Colin Falconer

— Nu!

Apoi se cutremurase de plăcere, gâfâind deasupra ei vinovat, epuizat şi ruşinat.

Fata îi mângâie părul.

— N-ar fi trebuit să faci asta.

— Poate că te pricepi să-l induci în eroare pe tatăl tău. Dar cred că şi Hermann şi-ar da seama dacă ai veni acasă. Cu un copil.

— Pentru tine a fost bine?

Auzise de la verişoara ei că prima oară nu era niciodată plăcut. O duruse mai mult decât se aşteptase.

— A fost minunat.

Mein Gott dar ce-o să facă cu cearşafurile mamei lui?

Rămaseră tăcuţi un timp. Marie crezuse că dacă vor face dragoste vor fi mai apropiaţi. Dar ea se simţea ciudat de stânjenită.

Uşa de la living-room se deschise.

— Tu eşti, Josef?

— Întrebă doamna Rosenberg.

— Mamă, închide te rog uşa – zise Netanel.

— Eşti în patul meu?

— Da, mamă.

— Eşti obosit?

Se uită cu atenţie prin întuneric.

— Ah, Netanel, cine este acolo?

— Marie Helder, mamă. A venit să ne viziteze.

— Ah, Netanel, ai adus un creştin în casă!

Netanel începu să râdă fără să vrea.

— Da mamă, mă tem că dă. Şi acum du-te în salon şi aşteaptă. Tata se va întoarce în curând.

Uşa se închise.

Rămaseră în întuneric, ascultându-şi propria respiraţie.

— Altădată aş fi înnebunit să se fi întâmplat asta!

— Zise el.

Dădu la o parte pătura de pe faţa ei.

— Se pare că Adolf Hitler mi-a pregătit terenul.

Fata deschise ochii. Netanel râdea. Deodată, stânjeneala dintre ei dispăru. Începu şi ea să râdă.

— Ar fi trebuit să încui uşa – zise el.

— Nu contează. Oricum, mai bine mama ta decât Gestapoul.

O sărută şi-i dădu la o parte o buclă.

— Îmi pare rău. N-a fost prea bine, nu-i aşa?

— A fost doar începutul. Vrei să mai încercăm?

Marie închise ochii şi-l lăsă s-o iubească. Se strădui să nu se mai gândească la Dieter, la tatăl ei, la absolut nimic. O să aibă destul timp mai târziu. Ştia că făcea, în sfârşit, ceea ce ar fi trebuit să facă de ani de zile. Era cu bărbatul pe care-l alesese şi irosise atâta timp.

Pe măsură ce se apropia vara, ştirile de seară de la radio anunţau alte nume: armata germană cucerise Sevastopolul, port la Marea Neagră, şi se apropia de Stalingrad; aliaţii lor, japonezii, debarcaseră pe o insulă din Pacific, numită Guadalcanal; trupele Afrika Korps ale lui Erwin Rommel înaintau repede spre Canalul de Suez. Crainicul susţinea că în curând Palestina britanică va fi în mâinile germanilor, împreună cu întreaga Africă de Nord.

Dar pe Hermann nu-l mai interesa desfăşurarea războiului. Devenise posac şi posomorât de la moartea lui Dieter; cât despre Inge, căzuse la pat de supărare. Doctorul o vizita regulat, ascultându-i suferinţele imaginare şi prescriindu-i liste întregi de medicamente. Dar Marie ştia ce era cu mama ei; îşi pierduse dorinţa de viaţă.

Acum, în zilele fierbinţi, când se însera după ora nouă, lui Marie îi venea mai greu să se ducă la Casa din Pădure. Îndrăgostiţii se refugiau după pomii din spatele curţii. Aşa, pericolul de a fi văzuţi era şi mai mare. Se trezi tânjind după nopţile reci de iarnă, când doar câţiva oameni se aventurau pe străzile oraşului şi era protejată de întuneric.

Din cauza acestor riscuri, venea doar de două ori pe lună la Casa din Pădure. Atunci se aruncau în pat măcinaţi de dorinţă, după atâţia ani de abstinenţă. Marie nu ştia cum de reuşise să trăiască atâta timp fără să aibă un bărbat în viaţa ei. Păcătuise faţă de biserica ei şi încălca şi legile ţării, dar nu fusese nicicând mai fericită.

