Colin Falconer

— Ai avut noroc – zise el. Ne antrenam. Ar fi trebuit să ceri voie înainte să intri pe teritoriul nostru. Ai fi putut să te trezeşti pe lumea cealaltă.

— În nici un caz dacă trăgeai tu.

— Nu aveam de gând să te omorâm. Altfel ai fi zăcut pe drum, cu faţa-n sus.

Majid deveni brusc preocupat de hainele sale. Costumul său de mătase şi cravata Miami Beach erau pline de noroi. Începu să se scuture furios.

— Uite ce-ai făcut!

— Pari un adevărat effendi, Majid! Sunt convins că homosexualii din Ierusalim sunt înnebuniţi după tine în acest costum!

Luptătorii Sfinţi izbucniră în râs.

— Pişă-te pe piciorul unei cămile! Oricum, ce cauţi tu şi aceste femei pe dealurile acestea fără escortă? S-ar putea s-o păţiţi!

— Ne antrenăm să omorâm englezi, nu să facem amor cu ei!

— Muftiul a pus capăt revoltei. Englezii ne-au dat ce-am vrut. Aşa cum au promis!

— Oameni ca noi i-au obligat să cedeze.

Un murmur de aprobare se ridică de pe buzele celorlalţi, chiar şi de pe cele ale idiotului, care habar n-avea despre ce vorbea Izzat.

— Războiul nu s-a terminat încă. Nu, până când n-o să fugă şi ultimul englez din Palestina!

— Dacă voi o să fiţi cei care o să-i alungaţi, or să se grăbească mai încet – zise Majid scuipând pe jos.

Apoi se îndreptă spre Buick. Imediat cum întoarse spatele, îl cuprinse frica. Doar Izzat n-ar fi fost în stare să împuşte un frate arab pe la spate! Nu, nici măcar el nu era atât de ticălos. Dar se grăbi să plece.

Uite ce gaură îi făcuseră în Buick. Oare ce explicaţie o să-i dea lui effendi Talbot?

Se urcă în maşină şi îşi continuă drumul spre Rab'allah.

Rishou Hass'an îşi privea fratele, întrebându-se dacă să-l invidieze sau să-l dispreţuiască. Ceea ce spunea Izzat despre el era adevărat. Devenise un adevărat effendi. Mânca porc, fuma ţigări cu filtru Craven As, purta costume de mătase şi cravate colorate din America, frecventa barurile de noapte din Ierusalim. Totuşi, deşi sătenii îi urau pe domnii de la oraş, recunoşteau că era mare lucru ca unul dintre ai lor să fie acceptat la Ierusalim.

Dar cât îl costa oare această realizare? Se întreba Rishou.

Se schimbaseră atâtea! Muftiul plecase din Palestina, dar influenţa lui era la fel de puternică. La începutul anului, englezii încercaseră să-l aresteze, dar fugise în Liban, unde continua să îndemne la jihad împotriva britanicilor din Beirut. Ştia că nu-i poate înfrânge pe englezi prin forţa armelor, aşa că recursese la altă cale: îi împiedica să-şi exercite mandatul de guvernare.

În cele din urmă, bandele Muftiului şi grupuri disparate de Luptători Sfinţi, în loc să-i alunge pe englezi în mare, aşa cum promiseseră, îi forţaseră să ia măsuri. Guvernul anunţase că se va opri imigrarea evreilor în Palestina şi se va interzice vânzarea pământurilor. Ba chiar, le promisese o Palestină arabă în decurs de zece ani. Or, acesta fusese scopul final al Muftiului.

Bandele Muftiului uciseseră mai mulţi arabi decât evrei şi mai mulţi evrei decât britanici. Astfel, el stabilise o autoritate, chiar deasupra celei a muktarilor, autoritate care nu fusese schimbată de două mii de ani. Toţi din Palestina se temeau de el.

