Colin Falconer

Era lovit! Pe barba Profetului, îl împuşcaseră!

— Ajută-mă!

— Strigă el.

Trebuia să plece de acolo. Allah, ajută-mă în nenorocirea mea! Se strădui să se ridice, dar picioarele i se îndoiră sub el. Veneau evreii! Evreii erau nişte călăi şi nişte animale! Auzise cum se purtau cu prizonierii.

— Sunt rănit! Ajută-mă! Rishou!

Câinii, or să-l lase acolo!

Dar apoi, cineva îl înşfăcă de braţ şi începu să-l tragă pe pământul tare, înapoi, spre culme. Încercă să-şi folosească piciorul bun. Altă împuşcătură ţâşni printre stânci, la câţiva yarzi depărtare şi un fragment de piatră îl izbi direct în faţă.

— Mai repede!

Ajunseră pe culme. Celălalt om căzu pe burtă, gâfâind de efort. Era Tareq, constată Izzat. Bineînţeles, numai un idiot ar fi rămas în urmă să ajute un rănit. Izzat se strădui să se târască, trăgându-şi piciorul rănit după el.

Trebuiau să scape de aici.

— Du-mă în spate! Îi şuieră el lui Tareq. Fără mine nu aveţi conducător!

Se întreba ce se întâmplase cu Rishou. Spera că-l prinseseră evreii.

Sarah zăcea pe spate, incapabilă să se mişte, conservându-şi energia ca să-şi stăpânească valurile de greaţă şi durere. Îşi îmbrăţişă umerii, înfigându-şi degetele în noroi. Durerea era sfâşietoare, de neimaginat. Vreau să mor, să mor!

— Sarah?

O voce de bărbat răsună din trecutul dulce-amar. Mintea îmi joacă feste, se gândi ea. Deschise ochii, dar n-avea cum să distingă ceva pe asemenea beznă.

— Nu-i nimic. Au plecat – zise vocea. Te doare chiar aşa de rău?

Nu putea fi adevărat. Nu putea fi el. Închise ochii din nou.

— Sarah, vorbeşte-mi! Deschide ochii!

Îi simţi mâinile sub cap şi răsuflarea caldă pe obraz.

— Rishou?

— Sarah, te rog, deschide ochii!

— Nu poţi fi tu.

— Ce ţi-au făcut?

— Nu trebuie să stai aici. Oamenii mei. Vin.

— Nu-i nimic.

— Or să te împuşte.

— Nu este nici un kibuţnic. Doar eu.

Nu înţelegea. Auzise împuşcăturile şi strigătele alarmate ale arabilor în timp ce alergau. Nu avea sens. Ce căuta aici? Nu reuşea să judece din cauza durerii.

I se uscase gura şi nu putea înghiţi.

— Eu am fost, Sarah, eu am tras! Acum este totul în ordine.

Îşi strânse mâinile într-ale ei.

— Mă doare aşa de rău!

— Ssst. O să fie totul bine!

— Tu. Trebuie să rupi.

— Nu ştiu cum să îngrijesc fracturi, Sarah.

O apucă din nou durerea şi se încovrigă lângă el. Rishou, Rishou. Nu-l mai văzuse de mult. Totuşi, i se părea natural să fie cu el, aici. O s-o ţină şi o s-o ajute să se termine totul cu bine. O adusese la culmea plăcerilor, aşa că o să reuşească s-o facă să depăşească durerea.

— Ticăloşii aceia ţi-au făcut ceva?

Clătină din cap. Nu prea îi văzuse pe arabii care încercaseră s-o violeze.

— Doar când m-au tras de sub Meshaq. Calul meu. Rishou. Unde este Meshaq?

— Calul a murit, Sarah.

Gemu când o cuprinse alt spasm dureros.

— Ah, Rishou, ajută-mă. Mă doare.

— O să te duc până la kibuţ.

— Trebuie să rupi. Mai întâi.

Îşi pipăi rana. Era îmbrăcată în şort. Rishou îşi, trecu degetele peste piciorul ei drept. Ajunse într-un punct, de-a lungul gleznei sale drepte, când o auzi gemând şi încordându-se. Piciorul era deformat, răsucit în afară; fragmente de oase străpunseseră pielea, năclăind-o de sânge.

