl cunoştea pe ofiţerul cu beretă roşie din jeep.

Chisholm.

— Eu aş şterge-o în locul tău, bătrâne. Aici nu este un loc potrivit pentru funcţionari paşnici.

— Chisholm! Pentru numele lui Christos, fă ceva!

Chisholm făcu semn spre şoferul său.

— Mai bine ghemuieşte-te aici, de partea cealaltă a caporalului Walterson. N-am vrea ca vreun glonte rătăcit să răpească administraţiei unul din ofiţerii săi destoinici.

— Încetează odată! Va fi un masacru!

— Da de unde, doar câţiva evrei prăpădiţi.

— Sunt femei şi copii în autobuzul acela!

— Femei şi copii evrei. Nu-i nici un britanic!

Talbot îşi scoase mănuşile de piele şi se aşeză pe scaunul de lângă şofer.

— Pleacă de acolo, îmi strici vederea.

— Îţi ordon să pui capăt acestei atrocităţi.

— Nu poţi să-mi ordoni. Nu eşti împuternicit s-o faci!

Talbot se întoarse. Arabii încurajaţi de pasivitatea patrulei britanice, se apropiau tot mai mult de autobuz, înconjurându-l. Două figuri Hassidimi în haine negre de gabardină şi pălării cu boruri, săriră afară, încercând să scape. Făcuseră doar cinci paşi când fură loviţi de un voleu de împuşcături care-i seceră imediat.

— Ai auzit ştirile de azi-dimineaţă? Îl întrebă Chisholm.

— Încetează odată, pentru numele lui Dumnezeu!

— Evreii au atacat una din patrulele noastre în Oraşul Vechi. Au omorât doi soldaţi şi au rănit încă trei. Unul din ei n-o să mai meargă niciodată. A luptat cu mine în Normandia.

— Dar n-are nici o legătură cu ce se întâmplă acum.

Un arab cu puşca în mâna stângă alergă spre uşa autobuzului. Răsună pocnetul unui pistol şi căzu pe spate, cu braţele întinse în lături. Pentru o clipă, camarazii săi se retraseră.

— Este timpul să le dea cineva o lecţie acestor evrei. Doar n-o să-i lăsăm să ne ucidă soldaţii şi pe urmă să-i protejăm.

Un Fiat albastru, cu claxonul urlând disperat, îşi croia drum prin traficul aglomerat din Jaffa Road. Un steag Haganah flutura la fereastra din spate. Chisholm îl trase de braţ pe şofer şi-i făcu semn.

— Repede!

Jeep-ul alergă de-a lungul pieţei să-l intercepteze.

O femeie cu un copil în braţe ieşi din autobuz şi o luă la fugă spre Centrul Comercial Evreiesc. Talbot crezu că o să reuşească. Deodată, se auzi o împuşcătură şi căzu. Se făcu linişte. Apoi, copilul începu să plângă.

Mama lui nu se mai mişca.

În Fiat erau trei Haganah, iar acum stăteau întinşi pe caldarâm, cu mâinile la spate, sub cap. Armele lor – un pistol Beretta, o mitralieră Sten şi două grenade de mână – erau împrăştiate lângă ei. Doi soldaţi îi păzeau, înarmaţi cu puşti Bren.

— Chisholm, ce dracu' faci?

— Datoria, bătrâne. Aceşti oameni deţin ilegal arme de foc. Este evident că sunt terorişti.

Talbot se întoarse spre piaţă. Mulţimea înconjurase aproape complet autobuzul. Acum nu se mai trăgea. Se lăsase o linişte mormântală, cu excepţia scâncetelor copilului.

— Pentru numele lui Dumnezeu, aceşti oameni sunt complet lipsiţi de apărare.

— Dacă nu sunt implicaţi cetăţeni britanici, nu sunt obligat să intervin.

Talbot se hotărî. Cineva trebuia să ia o măsură.

Începu să alerge spre autobuz.

— Înapoi, strigă el arabilor. Vă poruncesc să vă daţi înapoi.

Feţele lor erau desfigurate de ură şi sete de sânge. Se duse în mijlocul lor şi se postă în uşa autobuzului, cu mâinile întinse.

— Duceţi-vă acasă! Toţi! Sunt Regele Angliei şi vă poruncesc să vă întoarceţi acasă în momentul acesta.

Unul din arabi ridică puşca ezitând. Hai împuşcă-mă, ticălosule, se gândi Talbot. O să-l răstignească pe Chisholm pentru asta!

Dar unul din camarazii omului îi smulse arma din mână. Să ucizi evrei era un lucru, dar să ucizi britanici era cu totul altceva, chiar dacă minţeau că ar fi Regele Angliei.

