Colin Falconer

— Îţi mulţumesc, zise el.

Cafeaua era neagră, dulce şi tare.

Îl încălzea pe dinăuntru şi se simţea mai bine.

Îşi dădea seama că mama lui îşi sprijinise capul de umărul său. Se îngreunase, semn bun. Deci adormise. Se gândi s-o trezească şi să-i ofere nişte cafea, dar îşi spuse că se vor opri în curând şi o să bea atunci. Mai bine s-o lase să doarmă. Îşi trecu braţul în jurul umerilor ei şi o trase spre el, ajutând-o să stea cât mai confortabil.

Netanel văzu o umbră ridicându-se dintre ei. Lângă uşi era un vas mare din tablă, ca, să-şi facă nevoile. Un băieţel se îndreptă spre el şi Netanel îl auzi uşurându-se. Deodată, trenul se pune în mişcare, iar băiatul se împiedică, lovi vasul şi-i împrăştie conţinutul pe podea. Bărbaţi şi femei ţipară dezgustaţi şi băiatul începu să plângă, călcând peste trupurile adormite, în drum spre celălalt capăt al vagonului, unde se afla familia sa. Toţi îl blestemau şi-l înjurau.

— A fost un accident! Strigă Netanel. Lăsaţi-l în pace!

— Păi ţie nu-ţi pasă – îi strigă o voce necunoscută. Nu trebuie să dormi în pişat toată noaptea.

Netanel închise ochii. De s-ar termina mai repede coşmarul acesta!

Dungile gălbui de pe podea, semn că răsărise soarele, îl făcură pe Netanel să priceapă că trecuse noaptea. Se târî până la marginea vagonului şi se uită afară.

Se opriseră din nou, undeva într-o gară. Peronul era pustiu, cu excepţia celor doi soldaţi germani cu pistoale mitralieră în mână. Parcă scria ceva deasupra peronului: Trebon. Deci Mandelbaum avusese dreptate. Se aflau în Cehoslovacia.

Un grup de muncitori feroviari, cu târnăcoape şi lopeţi în mâini, mergeau şchiopătând pe pietriş cu picioarele goale. Aveau stele galbene prinse de haine. Erau în majoritate femei; unele foarte în vârstă, dar şi copii de cinci-şase ani. Două gărzi SS mergeau în urma lor, cu puştile atârnate de umeri.

Pentru o clipă, una din femei se uită spre vagon cu o figură măcinată de disperare. Acesta este viitorul, păreau să spună ochii ei. Apoi dispăru şi ropotul cadenţat al cizmelor se pierdu în depărtare.

Netanel se întoarse. Dumnezeu să ne ajute!

Ziua părea că nu se mai sfârşeşte, punctată de momente de speranţă şi disperare. Odată, trenul se opri şi nu se mai mişcă ore-n şir, în timp ce soarele transformă vagonul într-un cuptor. Corpul lui Netanel era plin de sudoare; i se scurgea din păr, pe piept şi se îmbiba în haine. Bărbaţi şi femei înjurau şi blestemau, scoţându-şi îmbrăcămintea. Aerul deveni fetid şi rarefiat. Nu era nici ora unu când începu panica – observă Netanel uitându-se la ceas.

În fundul vagonului, o femeie tânără începu să se vaite:

— Copilul meu este pe moarte!

Ţipetele ei nu mai conteneau.

— Copilul meu este pe moarte, copilul meu este pe moarte.

Pruncul, care sugea la sân, zăcea în braţele ei, cu gura deschisă.

Un tânăr sări în picioare şi bătu cu pumnii în uşă, urlând după apă. I se alătură alt om, şi încă unul. Deodată, se buluciră cu toţii. O femeie cu doi copii urlau prinşi în îngrămădeală.

— Uită-te la oamenii aceştia!

— Zise Mandelbaum. Ce ruşine!

Cei de la uşă se luptau între ei cu pumnii şi picioarele. Un bărbat ţipă şi căzu, ţinându-şi faţa în mâini.

— Trebuie să-i oprim!

— Spuse Netanel.

Mandelbaum plescăi din limbă.

— Oamenii trebuie să-şi păstreze demnitatea! Exclamă el.