— Îndreaptă-l – gemu Sarah. Spre celălalt picior.

Rishou scoase cuţitul şi rupse trei fâşii din tivul abbayah-ului său. Apoi, ca şi când şi-ar fi amintit, mai rupse una. Avea nevoie să muşte ceva. Durerea va fi insuportabilă.

Se lăsă pe vine, lângă ea.

— Sarah?

— Ţine-mă!

Îi trase părul la o parte de pe frunte şi îi dădu să bea apă din burduful de piele prins la brâu. De câţi ani n-o mai văzuse, se gândi el. De cinci ani! Cinci ani! Nopţile acelea petrecute în livadă, parcă fuseseră ieri. Îi luă mâna. Era rece şi umedă. Simţi inelul de pe degetul stâng. Deci se măritase!

Ce s-a întâmplat cu mine? Se gândi el. Mi-am trădat proprii mei oameni, ajutând o evreică împotriva unui frate arab! Nu ştiu decât că n-am mai iubit pe nimeni şi nimic ca pe această femeie. Poate că are un soţ evreu, dar sufletul ei îmi aparţine. Îmi va aparţine întotdeauna.

— O să fixez piciorul – zise el.

— Eşti un vis, nu-i aşa? Durerea mă face să am vedenii. Rishou, te visez de atâtea ori!

Şi eu te-am visat, se gândi el. De câte ori am fost cu Khadija şi am ajuns la plăcerea sublimă, gândindu-mă la tine?

— O să fixez piciorul – repetă el.

Luă o bucată de pânză şi i-o vârî în gură. Puse mâna stângă pe genunchiul ei şi-i apucă glezna. Îl văzuse pe Zayyad făcând asta odată demult, când unul din fraţii săi căzuse din copac. Trebuie să tragi uşor, pentru ca oasele să se îmbine aşa cum trebuie.

Sarah îşi scoase cârpa din gură.

— Mă gândesc la tine tot.

Rishou strânse piciorul.

Corpul lui Sarah se încordă ca un arc şi ţipă; strigătul ei răsună la nesfârşit pe dealurile întunecate.

* * *

Yaakov o auzi de la numai o sută de yarzi depărtare. Fu cât pe ce să vomite de disperare. Sarah! Sarah!

Atât de aproape!

— Aici, jos!

— Zbieră unul din oameni.

Yaakov trase calul pe poteca abruptă.

Hainele arabului erau singura pată albă în valea întunecată. O formă neagră, lipsită de viaţă, zăcea la picioarele lui. Sarah! Şi-a îndreptat cuţitul împotriva fiicei mele!

Struni calul, ridică puşca la umăr şi trase. Hainele albe reprezentau o ţintă excelentă. Arabul căzu.

Yaakov sări din şa, împiedicându-se printre pietre, spre trupul fiicei sale.

— Sarah.

Mâinile lui îi pipăiau corpul şi fu cât pe ce să izbucnească în lacrimi uşurat când constată că îmbrăcămintea ei era neatinsă. Nici o picătură de sânge!

— Sarah!

— Strigă el.

Dar ce era cu faţa ei? Ce făcuse nemernicul cu faţa ei? Nu, nu era nimic. O scutură de umeri.

— Sarah, trezeşte-te!

Copitele răpăiră pe drum. Acum venise Asher împreună cu ceilalţi.

— S-a întâmplat ceva?

— Îl întrebă Asher cu sufletul la gură. Ce i-au făcut? Este bine?

Yaakov îi căută pulsul.

Trăieşte!

— Cred că da!

— Zise el.

Asher îi sprijini capul pe braţe.

— Ce facem cu ăsta?

— Zise alt bărbat.

Yaakov se ridică. Arabul zăcea pe spate. Avea o pată întunecată pe partea din faţă a hainelor.

— Ticălosule!

— Zbiera Yaakov. Ticălosule!

Îl lovi cu piciorul. Arabul gemu şi încercă să se întoarcă. Yaakov îl lovi din nou.

— O tortura!

Se aplecă şi-l apucă de păr pe Rishou.

— Mă auzi, Abdul?