Verişoara ei, care se căsătorise mai de mult, îi spusese că sexul era dificil şi neplăcut la început. Dar, într-o zi – îi explicase ea îmbujorată la faţă – devine minunat.

Heidi avusese dreptate. Ea şi Netanel scăpaseră curând de stânjeneală şi, la un moment dat, trupul ei fu cuprins de o senzaţie magică, neaşteptată. La primele încercări, nu simţise nimic, dar, pe măsură ce dragostea lor devenise mai blândă, adunase înăuntrul ei o tensiune devastatoare, care explodase, lăsând-o vlăguită, epuizată şi extraordinar de fericită.

Când deschise ochii, Netanel îi zâmbi:

— Oare asta înseamnă că o să ajung în iad?

— Şopti ea.

— De ce, pentru că ţi-a plăcut?

— Sunt o bună catolică! N-ar fi trebuit să-mi placă.

— Ba ar fi trebuit. Oare mama ta nu ţi-a spus nimic?

— Îmi imaginez că pe ea n-o încântă niciodată ceva în mod deosebit.

În momentul acesta, simţea într-adevăr că-i aparţine. Erau uniţi fizic şi afectiv şi nu mai conta ce spunea preotul, guvernul sau tatăl ei. Când va veni ziua de mâine cu necazurile şi amărăciunile ei, va avea cel puţin la ce să se gândească.

— Cum este pentru tine?

— O întrebă el. Vreau să spun când ajungi la momentul final?

— Este. Nu pot să descriu. Ca un nimb de căldură care tot creşte. Şi se întinde peste tot corpul meu. Dar tu?

— Pentru mine? Nu ştiu. Este într-un fel ca un strănut.

Se prefăcu indignată.

— Ca un strănut?

Reuşise să-l facă să se simtă stânjenit.

— Un strănut?

— Mă rog, doar senzaţia.

— Se bâlbâi el – dar nu în nas.

Se prefăcu că-i trage o palmă.

— Nu cumva ai vrea să-ţi spun „Noroc” de fiecare dată?

— Dacă doreşti. Dar mai bine ai spune Gezundheit27, noi evreii aşa obişnuim.

— Întregul meu trup se transformă într-un curcubeu de culori, iar tu strănuţi.

Îi zâmbi, iar ea îşi trecu degetele prin părul lui.

— Nu m-am gândit niciodată că o să râd când o să fiu cu un bărbat în pat. Credeam că este un lucru serios.

— Cu mama în camera alăturată, care-mi strigă să nu aduc creştini în casă? Cum ar putea fi serios?

Îl îmbrăţişă. Observă că slăbise. Netanel şi mama lui îşi epuizaseră stocul de alimente iarna trecută şi acum trăiau de pe o zi pe alta. În ultima vreme, Marie cumpăra alimente şi le lăsa în pădure, ca să reducă riscul de a fi văzută. Dar incursiunile ei nu mai erau deja un secret pentru prietena ei Ilse şi pentru băcan. Era doar o chestiune de timp până va fi trădată.

Atinse Steaua de Argint a lui David pe care Netanel o purta la gât – cadoul ei de Crăciun de acum câţiva ani.

— Să nu renunţi niciodată – îi şopti ea. Indiferent ce se întâmplă. Promite-mi!

— Îţi promit.

Într-o zi va fi altfel, se gândi ea. Nu putea fi mereu aşa. Va veni o vreme când vor putea sta aici cât vor dori, fără să se teamă.

Altă dată, îl întrebase:

— Dacă ai putea pleca de aici, unde te-ai duce?

Se gândi înainte să-i răspundă.

— În Palestina – spusese el în cele din urmă. Sioniştii afirmă că, într-o zi, evreii vor avea propria lor ţară acolo. Îţi imaginezi? Un loc în care să nu mai fim străini! Unde faptul că eşti evreu să nu fie o insultă! Undeva de unde să nu ne poată lua nimic înapoi!

