Colin Falconer

Ce vor face când Josef va fi eliberat? Se gândi el. Vizele lor pentru Chile expiraseră la sfârşitul lui noiembrie. Ca să obţină actele le trebuiau bani. Sigur, mai aveau ce vinde. De îndată ce va veni tatăl său, vor găsi o modalitate să iasă din ţară. Probabil, în Palestina. Aceasta era responsabilitatea lui acum.

Dacă Josef l-ar fi ascultat acum trei ani, ar fi putut pleca din ţară cu absolut tot.

Se uită din nou la ceas. Trei şi zece. Poate că o să-l lase să stea aici toată ziua. O făcuseră de nu ştiu câte ori. De obicei, funcţionarii nici nu se deranjau să-l anunţe că plecau acasă. La cinci şi jumătate, doi soldaţi SS îl luau pur şi simplu pe sus şi-l aruncau în stradă.

Se uită în ziar. Pe prima pagină era o fotografie care înfăţişa o mare coloană de oameni mărşăluind sub pază pe străzile Linz-ului. Cărau valize şi rucsacuri şi aveau prinsă de haină steaua lui David, inclusiv copiii. Netanel le cercetă feţele, întrebându-se dacă Esther şi verii săi se aflau printre ei. Fugiseră odată şi acum tentaculele naziste îi ajunseseră din nou.

Un tânăr brunet, în uniformă de Schutzstaffeln şi ochelari cu ramă de baga ieşi pe coridor.

— Rosenberg – zise el şi se întoarse în birou.

Netanel lăsă ziarul şi se grăbi să-l urmeze.

Încăperea era mică şi înghesuită, dominată într-un colţ de un dulap mare, cenuşiu. Funcţionarul însuşi semăna cu un birocrat oarecare. Întinse mâna să ia actele lui Netanel. Netanel căută în buzunarul hainei şi scoase buletinul de identitate. Era nou, ştampilat, cu litera gotică J – „Jud”24. Arăta că este Netanel Israel Rosenberg. Cuvântul „Israel” era de asemenea o inovaţie. După Noaptea de Cristal, toţi evreii erau obligaţi să-l adauge la numele lor, astfel încât să nu existe nici o confuzie în privinţa identităţii lor adevărate.

Omul cercetă documentul şi-l trânti pe masă.

— Ce vrei?

— Îl întrebă el fără să-şi ridice privirile.

— Tatăl meu a fost reţinut la Dachau.

— Da?

— Mi s-a spus că aş putea aranja să fie eliberat.

Fii politicos, Netanel, îşi zise el. Acest rahat ţine în mâinile lui palide destinul tatălui tău.

— Pentru ce se află acolo?

— Nu a făcut nimic rău. Când a fost arestat.

— Pentru ce se află acolo?

— Pentru a-i asigura protecţia.

Ochelarii funcţionarului sclipiră în soare. Se juca cu creionul şi privea în gol.

— Cum îl cheamă?

— Rosenberg. Josef Rosenberg.

— Josef Netanel Rosenberg – îl corectă omul.

Scrise numele pe un formular.

— Adresa?

Netanel îi dădu toate detaliile – data naşterii, ocupaţia – la care funcţionarul pufni dispreţuitor – şi data arestării.

— Costă mulţi bani să transporţi un funcţionar al Reichului dintr-un loc într-altul – şi presupune multă hârţogăraie.

— Am la mine zece mii de mărci.

— Bun. Lasă-i pe birou. Şi acum poţi să pleci.

Netanel rămase pe loc. Atâta tot?

— Când va fi eliberat?

— Întrebă el.

— Acum poţi să pleci – repetă funcţionarul.

Netanel ar fi vrut să mai insiste, dar nu îndrăznea.

Chiar aşa, să lase banii acolo? Ce altceva ar fi putut să facă?

Se ridică şi ieşi din birou, lăsând în urmă preţioasa servietă cu cele zece mii de mărci.

Ravenswald.

Casa din Pădure părea părăsită din afară. Mormanele de mobilă distrusă, tablourile aruncate, cutiile de sticlă şi porţelan spart, ferestrele baricadate, toate dădeau impresia unei case de mult abandonate. Doar fuiorul de fum care se ridica pe unul din coşuri sugera că ar putea exista viaţă înăuntru.