— Zise el în arabă.

— Nu. Mă cheamă. Abdul – murmură Rishou.

Yaakov scoase cuţitul.

— Noi nu suntem ca voi!

— Şuieră el! N-o facem din plăcere. Dar, dacă nu îmi spui ce s-a întâmplat, o să te ciopârţesc ca orice arab.

— Voi, evreii învăţaţi. Repede.

Yaakov lovi mânerul cuţitului de rana din umărul lui Rishou. Rishou urlă.

— Nu.

Sarah deschise ochii şi încercă să se ridice.

— Nu!

Yaakov se întoarse.

— Sarah!

O strânse la piept, răsuflând uşurat.

— Ah, Sarah a mea! Slavă Domnului! Ce ţi-a făcut?

— Lasă-l. Mă ajută.

— Zise Sarah.

Încercă să-l împingă pe Yaakov şi urlă de durere.

— Acum o să fie bine – zise Asher.

— Mi-a salvat viaţa.

Vru să-l ia de mână pe Rishou.

— Ajută-l – şopti ea – ajută-l.

Rab'allah.

Yaakov şi Asher şi-au ţinut caii de frâu până la o sută de paşi de sat. Rishou atârna pe armăsarul lui Asher. Sângele i se scursese pe coapsa animalului, lăsând o urmă întunecată, care strălucea în lumina palidă a lunii.

Rishou gemu.

— Va trebui să-l ajuţi – îi spuse Yaakov lui Asher. A pierdut mult sânge. Lasă-l lângă sat. Mă rog, cât îndrăzneşti să te apropii.

Asher ezită, amintindu-şi de trupul neînsufleţit al lui Levi. El fusese cel care-i alertase. Imediat cum îl dăduse jos din şa, murise, străpuns în piept de un glonte arăbesc.

Yaakov îi citi gândurile.

— Nu l-a omorât el pe Levi – zise el. Doar ai auzit-o pe Sarah. S-a arătat milos. Ajută-l!

Asher descălecă. Îl înşfăcă pe Rishou de haine şi-l trase de pe cal. Rishou gemu şi se lăsă în genunchi. Asher trecu braţul bun al lui Rishou după umărul lui şi-l ridică în picioare.

Rishou gemu.

— Ce-i Abdul? Puţină durere nu strică.

— Nu-i vorba de asta. Doar că stau prea aproape de un evreu şi mă copleşeşte mirosul.

Asher începu să-l târască pe Rishou pe poteca dinspre Rab'allah. Rishou se ţinea de el. Braţul stâng îi atârna într-o parte, nefolositor şi picioarele de-abia îl susţineau.

— Într-o zi, o să ne socotim cu voi toţi, ticăloşilor – zise Asher. Levi era un om bun. Valora câţi douăzeci de felahi împuţiţi de-ai voştri.

— Nu ştiu cine la ucis. Acesta este adevărul.

— Habar n-ai care este diferenţa între adevăr şi o grămadă de rahat de cămilă!

— Ştiu cum arată rahatul de cămilă. Îmi ţin braţul în jurul lui chiar acum.

Asher se trase înapoi şi Rishou căzu cu faţa-n pământ.

— Tu eşti cel care a lucrat în livada noastră, nu-i aşa?

— Ai memorie bună.

— Tu eşti cel pe care-l sorbea Sarah din ochi.

— Este cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată!

— Este, de asemenea, soţia mea. Ţi-au mai rămas cincizeci de yarzi să te târăşti, Abdul. Cu puţin noroc, o să reuşeşti.

Rishou stătea liniştit, adunându-şi puterile. După un timp, auzi caii evreilor îndepărtându-se. Atunci începu să se târască spre Rab'allah. Sarah este o femeie frumoasă, se gândi el, dar nu cred că o să mă înţeleg vreodată cu prietenii ei.

Se pare că toţi din Rab'allah se îngrămădiseră în casa lui Zayyad. Erau foarte entuziasmaţi. Wagil fusese răzbunat. Chiar şi Zayyad părea încântat de evenimentele din timpul nopţii. Consecinţele cumpătate puteau aştepta până mai târziu.