Şi Rab'allahul se schimbase. De la moartea lui Wagil, nici Zayyad nu mai era acelaşi. De-abia vorbea şi petrecea ore-n şir stând în fotoliu şi contemplând fotografia înrămată a lui Wagil de pe perete. Aprindea tămâie în fiecare dimineaţă şi seară sub tablou, în amintirea marelui erou şi martir al familiei. Zayyad mergea adesea la moschee să-l roage pe Allah să-i slăvească fiul în Paradis şi să-l ierte pentru moartea lui.

Acum Rishou era cel care călătorea în satele din jur să împartă dreptatea şi să adune chiriile; el discuta cu noul comandant englez al ţinutului şi cumpăra de la beduini piei pe care le vindea apoi pe piaţa Ierusalimului; lui îi revenea sarcina să supravegheze recoltele de pe câmp, din livezi şi din vii.

Rishou avea acum trei copii: doi băieţi şi, prin voinţa lui Allah, povara unei fete. Ali avea patru ani şi Rahman trei. Iarna trecută, el şi Khadija făcuseră încă o odraslă, o fată, pe care o numiseră Wagiha, în amintirea fratelui său martir.

Fratele său, idiotul! Cel care n-a avut atâta minte să fugă atunci când i s-a spus şi a preferat să atârne în ştreang, ca să-şi răzbune tatăl. Fratele său, fie ca Allah să-l răsucească în veci pe cărbuni aprinşi!

Poate că Wagil ar fi trebuit să semene mai mult cu Majid, să fie un adevărat britanic.

* * *

Majid răsucea butoanele radioului din maşină, în timp ce oamenii se adunaseră în jurul lui, luptându-se să obţină o poziţie cât mai bună. Rishou privea de la fereastra cafenelei, cu Zayyad lângă el, apa fierbea în narghileaua de argint de alături.

— Am posedat femei în această maşină – îl auziră ei pe Majid lăudându-se.

— Câte?

— Nici nu mai ţin minte. Ce, voi număraţi smochinele din pom? O mulţime!

— Cei cu gaura asta?

Majid îşi roti ochii.

— Într-o noapte, eram cu o englezoaică în această maşină. Ne-a prins soţul ei şi a tras cu puşca în mine. Aceasta este urma lăsată de glontele său!

Oamenii se înghesuiră să se uite mai bine. Majid îşi ridică privirile şi-i făcu cu ochiul lui Rishou. Apoi, zări faţa lui Izzat în mulţime şi regretă imediat ce inventase.

Dădu muzica la maximum, până când bărbaţii îşi astupară urechile şi-i spuseră să înceteze.

— Le plăteşti?

— Să le plătesc?

— Sări Majid. Ele mă plătesc pe mine!

Mulţimea scoase o exclamaţie de uimire.

Rishou clătină din cap.

— Fratelui meu îi place să se dea în spectacol.

Zayyad trase din narghilea.

— I-a plăcut întotdeauna – zise el.

Muzica se opri şi amuţiră cu toţii. Comentatorul de la Radio Damasc de-abia mai putea vorbi de agitat ce era. Britanicii şi francezii declaraseră război Germaniei. Muzica răsună din nou şi începură să vorbească toţi deodată.

— Ce înseamnă asta?

— Îi strigă cineva lui Majid.

— Nimic!

— Răspunse Majid. Effendi Talbot spune că armata britanică îi va învinge pe germani, la fel cum i-a învins şi pe vremea lui Lawrence.

— Muftiul spune că Hitler este prietenul nostru, strigă Izzat şi toţi se întoarseră spre el.

— De unde ştii ce gândeşte Muftiul? Îl întrebă Majid.

— Unchiul meu s-a dus la Damasc primăvara trecută să discute cu el. Spune că germanii i-au promis că-i vor izgoni pe toţi englezii din Palestina.

— Armata britanică este invincibilă – zise Majid. Are chiar şi maşini cu mitraliere montate pe ele. Le-am văzut cu ochii mei la Ierusalim.