Era târziu, seara, aproape de ora zece, dar soarele nu coborâse încă după Alpii îndepărtaţi. Aerul era cald şi mirosea a fân. Marie urcă scările spre apartamentul ei, conştientă de senzaţia plăcută dintre picioarele ei. O cuprinsese frica, aşa cum i se întâmpla mereu când se întorcea acasă din vizitele ei clandestine la Casa din Pădure.

Îşi luă un aer plictisit când deschise uşa, dar îngheţă în prag. În living-room se afla un străin care bea schnapps cu tatăl ei.

Se ridică, înclină uşor din cap şi îşi apropie călcâiele cizmelor.

— Bună seara, domnişoară Helder – zise Rolf.

Marie se uită la tatăl ei.

— Ce caută aici?

Hermann părea speriat şi nu-i răspunse.

— Am venit să te văd – spuse Rolf zâmbind.

Se schimbase, se gândi ea. Căpătase o arogantă încredere în sine. Purta pe uniformă însemne de Sturmbahnführer SS, iar chipiul lui cu cap de mort îi rânjea de pe masa de la fereastră. Părea suplu şi chipeş ca un lup. Faţă de zeu şi ochi de gheaţă.

— Unde ai fost?

— O întrebă el.

— Nu te priveşte.

— Tatăl tău spune că la cinema.

Marie îşi concentră atenţia asupra lui Hermann. Arăta îngrozitor de nefericit. Deci chiar şi el este intimidat acum de fiul cărăuşului.

— Hai, vino să stai jos!

— O îndemnă Rolf.

Hermann căscă, se întinse şi se frecă la ochi.

Când termină cu această prefăcătorie, îi spuse:

— Sunt obosit. Vă rog să mă scuzaţi. Mâine dimineaţă trebuie să mă scol devreme.

Mulţumesc tată, se gândi Marie. Îţi mulţumesc pentru că mă aperi. Îţi este într-adevăr frică de el, sau te-ai gândit că acest parvenit ţi-ar putea fi de ajutor?

— Noapte bună, domnule Helder – zise Rolf.

— Noapte bună, Sturmbahnführer Emmerich. Noapte bună, Marie.

— Şi eu trebuie să mă duc la culcare!

— Exclamă Marie.

Hermann se uită la Rolf şi apoi la ea.

— Dar oaspetele tău.

— Nu este oaspetele meu.

Rolf zâmbea, dar ochii lui sclipeau de mânie.

— Las-o să se ducă la culcare, dacă doreşte, domnule Helder. Mă gândeam să-i spun ceva care s-o ajute, dar, dacă este obosită, poate că o s-o lăsăm pe altă dată.

Îşi luă chipiul.

Marie înghiţi momeala.

— Cum crezi că m-ai putea ajuta?

Zâmbi cinic. Figura lui enigmatică o tachina. Oare ştia?

— Se gândi ea. Trebuia să afle.

Îşi scoase haina şi se aşeză în fotoliu, lângă foc. Îl auzi pe Hermann intrând în dormitor. Rolf se aşeză vis-a-vis şi îşi aprinse o ţigară.

— Cum a fost filmul?

— O întrebă el.

Capul lui se învăluise într-un nor de fum.

— Care film?

— Filmul pe care l-ai văzut astă-seară.

— De asta ai venit aici? Ca să vorbim despre cinema?

— Am venit să te văd. Te-am admirat întotdeauna, Marie. Păcat că datoria faţă de ţară m-a făcut să lipsesc atât de mult din Ravenswald.

— Nu mi-am dat seama că ai lipsit.

Îi pieri zâmbetul. În cameră se lăsase o atmosferă glacială. Fără surâs, ochii lui răutăcioşi o încremeneau. Mă urăşte, îşi spuse ea. Mă doreşte cu disperare, dar fiindcă n-are nici o putere asupra mea, mă urăşte.

— Continui să-i preferi pe jidanii tăi în locul bunilor germani?

Oare m-a văzut? Îi răspunse semeţ.

— Ce doreşti, Rolf?

Se sprijini de scaun, luându-şi din nou un aer de superioritate.

— Îmi pare rău pentru fratele tău.

— S-a jertfit pentru patrie. Cine şi-ar fi putut dori mai mult?!

Chiar dacă sesizase ironia din glasul ei, se făcu că n-o bagă în seamă.