În ciuda căldurii, purta cravată şi îşi ţinea haina împăturită frumos pe genunchi.

— Daţi-ne apă! Ţipă cineva bătând cu pumnii în uşă. Murim de sete! Daţi-ne apă!

Soldatul de afară izbi cu patul puştii în vagon.

— Tăceţi din gură!

— Strigă el. Ce nevoie au morţii de apă?

Linişte.

Oamenii îngrămădiţi la uşă se întoarseră la locurile lor şi în vagon se lăsă o tăcere apăsătoare. Deodată, fură confruntaţi cu toţii cu propria lor decepţie. Nu exista nici un lagăr de refugiaţi în Cehoslovacia, aşa cum se spusese. Erau trimişi undeva să moară. Nu era de mirare, după Noaptea de Cristal.

Mandelbaum îi oferi lui Netanel ultimul strop de cafea. Era caldă şi amară, dar Netanel o acceptă recunoscător. Cel puţin îi umezea gura şi buzele. Îi oferi puţin şi mamei sale, dar clătină din cap.

— Acum vreau să merg acasă, spuse femeia.

— Nu se poate – murmură Netanel.

— Nu-mi place aici.

— N-avem încotro.

Îşi puse braţele în jurul ei. Doamna Rosenberg plângea. De s-ar termina mai repede, se rugă Netanel în beznă Dumnezeului în care nu mai credea de când era copil. De s-ar termina mai repede!

Şi ai grijă, Doamne, de Marie a mea!

Altă noapte.

Ziua îi deshidratase. Acum zăceau în ceaţa densă şi umedă, ridicată din propriile lor trupuri, zăcând neputincioşi, prea slăbiţi ca să mai protesteze împotriva tratamentului inuman la care erau supuşi sau ca să mai implore milă. Pruncul urlase de foame toată ziua, dar acum, din fericire, tăcuse.

Netanel se sprijinise de spatele vagonului, străduindu-se să respire. Capul doamnei Rosenberg se odihnea în poala lui.

Deodată, răsună un strigăt ascuţit în beznă.

— Copilaşul meu!

— Urlă tânăra mamă. Copilaşul meu a murit!

Nu înceta cu ţipetele. Netanel auzi în întuneric voci care încercau s-o aline, dar nu voia să se liniştească. Apoi, Netanel distinse glasul blând, sonor al unui om, probabil un rabin, predicând kaddish, ruga morţilor.

— Baruch dayyan emeth – zise cineva în ebraică.

Binecuvântat fie judecătorul cel fără de greşeală.

Mama îşi jeli pruncul toată noaptea. Suspinele ei vorbeau pentru toţi.

Oare când începuse călătoria? De două, trei nopţi? Greu de spus. Coşmarul îşi pierduse conturul. Conştiinţa se topise în vise, într-o lume a iluziilor agonizante. Câteodată, se trezea întinzând mâna după un pahar cu apă rece, dar, apoi, trupul său era adus brusc la realitate şi nu mai rămânea nimic decât întunericul, duhoarea şi suspinele.

Se ridică şi se uită în jur. Mandelbaum se trezise. Fiica sa se odihnea cu capul în poala lui. La început, Netanel crezu că era moartă. Avea buzele crăpate şi umflate şi ochii duşi în fundul capului, ca un cadavru. Dar, la un moment dat, strigă în somn şi Mandelbaum o mângâie pe păr ca s-o liniştească. Lui Mandelbaum i se umflase limba de sete. Spuse ceva, dar Netanel clătină din cap, incapabil să-l înţeleagă.

— Totul. O greşeală – repetă el.

O greşeală! Cum mai puteau oamenii aceştia să se agaţe de speranţe? Câţi Mandelbaumi or exista oare? Câţi buni evrei ca tatăl său, care considerau că lucrurile nu se puteau înrăutăţi mai mult decât erau? Chiar şi după ce germanii le luaseră tot, le masacraseră familiile, îi torturaseră bestial, se gândeau că, poate mâine lucrurile se vor îmbunătăţi; cineva va spune că regretă, că fusese o greşeală îngrozitoare şi toţi micuţii Mandelbaumi vor da din cap înţelegători şi o vor lua de la început. Aşa fusese întotdeauna.