— Oricum, de ce am avea încredere în germani?

— Strigă cineva. Dacă inviţi un om la tine în casă, trebuie să fii sigur că nu are de gând să se instaleze definitiv. Englezii ne-au scăpat de turci, dar n-au mai vrut să plece. Cine ne garantează că germanii n-or să facă acelaşi lucru?

Izzat sări pe platforma Buickului.

— Pentru că nu seamănă nici cu turcii, nici cu englezii! Îi urăsc pe evrei, la fel ca şi noi! N-o să mai existe picior de evreu în această ţară! În afară de asta Muftiul a vorbit cu ei, el şi-a dat cuvântul. Credeţi că sunt mai deştepţi ca Muftiul?

Entuziasmul stârnit de veştile de la radio se transformase în tensiune. Rishou privea cum Izzat manipula mulţimea şi, pentru prima oară, sesiză pericolul.

Mult timp, îl consideraseră un nebun. Când Luptătorii Sfinţi ai şeicului Daoud se dezmembraseră, Izzat îşi formase o nouă bandă cu zece bărbaţi, şi mai proşti, şi leneşi, ca el. Îl recrutase chiar şi pe Tareq, fiul unei văduve sărmane, născut tembel şi pe jumătate orb. Se intitulase feldmareşalul Ib'n Mousa şi rătăcea pe dealuri cu recruţii săi, trăgând cu puşca la întâmplare în stânci şi în animale mici. Toţi din zonă îl considerau pe Izzat o glumă, chiar şi unchiul său.

Dar poate că nu era, se gândi Rishou. Oricum, dacă era într-adevăr o glumă, era una foarte proastă.

— Aceasta este şansa noastră – glumea Izzat. De ce credeţi că au renunţat englezii? Pentru că ştiau că vor trebui să se bată cu germanii şi vor avea nevoie de toţi oamenii. Le este frică să nu piardă!

— Britanicii au prea mulţi soldaţi – îl contrazise Majid. Vor învinge cu uşurinţă. Dacă nu-i ajutăm, s-ar putea să se răzgândească în privinţa Cărţii Albe.

— Ce este această Carte Albă?

— Pufni Izzat.

— Este acordul încheiat de britanici pentru a-i opri pe evrei să mai vină aici şi să cumpere pământ. Ne-au promis, propria noastră Palestină arabă!

— Vorbeşti ca o femeie! Cui îi pasă de nişte hârtii? Cui îi pasă de promisiuni? Acesta este pământul nostru! Trebuie să-l luăm înapoi de la invadatori! Oricum, Majid Hass'an, cum de ştii atât de multe despre intenţiile britanicilor?

— Ai grijă, Majid, se gândi Rishou.

Îi venea să alerge şi să-i astupe gura prea bogată a fratelui său.

— Effendi Talbot discută totul cu mine – zise Majid. Sunt consilierul lui personal. Nu face nimic fără să mă consulte mai întâi.

— Eşti doar fata lui în casă – zise Izzat.

Rishou îşi zise în gând:

— Scoate cuţitul acum, Majid, altfel, va trebui să trăieşti toată viaţa cu această insultă pe obraz.

Se uită la Zayyad, dar tatăl său continua să fumeze din narghilea, aparent dezinteresat.

Majid ezită şi Rishou văzu frica din ochii lui. Şi dacă am văzut-o eu, a văzut-o toată lumea.

Majid se hotărî să nu răzbune insulta. Încercă o ultimă stratagemă.

— Umblu peste tot cu effendi Talbot – zise Majid. Săptămâna viitoare plec la Acra cu el. Tocmai până la Acra! Îl duc cu maşina.

Vestea avu efectul scontat de Majid. Niciunul din săteni nu mai fusese până la Acra. Murmurară impresionaţi. Majid îi zâmbi triumfător lui Izzat; victoria era cu atât mai satisfăcătoare cu cât ceea ce spusese era adevărat.