Netanel deschise uşa cu cheia. Mama lui stătea în fotoliu, în living-room-ul întunecat, uitându-se la foc.

Ar fi trebuit să aprinzi luminile – zise Netanel.

Roti comutatorul, dar nu se întâmplă nimic. Încercă altul, din salon şi bucătărie.

— Ne-au tăiat, curentul.

Mein Gott! Emmerich şi oamenii lui cunoşteau modalităţile fine ale torturii. Netanel se aşteptase la aşa ceva, dar nu atât de curând. Se duse la dulapul lui din cămară, scoase o cutie cu lumânări, aprinse una şi o duse în living-room.

— Uite, am făcut lumină.

— Zise el.

— Ar fi trebuit să laşi servitorii să se ocupe de asta – spuse doamna Rosenberg. Doar aceasta este treaba lor.

Biata mama, se gândi el. De când îl luaseră pe Josef nu-şi mai revenise. Câteodată era lucidă, dar altă dată mintea ei rămânea ancorată în trecut. Încerca să scape de realitate, la fel ca fiecare evreu din Germania, se gândi el. Numai că îşi căuta refugiul în propria ei minte.

Dacă s-ar întoarce Josef, s-ar face bine.

— Vrei să mănânci ceva?

— Da, sun-o pe Hilde. Cred că astă-seară avem peşte.

— O să fac nişte supă.

— Josef o să apară cât de curând. Spune-i lui Hilde să fie gata, altfel domnul Rosenberg o să se înfurie. Nu vrea să întârzie de la jocul lui de cărţi.

Ceva îi atrase atenţia lui Netanel. Pe podea, lângă fotoliu, era un pachet învelit în hârtie maro. Era adresat mamei sale.

— Cine a adus asta?

— O întrebă el.

Poştaşul încetase de mult să mai treacă pe la uşa lor. Mama lui se uită la pacheţel de parcă nu-l mai văzuse până atunci.

— Poate că Hilde la pus aici – zise ea.

Netanel îl ridică. N-avea nici un timbru poştal. Doar vulturul şi zvastica Partidului Naţional Socialist erau imprimate deasupra numelui şi adresei. Netanel rupse ambalajul. Înăuntru era o cutie de carton. O deschise. Conţinea un vas metalic şi o scrisoare dactilografiată, purtând sigiliul oficial al Schutzstaffelnului.

Scria următoarele:

Doamnă Rosenberg, V-am trimis cenuşa soţului dumneavoastră, Josef Rosenberg, care a fost împuşcat în timp ce a încercat să evadeze de la Dachau. A fost incinerat conform ordinelor guvernamentale. Veţi plăti costul transportului separat.

Ernst Hasler.

Comandant.

Dachau K. Z.

Bărbatul nu se prezentă.

— Am citit anunţul din ziar – zise el. Aveţi cărţi de vânzare.

Flutură ziarul în nasul lui Netanel de parcă ar fi fost un mandat de percheziţie. Anunţul era încercuit cu cerneală neagră.

— Pot să intru? Nu-mi place să fiu văzut într-o casă evreiască.

Era un om slab, cu păr blond, tăiat scurt. Purta o pălărie tiroleză tradiţională şi ochelari cu rame de baga care îi dilatau ochii.

Seamănă cu o insectă înţepătoare, se gândi Netanel.

Deschise uşa.

— Intră – zise el.

Holul cu gresie albă şi neagră era pustiu şi ferestrele sparte fuseseră baricadate. Netanel avea un şal peste costum să se apere de frigul din camerele goale. Se simţea ca un agent imobiliar care încerca să vândă o casă abandonată de mulţi ani din cauza unei poveşti cu fantome.

— Unde sunt cărţile? Întrebă cumpărătorul.

— Pe aici.

Netanel îl conduse pe scări, în biroul tatălui său. Deschise uşa şi, pentru o clipă, avu impresia că o să-l vadă pe Josef stând aplecat asupra dosarelor, în haina sa roasă de catifea. Dar încăperea era goală. Biroul distrus al lui Josef putrezea în curte, alături de celelalte mobile sfărâmate de SS-işti în Noaptea de Cristal. Acum rămăseseră doar rafturile!