Mandelbaumii din lumea aceasta!

— Se gândi Netanel cu amărăciune. Iată de ce mă aflu aici; pentru că tatăl meu a fost un Mandelbaum. Întreaga mea naţie este alcătuită din Mandelbaumi, care ne-au condamnat pe toţi.

Moartea bebeluşului fu urmată de altele; majoritatea, bătrâni şi câţiva copii. Cine mai ştia câţi? Chiar şi cei mai pioşi erau acum prea epuizaţi şi deshidrataţi să repete kaddish. Duhoarea cadavrelor şi excrementelor devenise insuportabilă. Cât va mai dura oare? Sau germanii intenţionau să plimbe trenul prin toată Europa până când mureau toţi oamenii dinăuntru. Poate că acesta era un sfârşit potrivit pentru nişte oameni care nu avuseseră niciodată o ţară a lor.

Un om îngenunche lângă uşă, îşi scoase penisul şi urină în palmă, apoi îşi duse mâna la gură şi sorbi conţinutul.

Netanel îl invidia.

Se uită la mama lui. Ţinea gura deschise în timp ce dormea. Lumina care se strecura prin crăpăturile vagonului îi scotea în evidenţă conturul ascuţit al feţei. Cămaşa ei de noapte era murdară şi ruptă. Şi-o trăsese în jurul gâtului, ca să se acopere.

Toată viaţa ei, se gândi el, fusese ocrotită; dar se dovedise o iluzie, un fir de pai. Nu exista adăpost pentru cei slabi.

Absolut niciunul.

Oswiecim, Polonia.

Uşile se deschiseră cu un trosnet.

Era noapte, dar peronul gării era inundat de lumină şi oamenii strigau de durere, acoperindu-şi ochii cu mâinile.

— Raus, raus!

— Strigau soldaţii SS. Schneller! 29

Unul din ei, sări în vagon şi începu să izbească cu cizmele oamenii care zăceau.

— Raus! AFARĂ!

Netanel se uită nedumerit la această apariţie. Trezit dintr-un somn letargic, încerca să-şi amintească unde se afla. Soldatul îl apucă de cămaşă şi-l aruncă spre uşă. Se împletici pe peron. Peste tot se vedeau umbre cu geamantane în mână. Bărbaţi, femei şi copii se strigau unii pe alţii, uluiţi, dezorientaţi de lumina orbitoare, de loviturile gărzilor şi de brusca eliberare din teribila închisoare. Răguşiseră de sete, de foame şi de oboseală.

— Mamă, unde eşti?

— Aici!

— Unde aici?

— Esther, Esther!

— Ce se întâmplă? Poate să-mi spună cineva ce se întâmplă?

— Soţul meu! Mi-am pierdut soţul!

Netanel se uită la vagonul unde fuseseră întemniţaţi şi torturaţi. Cine ştie cât! Cineva scrisese cu cretă: PERICOL! TRANSPORT DE EVREI ÎMPUŢIŢI!

Şi dedesubt:

Evreii vor fi distruşi de cultura germană.

Netanel privi în jur. Peronul era presărat cu bagaje şi geamantane deschise, goale; ici-colo câte o perie, o tigaie, o păpuşă. De unde proveneau? De ce linia ferată se oprea brusc la capătul peronului?

În difuzoare răsuna muzică clasică: „Valkiria” – Wagner.

Gărzile SS se grupaseră acum în jurul lor, rânjind unei mame care aranja hainele copiilor ei, dar zâmbetele erau lipsite de căldură. Ceva li se părea foarte nostim, dar Netanel se simţea ca un om care sosise prea târziu la o conversaţie; toţi râdeau şi lui îi scăpase gluma.

Unde era mama?

Îşi făcu loc prin mulţime, spre vagon. Podeaua se umpluse cu cadavre. Doamne Sfinte, atât de mulţi?!

— Mamă!

Un soldat îl lovi cu patul puştii în stomac. Când se îndoi, îl izbi în spate, trântindu-l pe jos. Netanel se ridică în genunchi, pregătit să se bată, dar n-avea rost. Îşi dădu seama că aceasta era procedura obişnuită.