— Pe ce drum o iei?

— Îl întrebă Izzat.

— Prin Bab el-Wad, spre Latrum şi apoi direct pe coastă, prin Jaffa şi Haifa. Dacă vii la Bab el-Wad, o să-ţi fac cu mâna când o să trec.

— Veţi avea escortă?

Se făcuse brusc linişte, cu excepţia tropăitului picioarelor.

— De ce am avea nevoie de o escortă?

— Un om ca acesta, care l-a spânzurat pe marele nostru martir Wagil Hass'an, fratele tău! Poate fi periculos pentru el să meargă pe dealurile Iudeei fără escortă.

— Dar nu el l-a spânzurat pe fratele meu.

— A fost prezent, nu-i aşa?

— Effendi Talbot nu mi-a ucis fratele!

— Este britanic. Or, britanicii ţi-au ucis fratele! Wagil a fost un erou pentru Islam şi Palestina şi trebuie să fie răzbunat. Dacă tu te temi s-o faci, spune-mi când veţi fi pe şosea şi Luptătorii Sfinţi din al-Naqb îl vor răzbuna pentru tine!

— Effendi Talbot este nevinovat!

— Te comporţi ca o femeie. Fratele tău a fost atârnat în ştreang şi tu îi aperi pe britanici.

— Effendi Talbot a făcut tot ce a putut ca să ne ajute – protestă Majid, dar toţi din mulţimea adunată îl priveau ostil acum.

— Tu ce eşti Majid? Îl întrebă Izzat, profitând de avantajul obţinut. Arab sau englez?

Rishou îşi dădea seama ce-o să se întâmple, dar nu putea să mai intervină. Fratele său gură-spartă! Majid se uită disperat la tatăl său şi toţi îl imitară; fără nici un cuvânt, judecata finală fusese încredinţată lui Zayyad.

Fumă un timp în linişte. În cele din urmă, puse de-o parte narghileaua.

— Am încercat să nu ne amestecăm în acest conflict – zise el. Mulţi ani am crezut şi eu că britanicii erau prietenii noştri, că nu ne minţeau. M-am temut, de asemenea, că această luptă va aduce numai necaz şi nenorocire pe capul nostru, aşa că nu m-am împotrivit englezilor. Iar ei, drept răsplată, au încercat să mă umilească şi apoi mi-au ucis fiul cel mare. Ştiu că n-o să fie bine, dar n-o să-mi găsesc odihna până ce Wagil nu va fi răzbunat. În această privinţă sunt de acord cu Izzat Ib'n Mousa. Effendi Talbot va plăti pentru moartea fiului meu.

— Tată, te rog să te mai gândeşti!

— Îi şopti Rishou.

Zayyad se întoarse spre el.

— Rishou, vreau să mergi şi tu. N-ai decât să-l iei pe Izzat şi trupa lui de măgari cu tine, dacă doreşti. Dar trebuie să-l omori. Înţelegi? Tu trebuie s-o faci. Astfel, vei spăla onoarea familiei Hass'an. Este tot ce-am avut de spus.

Izzat îi zâmbi triumfător lui Rishou.

Majid se lăsă pe bancheta din spate a Buickului şi îşi puse capul în palme. Ah, ce făcuse!

Talbieh, Ierusalim

— Îl bagi prea mult în seamă, zise Elizabeth. Ştii, este doar un servitor.

— Nu strică să-i tratezi decent pe cei care te ajută.

— Îl laşi să plece cu maşina în weekend. Aceasta depăşeşte limita decenţei, Henry. Eşti prea îngăduitor.

Talbot îşi puse costumul de seară şi îşi înnodă cravata în oglindă.

— N-aveam nevoie de automobil; doar nu plecam nicăieri. Şi, în afară de asta, nu este maşina noastră, ci a guvernului.