— Ştii, ai fi putut să-l salvezi.

— Să-l salvez? Cum? A murit în Rusia! Nici măcar nu ştiu ce s-a în.

— Ar fi putut să nu fie acolo. S-ar fi aranjat un transfer. Era posibil să servească Reichul şi în alte feluri.

Ce idee ciudată, se gândi Marie.

— Cum anume?

— Nu contează. Acum este important să ai prieteni.

Se aplecă spre ea.

— Prieteni influenţi.

— Ca tine?

— Ştii, m-ai judecat greşit. Pot fi un prieten foarte bun.

— Cu ce te ocupi exact, Rolf? Eşti în armată, am observat. Dar unde ai luptat, mă rog?

— Ţi-am mai spus. Există şi alte modalităţi de a servi Reichul.

— Aşa deci, eşti bucătar! Faci sandwich-uri pentru Wehrmacht?

Bărbatul sări în picioare.

— Taci din gură, nemernico!

Marie se ridică şi ea. O depăşea cu un cap şi Marie se temea de forţa şi furia lui. Dar n-o să se lase intimidată în propria ei casă.

— Nu încerca să-ţi repeţi vizita, Rolf!

Văzu că se străduia să se controleze, ca să nu-şi piardă avantajul. Îi revenise zâmbetul sălbatic. Se prefăcu că pleacă şi îşi luă chipiul de pe masă.

— Apropo, ce s-a întâmplat cu ovreiaşul ăla al tău?

Te scoate din sărite, îşi spuse în sinea ei.

— Am auzit că se află tot aici, la Ravenswald. Credeam că l-au trimis deja în lagăr. Pentru propria sa protecţie, desigur.

Marie tăcu din gură, conştientă că-i urmărea reacţiile.

— Totuşi, n-o să mai fie mult timp pe aici! Noapte bună, Marie, îţi mulţumesc pentru ospitalitate.

— Ce vrei să spui?

Alergă şi se propti în uşă.

— Cum adică n-o să mai fie mult timp pe aici? Ce-o să se întâmple cu el?

Rânji. Avea o privire ciudată. Ce însemna oare? Triumf? Nu, mai mult decât atât. Îşi dădu seama că era uşurare.

— În noaptea aceasta îi adună pe toţi evreii – zise el. Mâine dimineaţă, Ravenswald-ul va fi, în sfârşit, Judenrein, eliberat de evrei.

Se făcu albă la faţă şi i se strânse stomacul de groază. Rolf o privea atent.

În cele din urmă, îi spuse:

— Noapte bună, Marie. Somn uşor.

Aşteptă o clipă după ce plecase, apoi îşi luă haina şi se îmbrăcă. Îi era foarte clar ce avea de făcut.

Netanel dormea pe bancheta din living-room. Doamna Rosenberg îl scutură de umeri. Era în cămaşa ei albă de noapte şi flacăra lumânării arunca umbre întunecate pe chipul ei.

— Bate cineva la uşa de la bucătărie – zise ea.

Netanel se ridică şi ascultă. Da, se auzea foarte bine.

Era un sunet blând, dar insistent. Dacă ar fi fost germanii, ar fi dărâmat pur şi simplu uşa. Nu putea fi decât o singură persoană.

Se îmbrăcă repede. Îşi trase pe el pantalonii şi cămaşa.

— Crezi că este tatăl tău?

— Îl întrebă doamna Rosenberg.

Netanel îi luă lumânarea din mână, se duse în bucătărie şi deschise uşa. O umbră se strecură pe lângă el.

— Marie?

Închise uşa şi apropie lumânarea de faţa ei. Îşi dădu seama imediat ce se întâmplase.

— Cine este?

— Strigă doamna Rosenberg.

Şuviţe lungi de păr încărunţit îi atârnau pe faţă când băgă capul în bucătărie.

— Este în ordine, mamă, poţi să te duci la culcare.

— Nu ştiu unde este tatăl tău. Ar fi trebuit să termine jocul de cărţi până acum.

— Du-te la culcare!

— Repetă Netanel.

Când rămaseră singuri, puse lumânarea jos şi o luă în braţe pe Marie.

— Când?

— Murmură el.

— La noapte.