Cineva îl ridică în picioare.

— Nu-i nimic!

— Murmură Mandelbaum. Uite!

Un şir de camioane militare trăseseră lângă gară. Unele aveau pictate un cerc alb cu o cruce roşie. Gărzile îi adunaseră, separând bărbaţii de bătrâni, femei şi copii. Pentru prima oară, Mandelbaum începu să protesteze.

— Rula!

— Strigă el – Sophie, Ruth!

— Nu acum, zise soldatul. O să fiţi amândoi împreună după aceea.

— După ce?

— Strigă Netanel.

Germanul smulse valiza din mâna lui Mandelbaum şi o aruncă.

— O să-ţi iei bagajul mai târziu!

— Zise soldatul.

Apoi îl împinse pe Mandelbaum lângă ceilalţi soldaţi.

— O să ne gazaţi? Întrebă o femeie.

— Dar ce ne credeţi? Barbari? Pufni santinela.

Deodată, altă viziune. Schelete în pijamale vărgate, cu capetele rase, apărură pe peron, mişcându-se tăcut printre oameni. Aveau un mers ciudat, cu capetele plecate şi mâinile atârnând inerte. Semănau cu nişte fantome ridicate dintr-un cimitir. Unii din ei încărcară bagajele împrăştiate, iar alţii se suiră în vagoane şi aruncară morţii pe peron.

Netanel îl văzu pe unul din ei rostogolind-o pe mama lui ca pe un sac de cartofi. Ateriză în cap. Lui Netanel i se păru că-i auzise oasele trosnind. Rămase un timp acolo, în cămaşa ei murdară, răsucită şi grotescă, pentru a fi acoperită apoi de alte trupuri.

Netanel ar fi vrut să strige, să protesteze, să se lupte să simtă ceva, dar setea şi epuizarea îl făceau neputincios. Ca un sac de cartofi dintr-o căruţă, se tot gândi el.

Femeile şi copiii fură mânaţi către camioanele cu cruce roşie, flancate de gărzi cu lupi alsacieni. Sophie se uită înapoi şi-i făcu cu mâna. Mandelbaum zâmbi şi-i răspunse, în timp ce privea cum familia lui era încărcată într-un camion.

După ce plecară, bărbaţii fură duşi la camioanele care aşteptau de partea cealaltă a gării. Toţi erau tăcuţi, adânciţi în propriile lor gânduri, rugându-se să moară mai repede sau să primească un pahar cu apă.

Pe plăcuţa fixată deasupra porţii din fier forjat scria:

ARBEIT MACHT FREI.

MUNCA TE ELIBEREAZĂ.

Se uitau cu toţii din camionul deschis, compunându-şi în gând propriul lor viitor.

— Vezi.

— Murmură Mandelbaum. Lagăr de muncă. N-or să. ne omoare.

Un oraş uriaş, alcătuit din şiruri de clădiri identice din cărămidă, defilă pe lângă ei în beznă. Când convoiul se opri, fură înconjuraţi de SS-işti, care zbierau la ei să se dea mai repede jos. Doar SS-iştii puteau lătra atât de feroce. Se întreba dacă nu cumva vocea era un criteriu de selecţie. Cei care aveau glasuri tunătoare intrau în SS; iar restul, în Wehrmacht.

Fură mânaţi într-o încăpere mare, goală şi zăvorâră uşa în urma lor. Netanel privi în jur. Erau, probabil, încă vreo cincizeci de oameni ca el, cu răni pe obraz, buze crăpate, sângerânde, ochii nedumeriţi şi speriaţi. Un bec palid le accentua paloarea.

În colţul camerei era un robinet. Toţi se uitau la el. Niciunul din ei nu băuse nimic de zile întregi. Pe perete stătea scris:

ESTE INTERZIS SĂ SE BEA APĂ.

Nu se mişca nimeni.

Gluma era monstruoasă. Oare toţi suntem Mandelbaumi? O să murim de sete pentru că scrie undeva să nu bem apă? Îl împinse pe omul din faţa lui şi dădu drumul la robinet. Îngenunche şi deschise gura sub jet. Apa era caldă, maronie şi avea gust de mlaştină.