— Unul din ele fusese trântit pe podea, dar lemnul masiv de stejar rezistase impactului. Picioarele lor răsunau pe parchetul gol şi lăsau urme de praf.

Cumpărătorul se încruntă ca un negustor de perle, confruntat cu câteva bucăţi false.

— Deci, ce avem aici?

— Depinde de ce căutaţi – zise Netanel.

Cumpărătorul îşi plimbă degetul pe cotoare. Ridică din sprâncene.

— Heine?

— Vă place Heine?

— Este greu de găsit. Majoritatea exemplarelor au pierit în flăcările rugurilor. Luă „Călătoria Familiei Harz” şi răsfoi paginile.

— Este în stare bună – zise el în silă.

— Tatăl meu spunea întotdeauna că o carte este suma gândurilor unui om şi, prin urmare, trebuie să ne înclinăm în faţa ei, nu s-o ardem.

— Depinde de om, depinde de gânduri.

Luă alt volum îndrăgit de Josef, „Cartea Cântecelor”. Netanel rezistă impulsului să i-l smulgă din mână. Era exemplarul favorit al tatălui său şi i se părea că comite un sacrilegiu. Ca un barbar care striveşte o floare în pumn, încercând în zadar să-i simtă aroma.

Îmi pare rău, tată, se gândi el. Dar acum tot nu-ţi mai foloseşte la nimic.

— Poate că aş putea să-ţi iau câteva.

— Ce amabil. Nu vă supăraţi, dar nu păreţi genul de om care citeşte Heine.

— Sunt piese de colecţie.

— Deci le vreţi pentru că au devenit rare din cauza lui Hitler. Sunteţi foarte perspicace.

Cumpărătorul studie rândurile de cărţi.

— Erich Maria Remarque – murmură el impresionat. Îţi dau zece mărci pe toate.

— Şi eu o să te arunc pe fereastră, rahat ce eşti! Nu accept mai puţin de cincizeci.

Cumpărătorul băgă mâna în buzunar şi scoase portofelul. Apoi extrase patru bancnote de zece mărci.

— Patruzeci.

Netanel luă banii.

— Ai făcut cea mai bună afacere din viaţa ta.

— Fac astfel de afaceri în fiecare săptămână – zise cumpărătorul. Nu că aş avea ceva personal cu evreii.

— Nimeni n-are. Doar Hitler.

— Exact. Îmi dai o cutie să le pot duce?

Hermann închidea magazinul în fiecare zi la ora cinci. Se apropia iarna şi se întunecase deja când Marie întoarse cartonul de la intrare: ÎNCHIS. Îl auzi pe Hermann bombănind când ridică o carcasă de miel şi o duse în cămara rece din spatele curţii. Marie luă de pe tavă două cotlete de viţel şi nişte bucăţi de miel şi le înveli în hârtie. Apoi băgă pachetul în haina pe care o purta pe sub şorţ.

Până când Hermann se întoarse în măcelărie, Marie terminase de împachetat restul cărnii. Mica ei hoţie trecu neobservată.

Vântul zgâlţâi cartoanele din ferestre şi fulgi mici de zăpadă se strecurară prin crăpături. Netanel şi mama lui se strânseră în jurul micului foc de cărbuni, cu păturile pe umeri.

Netanel pregătise două farfurii cu Knochensuppe, supă de legume cu mici bucăţele de pui şi oase cu măduvă, păstrate cu grijă.

O singură lumânare clipea în curent. În curând, se vor termina cărbunii şi vor trebui să-şi pună mobila pe foc.

Deşi pierduseră zece mii de mărci, mai aveau ceva bani puşi de-o parte, dar nu le mai vindea nimeni nimic. Netanel pricepuse că guvernul naţional-socialist şi oamenii din Ravenswald erau fericiţi să-i lase să moară de foame.

Dar nu toţi. Într-o noapte, auzi paşi în curte. Când ieşi, văzu un pachet şi-l zări pe băcanul Müller îndepărtându-se pe bicicletă. Pachetul conţinea carne conservată şi lapte condensat.