Deodată, maşina blindată o luă la goană prin piaţă, risipind mulţimea. Chisholm era la volan în jeep-ul său, iar şoferul claxona. Talbot auzi pe cineva din autobuz şoptind cuvinte de mulţumire. Arabii înarmaţi se dispersaseră acum, înghiţiţi de traficul intens care se scurgea pe ambele părţi ale Şoselei Jaffa.

Jeep-ul se opri în faţa lui Talbot şi Chisholm se ridică, aplecându-se peste parbriz.

— Nu pot să te sufăr, Talbot, îi zise el.

Lui Talbot îi venea să leşine. Se temea să nu i se facă rău.

— Sentimentul este reciproc.

— Indiferent ce înseamnă asta.

— O să fac un raport complet despre aceasta.

— N-ai decât!

Talbot se îndepărtă. Chisholm se dădu jos din jeep şi ordonă supravieţuitorilor din autobuz să coboare. Soldaţii îi escortară prin mulţime cu armele ridicate. Talbot îl văzu pe Chisholm salutând o fată cu mâna ridicată ca un nazist, iar apoi deschise uşa din dreptul şoferului şi-l împinse cu cizma.

Copilul nu mai plângea. Când Talbot ajunse acolo, observă că murise deja.

Talbieh.

Când Henry Talbot ajunse acasă, James stătea în curte cu Elizabeth şi beau ceai de tei cu lămâie şi bitter. Elizabeth părea senină şi proaspătă în rochia ei albă, lungă, cu părul în vânt. Ochii ei erau goliţi de expresie, se gândi Talbot.

James sări în picioare, aparent uşurat să-l vadă. Era roşu în obraji, remarcă Talbot. Probabil că făcuse un efort să converseze cu soţia mea. Mă întreb cu ce subiect îl întreţinuse pe fratele meu mai mic? Bridge-ul? Tenisul? Impotenţa masculină?

— Doamne Sfinte, Henry. Te simţi bine?

— Îmi pare rău că am întârziat.

— Eşti alb ca varul.

— Am avut o zi obositoare, atâta tot.

Elizabeth, observă el, îl studia mai puţin îngrijorată decât fratele său.

— Henry, ce ai pe costum?

— Sânge, dragă.

— Cunosc cumva victima?

— Nu cred.

— Grozav.

Târfă sarcastică ce eşti!

— Azi după-amiază a fost o ambuscadă lângă Poarta Jaffa.

— Da, am auzit. Ai fost implicat şi tu?

— Într-un fel, da.

Moussa îi aduse lui Talbot un scotch cu sifon. Talbot îl goli dintr-o înghiţitură şi-i dădu paharul înapoi.

— Mai adu-mi unul!

Moussa ridică din sprâncene şi se grăbi să-l asculte.

— Ai grijă, îi spuse Elizabeth, se spune că îţi creşte păr pe piept.

— Atunci ar trebui să ai tu grijă.

— Eşti bosumflat, nu-i aşa? Îl întrebă Elizabeth.

Îşi termină bitterul şi se ridică.

— Vă las să vorbiţi. Eu mă duc să-mi smulg firele de pe piept, Henry.

Intră în casă, bocănind cu tocurile ei înalte pe lespezi. James îşi drese glasul.

— Sper că totul merge bine între voi doi.

— Bineînţeles.

— Nu vreau să mă bag.

Începu să se ridice.

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, te-am invitat la cină, aşa că o să rămâi şi o să bagi în tine, chiar dacă va trebui să te îndop cu mâna mea, este clar?

James se înroşi până-n vârful urechilor. Îşi luă paharul şi se cufundă în tăcere.

— Îmi pare rău, zise Talbot în cele din urmă. Sunt cam stresat.

— Am observat.

Elizabeth cânta la pian în salon. Acordurile devastatoare ale melodiei „Für Elise” se revărsau dincolo de uşile duble.

— Eşti răvăşit din cauza celor întâmplate la Poarta Jaffa?

— Ai auzit şi tu?

— Da, că arabii au atacat un autobuz Egged şi una din patrulele noastre i-a alungat.

Talbot râse lipsit de umor.

— I-au alungat? Da, presupun că este adevărat. Într-un fel, i-au alungat. Ticălosul de Chisholm era la comandă. La început, n-avea de gând să facă nimic. Era gata să-i lase pe arabi să-i măcelărească.

— Haide, Henry.

— Jimmy, am văzut cel puţin cinci evrei ucişi, inclusiv o mamă şi pruncul ei! Nu avea de gând să ridice nici un deget.