O scuipă.

Ceilalţi îl priveau. Durerea cumplită a descoperirii lui li se citea pe faţă tuturor. Netanel îşi apăsă capul, disperat, pe peretele rece şi umed.

Acesta era sfârşitul.

În curând vor apare SS-iştii cu pistoalele-mitralieră şi îi vor secera. Aşteptau scurgerea nesfârşită a minutelor.

Poate că, de fapt, am murit în tren, se gândi Netanel. Acesta este iadul, un loc unde eşti chinuit de sete şi ţinut într-o cameră în care apa este ruginită şi aştepţi moartea care nu mai vine. Da, îşi imagina că acesta trebuia să fie iadul. Suferinţă fără sfârşit, de care nu mai scăpai nici prin moarte.

Cineva din fundul camerei leşină, izbindu-se, în cădere, cu ţeasta de podea. Sunetul îi aminti lui Netanel de mama lui, când umbrele în pijama o trataseră ca pe o valiză. Era moartă. Spuse cuvintele cu voce tare, încercând să le conştientizeze.

— A murit.

Poate că ea este cea care a avut noroc.

O santinelă SS deschise uşa. Asta este, se gândi Netanel.

Acum, înţelegea la ce servea robinetul. După aceea, vor veni să spele sângele. Probabil că exista o scurgere în celălalt colţ. Poate că ar fi trebuit să încerce să scape înainte să se suie în tren. Acum nu-i mai păsa. Să se termine odată!

— Afară!

— Strigă soldatul.

Fură duşi prin lagăr în altă clădire, în acelaşi fel de încăpere. Pe pereţi erau atârnate cuiere.

— Scoateţi-vă hainele – le zise santinela. Puneţi banii şi bijuteriile în buzunare, ca să nu vi se fure.

Să ni se fure?

— Se gândi Netanel. De către cine? Scoase steaua lui David dăruită de Marie şi o ascunse în pumn.

Goi, murdari şi epuizaţi, se supuseră.

Uşa se închise în urma lor.

Erau la duşuri. Apa rece şi murdară le ajungea până la glezne. Se uitau unii la alţii. Ce se întâmpla? Cineva se aplecă şi se apucă să soarbă apa infectă, ca un câine.

Ce altă tortură rafinată li se mai pregăteşte acum?

Nu se întâmplă nimic.

Deodată, un torent de apă rece ca gheaţa ţâşni, peste capete lor din duşuri. Toţi strigară şocaţi şi surprinşi. Netanel deschise gura şi lăsă apa să-i curgă în gât, dar o scuipă imediat. Avea gust de rugină. Însă puţină înghiţise şi vomită.

Îşi îndepărtă mizeria şi sângele închegat în păr. Se curăţa automat şi, în timp ce se achita de această sarcină, un alt gând îi trecu prin cap. Dacă aveau de gând să-i ucidă, ce rost ar mai fi avut să-i trimită la duş?

Şi uite aşa, se născu în el un demon numit speranţă. Îl smulse din furie şi supărare, şoptindu-i că, deşi mama lui murise, iar el era acum un prizonier şi un sclav, ar putea avea şansa să supravieţuiască.

Îi raseră în cap, în acompaniamentul urletelor şi loviturilor soldaţilor, iar apoi, goi, aşa cum erau, fură înşiraţi în ordine alfabetică ca să li se imprime numerele pe braţ.

Netanel deveni prizonierul 81 305.

Primiră uniforme, caschete, haine şi pantaloni cu dungi gri şi albastre. Numărul era cusut şi în partea din faţă a hainei, alături de steaua roşie-galbenă a lui David. Celelalte lucruri care intrau în posesia lor erau un castron de supă şi o pereche de saboţi din lemn.

Nu îndrăzneau să se uite unul la altul, pentru că în ochii vecinului se reflecta aceeaşi imagine care îi întâmpinase în Gara Oswiecim: figuri fantomatice în pijama, cu capetele rase, creaturi lipsite de demnitate sau putere!

Supravieţuire?

— Se gândi Netanel. M-am alăturat morţilor vii.