Apărură, şi alte pachete: pâine, câteva legume, din când în când câte un lebăr. Erau lăsate întotdeauna noaptea, fiindcă nimeni nu îndrăznea să fie văzut în timpul zilei în preajma Casei din Pădure. Odată lui Netanel i se păru că o văzuse şi pe doamna Hochstetter. Când se uită găsi un pachet care conţinea ouă, pâine, lapte şi chiar puţină carne. În noaptea aceea, el şi mama lui avuseseră parte de un prânz pe cinste.

Dar cât timp puteau trăi din mila oamenilor din Ravenswald, care-şi mai aminteau de bunul lor Şef? Cât mai era până când Ubersturmführer-ul Emmerich îi va speria pe toţi?

— Josef a întârziat iar la jocul lui de cărţi – zise doamna Rosenberg.

— Dar a murit, mamă. Nu mai vine acasă.

— Ajunge din ce în ce mai târziu. Ştiu că munceşte din greu şi are nevoie de momente de recreere. Dar o să discut cu el despre asta.

— A murit. N-ai cum să vorbeşti cu el.

— Îi place să joace cărţi.

Se auzi o bătaie uşoară la uşa din spate.

— Trebuie să fie el – zise ea.

Netanel lăsă lingura în farfurie. Ce-o mai fi acum? Se forţă să rămână calm. Nu puteau fi SS-iştii. Ei veneau pe uşa din faţă, înarmaţi cu topoare, nu băteau timid la cea din spate. Deci, era probabil un prieten. Altcineva care le adusese de mâncare.

Lăsă pătura de pe umeri, aprinse altă lumânare şi ieşi pe coridor. Doamne Sfinte, parcă intrai într-un cavou. Se formase o pojghiţă de gheaţă pe gresie şi scoteai aburi din gură. Traversă holul, croindu-şi drum cu grijă printre cioburile rămase de la Noaptea de Cristal şi se îndreptă spre spălătoria din spate.

Oricine era, venise prin grădină, pe cărarea din pădure.

Deschise uşa, ferind flacăra lumânării. O figură stătea în beznă, cu haina şi căciula de lână pline de zăpadă şi cu un fular gros înfăşurat peste faţă.

Ridică lumânarea. Ochii aceia. I-ar fi recunoscut oriunde; chiar şi într-o mare de feţe.

— Marie – şopti el.

O trase înăuntru şi închise uşa.

— Este atât de întuneric afară. Era cât pe ce să cad pe scările de la subsol – murmură ea.

Nu era în stare să-i răspundă.

Îşi scoase fularul şi-i zâmbi.

— Credeai că am uitat de tine, nu-i aşa?

— Te-a văzut cineva?

— Nu mă vedeam nici pe mine pe o noapte ca aceasta.

Băgă mâna în buzunar şi scoase un pachet învelit într-o hârtie albă, pătată.

— Măcelarul aduce acum marfa acasă. Este un serviciu suplimentar pentru clienţii lui.

Luă darul.

— N-ar fi trebuit să faci asta! Câteodată naziştii supraveghează casa. Este un mare risc.

— Nu m-a văzut nimeni.

Se cutremură.

— Aici este îngrozitor de frig. Aşa-i în toată casa?

— Încercăm să economisim combustibil. Acum locuim doar în două camere.

— Aţi aprins vreun foc? Mi-e frig!

Ezită. Este periculos pentru ea, se gândi Netanel. Trebuie so trimit acasă. Dar nu putea s-o facă. Într-o lume a umbrelor, apăruse în sfârşit o luminiţă.

— Pe aici – zise el.

Pregătiră cotletele în bucătărie, în suc propriu. Mirosul viţelului fript îl făcu să saliveze şi începu să-i ghiorăie maţele de foame.

— Carne proaspătă – şopti el. I-am uitat gustul!

Lumânarea pâlpâi când o suflare de vânt pătrunse printre crăpăturile din fereastră.

— Ar trebui să te trimit acasă. Dacă eşti văzută aici, vei fi arestată.