Salteaua lui Rishou fusese adusă în camera principală, ca să se uite toţi la gaura lăsată de glonte în umărul său. Glontele trecuse direct prin el, dar era slăbit pentru că pierduse sânge şi femeile îi pansaseră rana cu ierburi tămăduitoare care absorbeau otrăvurile.

Dar trebuia să se odihnească.

— Spune-ne din nou povestea – îl îndemnă cineva.

Rishou oftă. O auziseră cu toţii, de zeci de ori.

— A fost o ambuscadă la Bab el-Wad – le zise el. După apusul soarelui, am văzut maşina lui Majid. Dar englezii ne păcăliseră. Effendi Talbot era escortat de cincizeci de soldaţi britanici şi trei maşini blindate. Dar am decis să-i atacăm, deşi eram depăşiţi numeric, în mod evident.

Părea absurd, chiar şi pentru el, dar fusese obligat să accepte această versiune. Când Rishou se târâse în sat, noaptea trecută, Izzat şi Luptătorii Sfinţi scorniseră deja o poveste şi Rishou avusese prudenţa să n-o contrazică. Nu voia să fie chestionat în privinţa propriului său rol în împuşcarea lui Izzat. Aşa că se mulţumise doar să adauge partea sa finală, încununată de eroism.

Trei din Luptătorii Sfinţi făceau parte acum dintre cei prezenţi. Se poartă cu mine de parcă am fi tovarăşi de arme de nu ştiu când, remarcă Rishou. Tare aş vrea să le văd mutrele dacă ar afla cine trăsese de fapt în ei noaptea trecută.

— Am împuşcat un englez drept în inimă de la o sută de paşi!

— Strigă Tareq.

— I-am scos ficatul cu propriul meu cuţit!

— Zise altul, arătând tuturor cuţitul cu mâner de os.

— Ce s-a întâmplat după ambuscadă?

— Întrebă Zayyad, cum era şi normal de altfel.

— I-am împrăştiat cu primele rafale.

— Recită Rishou – dar, între timp, maşina lui Majid dispăruse spre Latrun.

Oare această cea mai bună poveste, este cu adevărat cea pe care o inventase Izzat?

— Se întrebă Rishou. Poate că durerea şi rana îl făcuseră să delireze.

— În drum spre Rab'allah am dat peste evrei – zise Tareq, incapabil să se mai abţină. Aveau mitraliere.

— Izzat a fost rănit în timpul atacului – strigă alt Luptător.

Rishou se întrebă dacă-i trecuse cuiva prin cap să se gândească cum de primise un glonte în fundul lui gras dacă alerga înainte. Îi părea rău că era un ţintaş atât de prost. Fusese la douăzeci de paşi de Izzat când îl auzise strigându-l. Un trăgător bun l-ar fi nimerit direct în inimă, chiar şi în beznă.

— Spune-ne ce-ai făcut în momentul acela, Rishou!

— Îl îndemnă cineva.

Rishou le explică cum îi văzuse pe Luptătorii Sfinţi ducându-l pe braţe pe eroicul Izzat, în timp ce el se hotărî să-i ţină în loc pe atacatori doar cu puşca sa.

— Erau cel puţin două sute – zise Zayyad mândru, exagerând istorisirea lui Rishou, care declarase modest că fuseseră doar patruzeci.

— Le-am dat o lecţie pe care n-or s-o uite niciodată!

— Adăugă Tareq.

Nici Izzat n-o s-o uite prea uşor, se gândi Rishou. Acum are două găuri în fund. I-ar fi plăcut să fi fost acolo când doctorul şeicului Daoud extrăsese glontele cu forcepsul.

Povestirea îl obosise. Închise ochii şi adormi. După un timp, sătenii se duseră la cafenea să discute despre bătălie cu ceilalţi Luptători. Descriau amănunţit ce ar fi făcut dacă ar fi avut norocul să fie acolo.

Zayyad se aşeză lângă fiul său şi observă că se înroşise în obraji de febră. Avea nevoie de odihnă şi de ierburi bune. Dar, deocamdată, nu va profita nici de una nici de alta. Va trebui să plece din Rab'allah şi să se ascundă printre beduinii din Negev. Britanicii vor veni să cerceteze moartea evreului. Se vor pune întrebări şi oricine avea o rană de glonte era bun de spânzurătoare! Sigur, dacă nu era cumva nepotul unuia din Înaltul Comitet Arab. Ca Izzat, de exemplu.