Elizabeth ieşi din baie. Era îmbrăcată doar în ciorapi, portjartier şi chiloţi. Se duse la noptieră, puse ţigara în portţigaret şi şi-o aprinse. Portţigaretul era o modă recentă şi Talbot nu putea s-o sufere. Bănuia că ea remarcase acest lucru şi o făcea special.

Se întoarse – de ce nu se îmbrăca aşa cum trebuie înainte să se apuce să fumeze – şi se duse la fereastră. Majid lustruia Buickul. Era parcat în curte, sub un măslin bătrân. Crengile se reflectau pe capotă ca într-o oglindă. Majid făcea o treabă excelentă; îngrijea maşina ca pe un poney de rasă.

— Are o gaură în ea – zise Elizabeth.

— Cine?

— Buick-ul. Este găurit.

Elizabeth se rezemă de perete. Încrucişă braţele peste pieptul gol şi trase din ţigară.

— Nu prea observi obiectele cu găuri, nu-i aşa?

Se uită la ea. Îşi dorea să se fi îmbrăcat. Se gândi la această ultimă remarcă şi îşi dădu seama că ironia îi fusese adresată chiar lui.

— Presupun că ai dreptate – zise el.

— Nu ştiai, nu?

— Ce fel de gaură?

— Una mică.

— Şi de unde provine?

— De ce nu-l întrebi pe el?

Majid îl zări pe Talbot la fereastră şi-i făcu semn cu mâna. Talbot îi răspunse la rândul lui. Buick-ul arăta excelent. Dacă ar fi avut vreo gaură, era convins că ar fi observat.

— Poate că te interesează mai mult să te uiţi la Majid – zise ea.

— Vrei te rog să-mi explici ce-ai vrut să-mi spui ca asta?

— Câteodată mă întreb ce te interesează cu adevărat, Henry?

Îl cuprinse panica. Nu-i plăcea să stea singur cu ea când se comporta aşa. Era o femeie atrăgătoare. Se aştepta probabil să facă dragoste şi el nu putea. Vor urma bineînţeles acele priviri pline de reproş şi sentimentul amar al eşecului.

— O să întârziem la cină – zise el.

Deschise uşa.

— De ce te-ai căsătorit cu mine, Henry?

Ei bine, fusese o idee bună la vremea aceea. Ce-ar fi putut să-i spună? Că-i păruse un ajutor indispensabil pentru un diplomat tânăr şi ambiţios? O soţie decorativă şi acceptabilă în societate era o condiţie esenţială, la fel ca frecventarea unei şcoli potrivite, cunoaşterea englezei şi francezei. Nu intenţionase s-o jignească, bineînţeles, şi îi păruse la fel de hotărâtă ca şi el. În unele cercuri, se considera că făcuse o alegere bună.

Oricum, fusese ideea mamei sale.

— Ţin foarte mult la tine, minţi el.

— Te dezamăgesc?

Voia să-l tachineze. Îi plăcea întotdeauna să se certe când era dezbrăcată. Se gândea probabil că o avantaja.

— Nu, sigur că nu.

— Sânii mei nu sunt suficient de mari pentru tine?

Simţi că se înroşeşte.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Elizabeth!

— N-ai chef niciodată să mă atingi.

— Este locul şi timpul potrivit pentru toate.

— Ei bine, eu am destul timp.

Zâmbi şi îşi duse degetele la chiloţi.

— Şi cred că am şi locul potrivit.

— O să întârziem la cină – zise el şi închise uşa în urma lui.

Urmară zidurile străvechi ale Oraşului Vechi, dincolo de Poarta Zion. Le ieşi în faţă turnul urât al vechii mănăstiri germane de pe Muntele Măslinilor. Sub ea se zăreau şirurile de monumente albe ale cimitirului evreiesc.