— Nu pot să stau să văd cum mori de foame. Cunosc pericolul.

Îşi trecu un braţ în jurul ei şi-i sorbi aroma părului şi coloniei. Simţi cum tresare de bucurie, după ce luni de zile nu experimentase decât goliciune sufletească, amărăciune şi disperare. Încercă să uite coşmarul din lumea exterioară. Chiar aici, chiar acum, asista la un miracol şi nu se putea gândi la altceva.

— Cum ai făcut rost de mâncare? Crezi că tatăl tău n-o să descopere?

— Nu mă verifică niciodată. De ce ar face-o? Şi în afară de asta, pe unii clienţi pe care nu-i plac – naţional-socialiştii, de exemplu – îi încarc la cântar în mod voit. Îi pun să plătească pentru ce ţi-am adus ţie astă-seară. Nu înseamnă chiar că fur şi, în acest fel, îi oblig pe nazişti să contribuie la o cauză nobilă, chiar dacă nu-şi dau seama!

Se uită la el şi-i pieri brusc zâmbetul.

— Nu-mi vine să cred ce au făcut. Nu numai ţie, ci tuturor evreilor din oraş. Sunt inumani.

— Ba sunt umani, Marie. Oamenii se comportă aşa cu noi de două mii de ani. Este nevoie doar de cineva ca Hitler ca să-şi dea arama pe faţă.

— Dar nu toţi sunt aşa.

— Nu – zise el. Nu toţi.

O privi drept în faţă.

Ce putea face? Ar fi fost mai bine pentru ea să fi rămas în Berlin. Dar, în ceea ce-l privea, îi mulţumea lui Dumnezeu că o adusese înapoi.

O sărută uşor pe buze.

— Cotletele sunt aproape gata – zise ea. Hai să-i facem o surpriză mamei tale.

— Îţi mulţumesc că ai venit aici – zise el. Dar nu pot să te las să-ţi pui viaţa în primejdie pentru mine. Nu trebuie să mai vii!

— Bine – spuse ea. Dacă aşa crezi.

Dar ştiau amândoi că o să se întoarcă. Ştiau că nu vorbise serios.

Partea a şasea.

PALESTINA 1939

Bab el-Wad, Ierusalim – Fort Latrun.

Umbrele erau subţiri şi palide, iar tufişurile dansau în arşiţă. Camioane uruiau prin defileu, răsunând între pereţii înguşti. Apoi, se făcu din nou linişte.

Luptătorii Sfinţi din Iudeea se lăsaseră pe vine sub un pâlc de pini. Ochi negri stăteau la pândă sub turbanele lor. Îşi sprijiniseră armele de umeri şi aşteptau în tăcere.

— Nu vine – zise unul din ei.

— Spunea că va fi pe şosea la o oră după ivirea zorilor. Iar acum este aproape de prânz.

— Vom aştepta – zise Izzat. Ce altceva putem face?

Izzat nu voia să se întoarcă la Rab'allah, deşi îi era foame, sete şi frig. Dacă se vor înapoia fără să tragă nici un glonte, vor deveni ţinta glumelor din cafenea. Va întârzia cât mai mult posibil această umilinţă. Dracu' să-l ia pe Majid! Fie ca o mie de albine să-i năpădească testiculele!

Lângă Lydda.

Călătoria durase unsprezece ore; dacă ar fi luat-o prin Bab el-Wad, n-ar fi făcut mai mult de şase. Mă întreb dacă acest ocol a fost într-adevăr necesar?

— Se gândea Talbot, când Lydda apăru dinaintea lor, turtită şi albă la lumina gălbuie a după-amiezii.

— Crezi că acum am scăpat de bandiţi? Îl întrebă Talbot.

Majid râse, ca şi când Talbot ar fi făcut o glumă pe care el n-o prea pricepuse.

— Sigur, effendi Talbot. Poate că ar trebui să ne întoarcem tot pe aici. Ca să nu avem nici o surpriză.

— Cum crezi că este mai înţelept, Majid – zise Talbot, punând o mână pe umărul şoferului său.