— N-ar fi trebuit să vii aici!

— Trebuia să te avertizez. Încearcă să fugi.

— Unde? Încotro?

Fata tremura.

— Doar n-o să-i laşi să te ia!

Îi luă faţa-n mâini şi o sărută uşor pe buze.

— Nu este nimic de făcut. La revedere, Marie.

— Trebuie să te ascunzi!

— Ţi-am mai spus – zise el calm. N-am unde să mă ascund.

Se uită fix la el. Avea dreptate. N-are încotro să se ducă. Nu l-ar adăposti nimeni. Absolut nimeni.

— Atunci pleacă cel puţin din casă. Măcar în noaptea aceasta. Până când se termină arestările.

— Dacă ne ascundem la noapte, vor veni mâine. Sunt pregătit pentru asta de mult timp. Nu-i nimic.

— Ba este!

Este!

— Ar fi vrut ea să-i strige. Nu va mai fi niciodată bine. Când o să-l ia pe el, îi vor răpi încrederea întrun Dumnezeu milos, încrederea în viaţă.

— Trebuie să pleci!

— Zise el. Nu cumva să te găsească aici!

— Nu!

Nu-mi pasă dacă mă împuşcă, se gândi ea. Tu eşti tot ce-mi doresc şi fără dragostea ta nu sunt decât o fiică de măcelar într-un şorţ pătat.

— Trebuie să pleci!

Dar era prea târziu. Auziră amândoi scârţâitul anvelopelor pe pietriş şi strigătele soldaţilor care tropăiau cu cizmele lor grele. Netanel o apucă de umeri şi o împinse spre uşa bucătăriei.

— NU!

— Sunt aici! PLEACĂ!

Răsunară voci la uşa din faţă.

— Aufmachen, Polizei! 28

Netanel trânti uşa de perete şi o împinse afară.

— Fugi!

Auzi cizme în jurul casei.

O uşă fu sfărâmată înăuntru, în locuinţa lui. Se mişcau umbre printre copaci. Vocile oamenilor se distingeau tot mai aproape. Degetele lungi ale torţelor îi căutau.

— Fugi, Marie, pentru numele lui Dumnezeu, fugi, te rog!

Nu, n-o să fug! Lasă-i să mă ia! O să-i scuip drept în faţă!

Netanel apăru în prag. O umbră se strecură în spatele lui şi auzi o izbitură urmată de un geamăt. Ar fi vrut să alerge la el, dar, deodată, simţi mâini care o trăgeau în jos. Cineva îi băgase o lanternă în ochi.

— Cine este?

— O femeie.

— Fata lui Helder. Ce caută aici?

— Amantă împuţită de evreu.

— Ce facem cu ea?

— Adu-o înăuntru. Lasă-l pe colonel să hotărască.

Apoi, auzi altă voce, strigând din bucătărie, blândă, ca într-un vis. O voce care venea din alt timp, când lumea era aşa cum trebuia să fie. Aparţinea doamnei Rosenberg.

— Josef, exclamă ea în beznă, Josef, tu eşti?

Partea a opta.

GERMANIA ŞI POLONIA 1942-3

Peronul era înţesat de oameni, majoritatea femei, copii şi bătrâni, cu valize de carton în mână şi mici baloturi legate cu sfoară. Netanel se gândi că ar fi trebuit să fie un vacarm cu atâţia oameni adunaţi, dar toţi vorbeau în şoaptă. Frica se simţea ca o prezenţă vie. Plutea în aer ca o ceaţă rece. Soldaţi înarmaţi cu mitraliere îi priveau posaci. La lumina felinarelor, feţele lor păreau opace şi cenuşii ca pereţii.

— Unde mergem? Îl întrebă doamna Rosenberg.

Netanel îşi ţinea braţul în jurul ei şi o conducea prin masa de trupuri. Oamenii se dădeau la o parte instinctiv. Bănuiau după crusta de sânge de pe faţa lui că dădeau de bucluc dacă vorbeau cu el.

— Nu ştiu, mamă. Sunt aici. Va fi totul bine.

— Nu înţeleg. Cine sunt aceşti oameni? Vreau să merg acasă.