Moussa aduse alt pahar cu whisky şi Talbot îl luă recunoscător. Se înserase. Se stârnise vântul, înfoind frunzele smochinului de deasupra capetelor celor doi bărbaţi.

— Nu ştiu dacă ţi-a trecut prin cap, Jimmy, dar este foarte clar ce avem de făcut aici. Trebuie să-i ţinem pe evrei cu mâinile la spate şi să-i lăsăm pe ceilalţi să-i pălmuiască.

James termină de băut.

— Acum încep să înţeleg cum se simţeau nemţii, zise el. Chiar dacă nu credeau în lupta lor, ce puteau să facă? Când mă aflam în Europa, eram gata să mă sacrific. Să-mi dau viaţa pentru rege şi ţară şi prostii de genul acesta. Dar, dacă o să mor în locul ăsta afurisit, o să fiu foarte supărat.

Şiruri nesfârşite de tarabe se întindeau învârfuite cu prune şi piersici. În piaţă răsunau strigătele negustorilor şi ciorovăielile cumpărătorilor, dar în cafenea zumzetul pieţei era astupat de zgomotul asurzitor al radioului.

Sarah stătea în colţul camerei, cu Talbot. Aşa cum se aşezaseră acolo, vorbind în şoaptă, ar fi putut trece drept o pereche de îndrăgostiţi, doar că bărbatul era cam bătrân şi nereprezentativ pentru o fată aşa de drăguţă. Un observator mai atent ar fi putut bănui că femeia îmbrăcată în cămaşă kaki şi şort albastru de doc nu avea chef de flirt. Şi, în plus, se vedea din atitudinea ei, în timp ce se apleca spre bărbat. Figura ei era încordată şi furioasă.

— Ştiu că britanicii pun ceva la cale. Ne bazăm pe tine să ne spui despre ce este vorba.

Talbot ridică din sprâncene.

— Da? Şi ce anume ştiţi?

— Ştim, Henry că trupele britanice construiesc alt lagăr, lângă Jaffa, iar tipografia guvernamentală a comandat încă patruzeci şi cinci de mii de ordine de detenţie.

— Poate că este o simplă rutină.

— Ştiu, de asemenea, că administraţia are deja în stoc nouă mii de formulare. Ce zici despre asta, Henry?

— Că aţi compromis total administraţia noastră.

— Noi am dedus că domnul Cunningham plănuieşte să facă arestări pe scară largă în viitorul apropiat. Trebuie să ştim cine, când şi cum.

— Nu cred că vă pot ajuta în această privinţă.

Sarah zâmbi rece.

— Am trecut în revistă ajutorul pe care ni l-ai dat până acum. Nu este cine ştie ce.

— Vi l-am dat pe Emmerich.

Sarah ridică din umeri.

— Ce vrei să spui? O întrebă Talbot.

— Dacă în următoarele şapte zile nu ne oferi nişte informaţii utile, Sir Alan Cunningham va primi o carte poştală cu nişte vederi de neuitat din Ierusalim.

Talbot bătu cu degetele în masă.

— Îţi place munca ta?

— Nu, nu-mi place, Henry. Şi vreau să spun că nu este o meserie. Nu există bani care să acopere ceea ce fac.

Talbot îşi privi mâinile fără să spună nimic.

— Ieri am auzit o poveste interesantă despre tine.

— Oh?

— Unul din colegii mei a fost martor la atacul asupra autobuzului de la Poarta Jaffa. Spunea că ai prevenit măcelul.

— Sunt sigur că exagerează.

— Oare?

— Crezi că simpatizez în secret cauza voastră? Nu te lăsa indusă în eroare, Miss Haganah. A fost doar un gest umanitar.

Sarah se aplecă spre el.

— Ce diferenţă este între a salva un autobuz cu evrei şi a salva şase sute de mii?

— Cam de treizeci de ani de închisoare.

— Uite ce este, Henry, dacă trimitem această poză, cariera ta s-a terminat. Ajută-ne! Dacă Bevin ia atitudine împotriva forţelor Haganah, evreii din Palestina vor rămâne lipsiţi de apărare. La fel ca şi oamenii din autobuzul acela.

— Faci apel la umanismul meu sau la propriul meu interes?

— La amândouă.

Se uită la ceas.

— Trebuie să plec.

— Şapte zile.

— Da, da, înţeleg.

— Nu putem să ne mai întâlnim aici. Data viitoare te aştept în Piaţa Zion. O să intru la cinema. Tu o să mă urmezi.

— Sper că o să fie un film bun. O să aduc ciocolată.

Ieşi în soarele fierbinte, cu capul aplecat într-o parte, de parcă iar fi fost greu să-l susţină pe umeri.