Se întreba ce se întâmplase de fapt noaptea trecută. Poate că nu va afla niciodată. Oricum, de un lucru era sigur: gaura din fundul lui Izzat nu fusese făcută de o mitralieră evreiască.

Locul Unde a Murit Smochinul.

Rishou se clătină în şa. De-abia se ţinea pe cal, dar tatăl lui îi explicase că trebuia să părăsească Rab'allahul fără întârziere. De pe culme, vedea un nor de praf, ridicat de pe drumul care lega Ierusalimul de Rab'allah. Probabil că era căpitanul Mannion, se gândi el sau inspectorul Cooper.

Cei doi oameni care-l însoţeau păreau neliniştiţi. Dacă Rishou murea, n-avea rost să se mai întoarcă în sat. Zayyad îi va absolvi public de orice vină şi apoi va veni noaptea să-i înjunghie drept în inimă. Incidentul din noaptea trecută îi dăduse bătrânului muktar toată vigoarea tinereţii.

— Trebuie să ne grăbim – zise unul din ei.

Pe Rishou îl durea înfiorător umărul şi îl ameţise febra. Îşi alungă greaţa care ameninţa să-l copleşească.

— Da, da – zise el, încă în stare de toropeală.

Acolo jos, dincolo de vii şi livezi, era kibuţul. Se întreba ce făcea oare Sarah. Evreii aveau doctori buni. Nu se îndoia că-i vor drege piciorul.

Se uită înapoi la Rab'allah. Cel puţin doi ani – îi spusese tatăl său. Bineînţeles, o să-i fie dor de Zayyad şi de cei doi fii ai săi, Ali şi Rahman. Şi de Khadija – mda, era o bună bucătăreasă.

Dar bănuia că niciunul n-o să-i lipsească aşa de mult ca evreica cea frumoasă care-l învăţase atâtea în livada de meri. Ar da orice să mai petreacă încă o noapte cu ea, sub lună. Dar acum era imposibil. Într-o zi, va fi muktarul Rab'allahului şi va trebui să se confrunte cu realităţile noii Palestine. Nu mai trebuia să se pună vreodată în situaţia de a ridica puşca împotriva propriilor săi confraţi, chiar dacă unul din ei era Izzat Ib'n Mousa.

O să-şi amintească mereu de ea când va fi lună plină şi când se va apropia culesul merelor. Dar acum era bărbat, un arab. Sarah Landauer trebuia ascunsă pentru totdeauna în locurile secrete din inima sa.

Partea a şaptea.

GERMANIA, 1941-42

Ravenswald.

Domnul Nöldner ţinea neapărat să-şi informeze clienţii că nu avea nimic personal împotriva evreilor. Da, îl susţinea pe Hitler. Doar pusese Germania pe picioare. Dar el, personal, nu era antisemit. Considera că ceea ce se întâmpla cu evreii era o ruşine îngrozitoare.

O ruşine îngrozitoare, se gândi Netanel, dar, de asemenea, o ocazie minunată pentru Domnul Nöldner, pentru că domnul Nöldner era proprietarul Casei de Amanet. În timp ce altădată de-abia îşi câştiga existenţa în Ravenswald – majoritatea celor din oraş aveau cel puţin un membru al familiei angajat la Fabrica Rosenberg – acum făcea parte din lumea bună. De fapt, cumpărase de curând casa doctorului Köhn, de la văduva lui, pentru preţul derizoriu de treisprezece mii de mărci. Köhn murise de pneumonie la Dachau.

Situaţia domnului Nöldner s-a îmbunătăţit o dată cu venirea lui Hitler; când primii evrei începuseră să părăsească Ravenswaldul, în 1934, fuseseră obligaţi să vândă tot ceea ce nu puteau lua cu ei. Când nu reuşeau să vândă, apelau la el. Mai târziu, când restricţiile privind emigraţia se înrăutăţiseră, şi evreii nu mai aveau voie să ia nimic de valoare, şunca de Westphalia înlocui tradiţionalul bratwurst25 pe masa domnului Nöldner.