Bun băiat. Făcea tot ce trebuia, fără să se plângă. Şi părea sincer preocupat de soarta lui. În multe privinţe, se simţea mult mai bine cu el decât cu Elizabeth.

— Cum crezi că este mai înţelept.

Bab el-Wad, Ierusalim – Fort Latrun.

Amurgul era limpede şi liniştit, accentuând contrastele dintre umbre şi lumini. Fiecare stâncă şi tufiş se zăreau perfect. Orizontul pălea în violet, pe măsură ce soarele cobora după dealurile Iudeii. Căldura începuse să scadă în intensitate.

Ziua se terminase.

Izzat dădu cu piciorul într-o piatră şi o privi cum prinde viteză şi se rostogoleşte pe potecă, până la marginea drumului.

— Le-a spus englezilor despre planul nostru. Este un laş şi-un trădător!

Auzi zumzetul unui motor la cotitura şoselei. Îşi ridicară capetele cu toţii, entuziasmaţi. Era alt camion, un vehicul britanic de aprovizionare, cu farurile strălucind. Se îndrepta spre Latrun.

Deodată, Izzat se trezi uitându-se în ţeava neagră a unei puşti. Strigă îngrozit şi se trase înapoi.

— O să te împuşc direct în cap – zise Rishou.

— Nu – scânci Izzat.

Se uită la grupul lui de Luptători Sfinţi. Nici o speranţă din partea lor.

— Nu, te rog.

— Îndrăzneşti să insulţi un membru al familiei mele, ticălosule?

— Allah îmi este martor că n-am vrut să spun aşa ceva!

— Pot exista o mie de motive pentru care britanicii n-au trecut pe aici azi.

Izzat nu se gândea decât la unul singur, dar faptul că îşi exprimase gândurile cu vocea tare îl făcuse să se uite acum pe ţeava puştii lui Rishou.

— Curajul şi onoarea fratelui tău sunt vestite în aceste părţi. O ştie toată lumea.

Rishou se gândi.

— Fie ca Allah să mă ardă în Ziua Focului!

— Zbieră Izzat disperat. N-am vrut să-l jignesc!

— L-ai numit trădător şi laş!

— O figură de stil, Rishou. Mă plec în faţa numelui fratelui tău!

Rishou lăsă puşca. Onoarea lui fusese satisfăcută. Acum putea să se îndepărteze.

Pentru o clipă, Izzat se gândi să-l împuşte pe la spate, dar respinse ideea la fel de repede cum îi venise. Ar distruge imaginea sa faţă de Luptătorii Sfinţi şi Zayyad l-ar ucide, oricum, drept răzbunare. Nu, va avea timp altă dată să încheie conturile cu familia Hass'an.

Locul Unde Nebunul Şi-a împuşcat Unchiul.

Erau doi călăreţi în uniforma albastră de doc a celor din kibuţuri. Duceau după ei patru ponei. Îi cumpăraseră, probabil, de la Ierusalim, îşi spuse Izzat. Păreau neînarmaţi. Ţinte uşoare. O compensaţie, probabil, pentru ziua irosită în zadar. Şi caii vor fi o răsplată satisfăcătoare.

Izzat îşi făcu cunoscute intenţiile restului bandei şi se aşezară pe vine să-i aştepte, sub vârful culmii. Era acelaşi loc pe care îl alesese acum cinci ani, când atacase procesiunea nupţială a Khadijei.

Ştia cum numiseră oamenii din Rab'allah acest loc. Ei bine, câţiva evrei morţi o să-i facă să nu mai râdă de el. Mâine, faptele Luptătorilor Sfinţi din Iudeea vor fi cântate în toată valea.

O lună plină se ridica peste dealuri, aruncând o lumină fosforescentă peste defileu. Unde era Rishou?

— Se întrebă Izzat. Probabil că se întorsese la Rab'allah. Spera să fie aşa. Nu voia să împartă gloria.

Îşi duse degetele la buze. Ceilalţi dădură din cap. Albul ochilor ieşea în evidenţă în întuneric. Se auzi ceva curgând. Tareq făcuse pe el.

Izzat se uită peste marginea defileului. Erau aproape, la mai puţin de cincizeci de paşi.

— Omorâţi-i!