Talbot stătea pe bancheta din spate a Buick-ului, cu servieta pe locul de lângă el. În fiecare dimineaţă la ora aceasta, Majid îl ducea la reşedinţa înaltului Reprezentant al Coroanei şi-l lua înainte de apusul soarelui. Lui Talbot îi plăcea să se plimbe cu maşina şi să privească dealurile oraşului antic, încercând să şi le imagineze aşa cum fuseseră acum două-trei mii de ani în urmă. Acum ţara lui intrase în război.

În Palestina, Sir Alec McIntosh fusese înlocuit de Sir Harold Macmillan. Noul Trimis îşi asigurase personalul că misiunea lor era să menţină statu-quoul:

— Cartea Albă trebuie să liniştească Înaltul Comitet Arab, în timp ce guvernul nostru îşi va îndrepta atenţia în altă parte. Cândva, în viitorul foarte apropiat, Palestina ar putea deveni foarte importantă din punct de vedere strategic. De aici înainte trebuie să facem totul ca să ne menţinem în bune relaţii cu arabii.

Acesta era şi motivul călătoriei sale la Acra de săptămâna viitoare. Macmillan îi ordonase lui şi lui Simpson să-i instruiască personal pe toţi administratorii regionali.

— Sper că n-ai uitat că mergem la Acra – îi zise Talbot lui Majid.

Majid râse nervos.

— Nu, effendi, n-am uitat. De fapt, numai la asta m-am gândit.

Majid se comportă ciudat – îşi spuse Talbot. De când se întorsese din ultima sa vizită la Rab'allah. Mă întreb ce s-o fi întâmplat?

— Ai mai fost vreodată la Acra, Majid?

— Nu, effendi Talbot. Niciodată. Mi se pare foarte palpitant.

Râse din nou nervos.

Talbot se aplecă înainte. Îşi amintise cei spusese Elizabeth despre gaura din banchetă. Avea dreptate. Era acolo, lângă genunchiul drept al lui Majid. Se înfurie deodată. Bunăvoinţa lui avea o limită.

— Majid, vrei să-mi spui, te rog, ce s-a întâmplat cu maşina?

— Effendi?

— Este o gaură lângă genunchiul tău. Probabil că ai remarcat-o.

— Îmi pare rău, effendi Talbot. Mii de scuze. Mă arunc în praf la picioarele tale şi te implor să mă ierţi.

Majid se întoarse spre el ca să vadă cât era de spăşit. Talbot zări o căruţă în faţa lor şi-l obligă să-şi îndrepte atenţia asupra drumului.

— Spune-mi ce sa întâmplat!

— Bandiţi.

— Zise Majid.

— Bandiţi?

— Este o urmă de glonte, effendi. Au tras în mine pentru că au crezut că sunt englez. Doar Allah m-a scăpat de la moarte!

— Oricum, te-a scăpat de un glonte în genunchi!

— Dealurile sunt pline de arabi împuţiţi!

— Comandantul armatei consideră că drumurile sunt destul de sigure.

Un arab pe bicicletă apăru pe şosea, chiar pe mijloc. Majid îl claxonă şi trecu aşa de aproape de el, încât omul se dezechilibră şi căzu. Majid se făcu că nu bagă de seamă.

— Iudeea a rămas o regiune foarte periculoasă. Trebuie să-i spuneţi lui Mandoob es Sami că veţi fi în mare pericol când veţi merge la Acra.

— Prostii.

— Mă tem pentru dumneavoastră. Vă rog să mă credeţi, n-ar trebui să trecem prin Bab el-Wad.

— Mai există şi altă posibilitate?

— O putem lua la nord de Ramalla, effendi Talbot. Apoi vom traversa Lydda.

— Drumurile din Ramalla sunt îngrozitoare. O să pierdem ore-n şir.

Majid îşi umezi buzele. Talbot observă că transpirase, deşi era o dimineaţă răcoroasă.

— Bab el-Wad nu este sigur. Vă rog să nu mă faceţi să trec pe acolo.