Chiar şi acei evrei care mai rămăseseră în Ravenswald fuseseră obligaţi să apeleze la serviciile sale. N-aveau de ales; trebuiau să amaneteze bunuri personale ca să plătească alimentele de bază, cum ar fi pâinea şi laptele. Chiar şi pe acestea nu le puteau achiziţiona decât printr-un intermediar.

Dar Noaptea de Cristal îl procopsise cu adevărat şi-l ajutase să cumpere casa cu şase camere a domnului Köhn, situată sus, pe deal, cu faţa la oraş. Reichstagul dăduse o lege potrivit căreia evreii nu aveau voie să posede metale preţioase – aur sau argint – şi chiar articole de lux, ca radioul.

Cozile de la magazinul domnului Nöldner deveneau din ce în ce mai lungi.

Amintirile lui Netanel despre aceste evenimente erau amare. Rătăcise printre hainele casei sale, adunând fel de fel de lucruri de argint: tacâmuri baroc, ibricul de argint pentru cafea, obiectele ornamentale folosite la Paşte, candelabrele pentru Sărbătoarea Luminii. Pusese totul în două geamantane de piele şi se dusese la domnul Nöldner, care se oferise să-i plătească după greutatea metalului.

— Dar majoritatea argintăriei este veche!

— Protestase Netanel. Numai menorahul are peste două sute de ani!

Domnul Nöldner ridicase din umeri.

— Îmi pare rău. Sunt timpuri grele. Ce să spun? Eu, personal, n-am nimic împotriva evreilor, dar. Ştiţi cum este acum. Următorul!

Netanel acceptase oferta lui Nöldner. Nu avusese încotro. Legea spunea că trebuia să vândă şi nimeni altul nu i-ar fi dat mai mult.

Dar zilele prosperităţii trecuseră pentru domnul Nöldner. În dimineaţa aceasta nu mai erau decât câţiva clienţi în magazin. Doar evrei. La fel ca şi Netanel, purtau o banderolă pe braţ cu steaua neagră a lui David, prinsă pe o pânză galbenă. Aşa se decretase. Nu puteau ieşi în lume fără acest stigmat de paria.

Aşteptau trişti, în linişte. Unul avea un covor vechi, legat cu o sfoară; altul, Horowitz, negustorul de pantofi, avea un patefon cu acul rupt. Ce abundenţă de bogăţii!

— Se gândi Netanel.

O burniţă rece bătea în geamuri.

— Ce ai venit să vinzi?

Netanel se uită în jur. Cel care i se adresase era un bărbat mic de statura, cu păr negru, strălucitor, care semăna cu o tunsură de călugăr. Avea ochi ageri, apoşi, ca un câine, şi ridurile de pe faţă păreau trasate în praf.

— Am o piesă de porţelan de Meissen – zise Netanel.

Omul dădu din cap, semn că-l înţelegea. Apoi ridică pachetul învelit în hârtie maro.

— Uită-te. Pantofi buni de piele. Dar nu-i mai port. Aşa că de ce să nu-i vând? I-am spus soţiei mele – ce rost are să ţii un lucru pe care nu-l mai porţi? Totuşi nouă nu ne vine atât de greu cât îţi vine ţie! Eşti fiul Şefului, nu-i aşa?

— Exact – îi răspunse Netanel prudent.

— Sunt Amos Mandelbaum.

Îi întinse mâna.

— Lucram la fabrică. Probabil că nu-ţi aminteşti.

Netanel clătină din cap.

— Nu, îmi pare rău.

Dădură mâna.

— Era un om bun, tatăl tău. Un om mare. Ceea ce i s-a întâmplat a fost o tragedie. I-am şi spus soţiei mele:

— Ceea ce fac cu acest om este o tragedie.

— Când toate acestea se vor termina, o să-i ridice o statuie chiar în mijlocul pieţei. Vei vedea!

— Au deja o statuie. A regelui Ludwig.

Mandelbaum părea că nu-l auzise.

— Doisprezece ani am lucrat la fabrică. De fiecare Paşte, toţi muncitorii evrei primeau câte o primă. Era un om bun. Un om mare. Totuşi, nu trebuie să fim trişti.