În seara aceea, se aşezară pe vine, în noroi, în afara barăcilor, cu raţia lor. Lagărul era un adevărat turn al lui Babel; se vorbea în poloneză, germană, idiş, rusă. Răsunau strigăte şi ameninţări în aproape douăzeci de limbi.

— Un sfat – zise cineva. Nu te repezi niciodată în faţă când se serveşte supa.

Dov era un veteran în lagăr. Fusese adus acum patru luni la Oswiecim din ghetoul Varşoviei. Ştia să vorbească nemţeşte. Spunea că făcuse şcoala la Berlin.

— Dar n-am mâncat şi n-am băut de zile întregi – zise Netanel.

Sorbise dintr-o înghiţitură supa. Supă? Apă sărată cu frunze de varză şi câteva bucăţi de napi.

— Eşti un Număr Mare. Nu ştii nimic – zise Dov, îndesându-şi supa în gură cu o lingură de metal. Cu cât vei învăţa mai repede, cu atât îţi va fi mai bine.

— Ce să învăţ?

Ochii palizi, albaştri ai lui Dov îl priveau cu milă şi compătimire. Era solid, deşi carnea se topise de pe el. Dar, simţea încă puterea în trupul său şi în intensitatea privirii sale.

— Ascultă. Uită tot ce ştiai înainte să vii aici. Încearcă să-ţi imaginezi că ai picat din cer. Trebuie s-o iei de la început, ca un nou-născut. Deci, primul lucru pe care trebuie să-l înveţi este să nu fii niciodată printre primii când se serveşte supa.

— De ce?

— Pentru că la suprafaţă este numai lichid. Iar pe fundul vasului este mai groasă.

Netanel îl privea pe Dov mâncând. Culegea legumele mai întâi.

— De unde ai lingura?

— Pot să-ţi fac rost şi ţie dacă vrei. Te va costa o raţie de pâine.

— Bine.

— Ţi-o dau mâine. Când îmi aduci pâinea?

Netanel încercă să-şi vâre pe gât lichidul greţos, dar i se întoarse stomacul pe dos. Scuipă. Dov se holbă la el cu gura deschisă.

Unul din prizonieri se îndreptă spre el, întinzându-şi vasul ca un cerşetor. Dădea din cap, asemenea unul câine obişnuit să fie bătut. Îl implora din ochi pe Netanel să-i dea restul de supă.

Netanel o împinse spre el, dar, înainte ca omul să o înşface, Dov se dovedi mai iute.

— Altă regulă. Nu trebuie să iroseşti mâncarea pe Müsselman. Aici trebuie să ai grijă de prietenii tăi.

Turnă în castronul său restul supei lui Netanel.

— Ce este un Müsselman?

— Vei afla în curând.

Müsselman-ul se retrase în colţul camerei.

— Toate mesele sunt aşa de proaste ca asta?

— Care toate mesele? Nu mai este decât micul dejun. O felie de pâine şi o cană de cafea.

Netanel muşcă dintr-o bucată de pâine. Câteva firimituri i se risipiră pe haină. Dov începu să le adune cu degetele, băgându-le repede în gură, ca o maimuţă care prinde muşte.

Netanel îl împinse.

— Ce faci?

— Ţine-ţi vasul sub bărbie – zise Dov. Uite aşa. În acest fel nu vei risipi nimic.

Netanel se uită în curte, la Mandelbaum; bietul Mandelbaum, care continua să creadă că îşi va primi înapoi lucrurile şi bagajul şi se va alătura familiei sale. Îl privi cum îşi bea supa până la ultima picătură, ţinându-şi vasul sub bărbie, ca un Număr Mic.

Bietul cap-sec de Mandelbaum! Ei bine, va trăi mai mult ca mine.

Se întindeau străzi nesfârşite cu barăci din cărămidă, de două etaje. Lui Netanel, Mandelbaum şi celorlalţi li se dădu un dormitor. Paturile nu erau decât nişte scânduri acoperite cu paie şi pânză aspră de sac. Erau supraetajate câte patru, până-n tavan, despărţite de trei coridoare.

Nu era destul loc pentru toată lumea, aşa că Netanel fu obligat să-şi împartă culcuşul şi pătura murdară cu Mandelbaum. Netanel încercă să adoarmă, dar îl înţepau paiele şi pişcăturile feroce ale păduchilor nu-i dădeau pace. Limba i se întărise ca o talpă; iar capul îi plesnea de durere.