Nu-i lăsaseră nici măcar să se îmbrace. Mama lui era, tot în cămaşa ei lungă de noapte, iar el, în cămaşa şi pantalonii subţiri pe care şi-i trăsese când venise Marie.

Marie!

Unde o fi oare? N-o s-o aducă aici, laolaltă cu evreii. Ce-o să păţească? Ce bine ar fi să ştie că se află în siguranţă! N-ar fi trebuit să vină, doar că.

Îşi amintea că pornise înconjurat de soldaţi, în ţipetele mamei sale. Apoi, un ofiţer Gestapo îi băgase o lanternă în faţă.

— Eşti Rosenberg?

Deşi nu-l vedea, recunoscuse vocea lui Weber. Rămase tăcut şi Weber continuă:

— Da, este el.

Netanel şi mama lui fură înghesuiţi într-un camion militar, păziţi de trei soldaţi. Văzu pentru ultima oară veranda albă a Casei din Pădure sclipind în lumina lunii ca nişte schelete, apoi camionul se îndepărtă uruind şi casa lui rămase în urmă. O parte din el ştia că n-o s-o mai vadă niciodată.

Încercă să vorbească, dar îl durea capul de la lovitură şi i se uscase limba.

— Unde este Marie?

— O întrebă el în şoaptă pe mama lui.

Dar unul din soldaţi îl izbi cu patul puştii şi leşină din nou.

Trenul trase în staţie, scrâşnind din frâne, învăluit într-un nor de aburi. Avea ataşate vreo douăsprezece vagoane. Soldaţii germani intrară în alertă; deschiseră uşile vagoanelor şi începură să strige ordine, împingând oamenii înăuntru.

Netanel fu dus înainte de masa de oameni. O prinse de mână pe mama lui. Era îngrozit să nu fie separaţi. Ştia că nu s-ar descurca de una singură.

— Ce se întâmplă? Îi strigă ea.

— Ţine-te de mine!

— Vreau să mă întorc acasă.

— Nu se poate.

Un om cu o pălărie cu boruri late încercă să se strecoare între ei. Oare era atât de nerăbdător să se ducă la pierzanie? Se întrebă Netanel. Îl lovi cu cotul în nas şi-l dădu înapoi. Omul îl privi surprins.

Netanel îşi trase mama spre el şi-i puse braţul pe umeri. Urcară în vagon. Oamenii erau îngrămădiţi unul într-altul pe podea, în beznă. Undeva, plângea un copil.

Netanel găsi un loc pentru ei, lângă peretele din faţă al vagonului. În timp ce se lăsa pe vine, simţi că-l trage cineva de mânecă.

— Fii atent! Îi strigă o voce. Vezi pe unde calci!

Netanel izbucni.

— Ce, idiotule, credeai că o să mă aşez în poala ta?

— Nu-mi place – zise doamna Rosenberg. Hai acasă.

— Ţi-am mai spus, nu se poate!

— De ce eşti supărat pe mine? Doar n-am făcut nimic!

— Îmi pare rău, mamă, dar te rog să nu mă mai întrebi dacă mergem acasă!

Uşile se închiseră şi rămaseră în întuneric. O femeie începu să ţipe.

— Faceţi să tacă vaca aia! Strigă o voce.

Cineva scăpără un chibrit să aprindă o lumânare. Flacăra lumină faţa unui om.

— Vezi, nu-i chiar aşa de rău, zise el. Cam înghesuit, dar suportabil.

Parcă mai auzise vocea asta undeva. Netanel îşi dădu seama că îl cunoştea; era Mandelbaum, omul de la casa de amanet, glumeţul. Fu cât pe ce să geamă. Ar fi preferat temniţele Gestapoului. Poate că Mandelbaum n-o să-l recunoască în beznă.

— Te cunosc, nu-i aşa? Zise Mandelbaum. De la casa de amanet. Mandelbaum, Amos Mandelbaum! Eşti fiul Şefului, nu? Hei, oameni buni, aici se află Netanel, fiul lui Rosenberg.

— Şi ce-ai vrea să facem, să chiuim de bucurie? Întrebă cineva.

Mandelbaum se făcu că nu-l aude.

— Ce ţi s-a întâmplat? Ai o tăietură urâtă la cap.