Eu nu sunt trist, se gândi Netanel. Am obţinut viză de Cuba pentru mine şi pentru mama. Nu însemna SUA, dar era aproape. Pe 23 decembrie plecau cu vaporul. Aşa că de ce ar fi trist?

Dar ce-o să se întâmple cu acest Mandelbaum şi alţii ca el, care rămâneau în urmă? Poate că de aceea se ferea să vorbească. Vinovăţia. Avea bani să plătească mita, pe când ceilalţi nu.

— Am auzit o glumă acum câteva zile – zise Mandelbaum.

— O glumă?

— Hitler şi Göring discutau. Göring îi spune lui Hitler:

— Ştii, evreii sunt cu adevărat deştepţi.

— Dovedeşte-mi!

— Spune Hitler.

Aşa că, intră în cel mai apropiat magazin de porţelan şi Göring cere un set de ceai.

— Uite – spune el, îndreptând mânerele spre dreapta.

Când apare proprietarul, un german, îl întreabă:

— Caut un set de ceai exact ca acesta, dar am nevoie ca mânerele să fie pe partea stângă.

Omul spune că acesta este singurul serviciu pe care-l are şi că va trebui să ia legătura cu angrosistul, să vadă dacă putea face rost.

Aşa că Hitler şi Göring se duc la un magazin evreiesc. Göring face din nou acelaşi lucru.

— Am nevoie de un set de ceai exact ca acesta.

— Îi spuse el evreului – dar cu mânerele pe stânga.

— O să văd ce pot face – îi răspunse evreul.

Apoi luă setul, întoarse toartele cănilor spre stânga şi reveni la tejghea.

— Domnii mei.

— Zise el – aveţi noroc! Mai am unul. Doriţi să vi-l împachetez?

Aşa că Göring cumpără setul. După ce ieşiră din magazin, se întoarse spre Hitler:

— Vezi, ţi-am spus eu că evreii sunt deştepţi?

Hitler îi răspunse:

— Este ridicol. Nu dovedeşte nimic. Evreul îl avea în stoc.

Mandelbaum se răsuci pe scaun râzând.

— Înţelegi!

— Zise el. Îl avea în stoc!

Râse din nou.

Horowitz se întoarse de la tejghea alb la faţă de disperare. Puse în buzunar cei câţiva bănuţi daţi de Nöldner şi plecă. Netanel îl urmări cum mergea prin ploaie, cu ochii plecaţi, având grijă sa nu atragă atenţia asupra lui. Un evreu cu capul semeţ dădea de necaz.

— Următorul – zise domnul Nöldner.

Netanel se apropie. Domnul Nöldner îl studie după ochelari. Avea un zâmbet bonom şi îi strălucea un dinte de aur pe maxilarul inferior.

— Cu ce vă pot ajuta, domnule Rosenberg?

Netanel scoase pacheţelul din buzunar. Era învelit într-un ziar şi legat cu o sfoară. Netanel îl deschise cu grijă. Înăuntru era o figurină de porţelan, un băieţel în pantaloni de piele, sprijinit de o poartă. Era o pereche; partenera lui fusese o fată blondă, în rochie albastră, cu un coş de flori în mână. Soldaţii care se năpustiseră în casă în Noaptea de Cristal o striviseră sub picioare, dar băiatul scăpase în mod miraculos.

Pe Netanel îl durea să se despartă de bibelou; figurinele de Meissen se oglindiseră în vitrina de cristal din salon de când se ştia el. Se distrugea încă o legătură cu trecutul.

— O piesă ornamentală – zise domnul Nöldner.

— Este de Meissen îl corectă Netanel.

— Mai sunt şi altele?

— Întrebă domnul Nöldner, dovedind că ştia mai multe despre porţelanul de Meissen decât voia să pară.

— Cealaltă s-a spart.

— Mare păcat. Dacă aţi fi avut perechea.

— V-am mai spus; este de Meissen. Chiar şi de una singură valorează o avere.

Domnul Nöldner aşeză bibeloul pe tejghea şi îşi luă figura unui om ale cărui mâini sunt legate de circumstanţe.