— Este revoltător pentru poporul german – zise Mandelbaum.

În ceea ce-l priveşte, o să-i scutesc pe germani de grijă – se gândi Netanel. O să-l omor înaintea lor.

— Ce vrei să spui?

— Ce crezi că or să facă oamenii din Ravenswald când se vor trezi şi vor descoperi ce-a făcut Hitler de data aceasta. Nu pot deporta sute de buni germani dintr-un oraş, fără să se întâmple nimic.

— Ba pot!

— Nu, de data aceasta a mers prea departe. Oamenii se vor ridica.

— Nu-i pasă nimănui ce se întâmplă cu noi.

— Nici mie!

— Şuieră cineva. Mai bine aţi dormi.

Să dormi? Să dormi?

Luminile din baracă erau încă aprinse.

— Nu le sting, niciodată – îi spusese Dov. Niciodată!

Dar apoi, pe neaşteptate, rămaseră pe întuneric câteva secunde binecuvântate, înainte să se facă din nou lumină.

— Doamne Sfinte, nu renunţă nici un pic să găsească noi modalităţi de a ne tortura!

— Strigă Netanel.

— De data aceasta n-au fost germanii, îi spuse Dov din patul de dedesubt.

— Vreun amărât s-a aruncat în sârma ghimpată electrificată.

Netanel nu reuşea să adoarmă, imaginându-şi trupul care se prăjea pe sârma ghimpată. Auzea neîncetat trosnetul capului mamei sale pe caldarâm şi încerca să se roage în gând pentru Marie.

Când îl cuprinse, în sfârşit, osteneala, fu deşteptat de sunetul apei împrăştiate într-un hârdău de cositor, când unul din oameni se duse să urineze. Aceste zgomote continuară toată noaptea. Supa umpluse vezicile tuturor. Odată, din obişnuinţă, Netanel încercă să se uite la ceas dar numărul tatuat pe încheietura mâinii îi rânji batjocoritor.

Însă nu reuşiseră să-i ia chiar tot lui Netanel Rosenberg. Simţea încă în palmă razele ascuţite ale Stelei lui David. Se grăbi s-o ascundă sub pânza de sac.

Luminile pâlpâiră încă de două ori în timpul nopţii şi oamenii continuară să-şi facă nevoile în găleată, în timp ce alţii strângeau din dinţi, gemeau şi scânceau în somnul lor agitat.

Iată cum îşi petrecu Netanel Rosenberg prima sa noapte la Auschwitz.

Era încă noapte când îi sculară din paturi şi îi mânară în piaţeta principală, Appelplatz, pentru apel. Agresaţi şi insultaţi de gardieni, fură aşezaţi în coloane de cinci pe patru, în blocuri de douăzeci şi grupuri de o sută.

Brutalitate şi ordine. Cele două pietre de temelie pe care s-a înălţat noua noastră Germanie. Orphan îi aştepta. Nu era plăcut la vedere la această oră a dimineţii. Mă întreb unde l-au găsit? Probabil la docurile din Hamburg. Are faţă de boxer şi ochi mici, strălucitori, de animal de pradă. La fel ca şi ei, purta uniformă vărgată şi şapcă, dar, în loc de steaua evreiască roşie-galbenă, avea triunghiul verde de criminal. De asemenea, spre deosebire de ei, era încălţat cu cizme de piele şi ţinea în mână un baston zdravăn de cauciuc.

Se lovi cu bastonul în palmă când li se adresă.

— Deci, meine Herren30, bine aţi venit la Auschwitz. Voi, Häftlinge, evrei împuţiţi, aţi dus-o bine multă vreme, în timp ce buni Reichsdeutscher31 ca mine cerşeau o bucată de pâine. Acum, Herrgottsacrament32, s-a întors roata şi veţi afla ce înseamnă să munceşti cinstit. Are vreunul dintre voi diplomă universitară?

Un bărbat din primul rând ridică mâna pe jumătate. Dov, care stătea lângă Netanel, în rândul al doilea, scoase un oftat.