— Un simplu accident. Am dat peste un colonel gestapovist.

— Va trebui să te pansezi, când vom ajunge în Cehoslovacia.

— Unde?

— Acolo ne duc. Trimit evreii din toată Germania. Va trebui să muncim, dar vom avea cel puţin ce mânca.

— De unde ştii?

— I-am auzit vorbind pe soldaţi. Ai încredere în mine! Apropo, mi-ai cunoscut familia? Ea este Rula, soţia mea, iar aceştia sunt copiii mei, Ruth şi Sophie.

Le lumină feţele cu lumânarea. Netanel văzu o femeie cu figură obosită şi păr cărunt, despletit – probabil că era extenuant să trăieşti lângă un om atât de vesel, se gândi Netanel – şi două adolescente cu ochi speriaţi.

— Am onoarea să mă adresez doamnei Rosenberg?

Mandelbaum întinse mâna mamei lui Netanel.

— Îmi pare rău pentru soţul dumneavoastră. A fost un om mare. Un om adevărat.

Doamna Rosenberg îşi trase repede mâna, de parcă ar fi fost lepros.

— Josef se va întoarce în curând de la jocul de cărţi – şopti ea şi îşi ascunse faţa în umărul lui Netanel.

Trenul alerga în noapte, oprindu-se câteva minute sau ore-n şir, apoi pornea din nou şi iar se oprea, şi tot aşa, la nesfârşit. Netanel studie oamenii înghesuiţi unii în alţii, la flacăra lumânării lui Mandelbaum şi asculta înjurăturile şi schimbul de palme, inevitabile în această înghesuială. Este ca la balamuc, se gândi Netanel. Unii ţipau, alţii se certau şi dădeau din picioare; alţii stăteau liniştiţi şi retraşi, ca mama lui, deja pe jumătate nebuni şi şocaţi de ce se întâmplase.

Să ne rugăm la Dumnezeu ca această călătorie să nu dureze mult, se gândi Netanel. Dacă nu ne scot mai repede de aici, copiii şi bătrânii nu vor rezista.

Trenul se opri din nou. Mandelbaum îl trezi pe Netanel din visare.

— Ce s-a întâmplat? Îl întrebă Netanel.

— Nu pot să dorm niciodată în tren.

Nu pot să dorm niciodată în tren. Oare glumea sau vorbea serios? Era nebun sau debil mintal?

— Ai mai fost într-un tren ca acesta?

— Va fi bine. Vom ajunge în curând.

Scoase un portofel din buzunar şi-l deschise. Înăuntru, avea fotografia unui tânăr. Netanel se uită la el la lumina lumânării. Un băiat zâmbitor, cu păr negru, ondulat.

— Fiul tău?

— Shimon. A plecat în Palestina când avea şaisprezece ani. Ne scrie des. Lucrează în ceea ce se cheamă un kibuţ, lângă Ierusalim. Când lucrurile vor reveni la normal aici, îl vom aduce acasă. Acolo, în deşert nu este viaţă potrivită pentru un tânăr. Noi i-am spus, dar n-a vrut să asculte. Sioniştii i-au băgat în cap numai tâmpenii.

— Ai fi preferat să fie aici, cu tine?

Lui Mandelbaum îi pieri zâmbetul pentru o clipă.

— O să treacă.

Cineva se mişcă enervat în spatele lor.

— Ruhe! Ruhe! Mai tăceţi din gură! Încercăm să dormim!

— Să dormiţi? Zbieră Netanel. Cum poate cineva să doarmă aici?

Mandelbaum zâmbi blând şi luă fotografia.

— Are dreptate – zâmbi el. Trebuie să ne gândim şi la ceilalţi!

Puse poza la loc în portofel. Apoi băgă mâna în sacoşa de piele dintre el şi soţia lui, scoase termosul, turnă cafea într-o cană de cositor şi i-o dădu lui Netanel.

Netanel o acceptă vinovat. Deci, îşi spuse el, nu-ţi place omul, dar eşti gata să-i bei cafeaua. Ai stat prea mult timp zăvorât în Casa din Pădure. Ai uitat că măsura unui om nu este suma caracterului său, ci aptitudinea lui spre bunăvoinţă.