— Zbieră Izzat.

Îşi potrivi Mauserul şi ţinti.

— Allah y Akbar!

— Exclamară în cor douăsprezece glasuri.

Limbi portocalii de foc sclipiră de-a lungul defileului, când Luptătorii începură să tragă. Un cal necheză speriat după prima rafală. Apoi Izzat auzi un strigăt ascuţit – parcă ţipase o femeie. Poneii galopau pe potecă, spre kibuţ. Unul din călăreţi scăpase cu ei.

— Urmaţi-mă!

— Strigă Izzat şi începu să coboare.

O făcuseră. Allah, Prea-Bunule şi Milostivule, lasă să fie măcar un singur evreu mort. Sau mai bine lasă-l viu, ca să-i vârâm testiculele pe gât.

Undeva în apropiere, un cal necheză de durere. Apoi auziră cu toţii; alt strigăt omenesc.

— Este viu!

— Zise unul din ei.

— O să ne distrăm – spuse Izzat.

Distingea silueta calului la zece paşi. Călăreţul se căznea să se târască. Izzat o luă la fugă.

Calul căzuse într-o parte şi evreul îşi prinsese piciorul sub el.

— Te rog – suspină evreul – te rog.

— O femeie!

— Strigă Izzat triumfător.

— Allah este într-adevăr mare!

— Zise cineva. Rămaseră liniştiţi, uimiţi de mărinimia lui Allah. Niciunul dintre ei nu mai violase o evreică până atunci şi-l aşteptau pe Izzat să le spună ce să facă.

— Te rog.

— Murmură femeia.

— Scoateţi-o de sub cal – le porunci Izzat.

Doi dintre ei o apucară de braţe şi o traseră. Femeia ţipă agonizant şi leşină.

— Fii de târfe!

— Exclamă Izzat. Uite ce-aţi făcut. Aşa nu ne mai e de nici un folos. Treziţi-o!

— Cum?

Izzat se aplecă asupra calului muribund şi găsi o sticlă cu apă prinsă de şa. Se apropie de femeie şi-i vărsă conţinutul pe faţă. Începu să geamă încet.

— Ţineţi-o pironită la pământ – le ordonă Izzat.

— Vă rog.

— Zise Sarah.

Calul fornăia şi dădea din picioare.

— Calul meu. Ajutaţi-mi calul.

Sarah îşi săltă capul şi încercă să stea în fund. Gemu de durere. Doi Luptători o apucară şi o trântiră la pământ.

Izzat se aruncă deasupra ei şi îşi ridică hainele.

— Uită-te, evreico! Vezi! Armele noastre sunt mai bune ca ale voastre!

— Vă rog.

— Ţevile noastre sunt mai lungi!

— Chicotiră Luptătorii Sfinţi.

— Şi tragem de la douăzeci de mile!

— Te rog.

Calul sforăi şi îşi dădu sfârşitul.

— Acum, o să-ţi arăt ce bine ştiu să ţintesc!

Izzat îngenunche între picioarele lui Sarah.

Femeia gemu de durere!

— Te rog.

O puşcă răpăi în beznă. Un glonte se înfipse în pământ, la câţiva metri depărtare.

Izzat sări în picioare să-şi ia arma.

— Ce se întâmplă?

Şi mai multe împuşcături.

Luptătorii începură să-şi caute puştile. Unii dintre ei încercau să se târască înapoi pe culme şi să fugă.

— Evreii!

— Strigă Rishou undeva, deasupra lor. Vin evreii! Haideţi să plecăm mai repede de aici!

Încă trei împuşcături.

Luna dispăruse în spatele unor nori întunecaţi. Izzat văzu flacăra portocalie a unei puşti, deasupra lui. N-avea nici o şansă dacă se confruntau cu kibuţnicii. Erau mai bine pregătiţi pentru atacurile nocturne şi aveau arme mai bune.

O rupse la fugă.

— Izzat!

— Strigă cineva.

Era Rishou.

— Unde sunt? Îl întrebă Izzat.

Ceva îl izbi în fesă şi se întoarse să vadă ce fusese. Dar îi amorţi piciorul şi căzu.