Iritarea lui Talbot fu înlocuită de grijă.

— Ştii ceva, Majid?

— Eu sunt marionetă, effendi Talbot. Nu aud, nu văd şi nu miros nimic. Te implor să nu mă întrebi de unde ştiu. Important este că ştiu şi gata. Haideţi să nu trecem pe acolo. Voi recupera timpul, conducând mai repede pe serpentine.

Talbot se gândi. De ce ar vrea cineva să-l împuşte? Revolta se terminase. Dar Majid părea înspăimântat.

— Poate că o să aranjez să avem o escortă militară – zise el.

Majid se albi la faţă.

— Nu, nu, te rog, effendi Talbot. Dacă vom lua soldaţi vor fi şi mai multe împuşcături şi vor muri mai mulţi oameni. Ar fi mai bine s-o luăm pe altă parte, fără probleme. Şi fără găuri în maşină.

Talbot se sprijini de spătarul banchetei şi admiră pinii înalţi Aleppo care stăteau de strajă în jurul reşedinţei Înaltului Reprezentant al Coroanei. Nu era un om prost; se vedea că Majid ştia mai multe decât voia să spună.

Va trebui să se gândească foarte serios la acest lucru.

Dachau.

Vântul gemea prin gardul de sârmă ghimpată. Omul îşi scoase şapca şi îşi trecu mâna pe cap. Îi răseseră părul. Era destul de rău că-l îmbrăcaseră în pijamalele acestea ridicole, vărgate, dar să-l radă în cap! Pe el, Josef Rosenberg, un bun cetăţean german!

Slavă Domnului că o să se termine totul. Hitler mersese prea departe de data aceasta. Nu vor tolera asemenea lucruri. Peste puţin timp o să-i tragă un şut în spate şi situaţia va reveni la normal. Dacă opunea rezistenţă, Chamberlain şi francezii îl vor obliga să demisioneze. Da, totul se va termina cât de curând.

Şi banii de asigurare trebuiau să sosească din clipă-n clipă. Spera că Rachel îşi amintise să trimită cererea.

München.

Netanel se uită la ceas. Trei. Îl făcuseră să aştepte şase ore. Pe coridorul pardosit cu gresie era curent şi i se făcuse foame, dar nu îndrăznise să iasă să-şi cumpere de mâncare.

— În caz că ar fi găsit pe cineva care să-l servească – funcţionarii nazişti ar fi profitat de această ocazie ca să-l amâne definitiv.

Trecuse o lună de când îl luaseră pe Josef. În noaptea aceea distruseseră aproape tot ce aveau în casă; ferestrele fuseseră sparte sau crăpate. În seră, cioburile ajungeau până la gleznă şi sclipeau ca gheaţa în soarele de iarnă.

Netanel hotărâse că vor locui doar în două camere, ca să economisească combustibilul. Transformase salonul în dormitor pentru mama sa, în timp ce el dormea pe sofa, în living-room. Foloseau bucătăria şi baia de la parter pentru spălat şi gătit. Închisese uşile la celelalte camere, lăsând cioburile de porţelan şi sticlă acolo unde erau. Astupase uşile cu pături cât de bine putuse, ca să împiedice aerul rece să pătrundă.

Îi trebui o zi întreagă ca să scoată cărbunii din sala cazanului. Făcu focul în living-room şi baricadă ferestrele cu bucăţi de mobilă sfărâmată.

Lăsă resturile de sfărâmături, laolaltă cu tablourile rupte şi mâzgălite. Urmele de pe tapet îl deprimau, dar era mai bine decât să se uite la portretul bunicului pe care fusese scris cuvântul „JIDAN”.

Rămăseseră cu o sofa cu tapiseria tăiată cu cuţitul şi cu fotoliul preferat al tatălui său, din brocard verde, neatins în mod miraculos. Frecă din răsputeri cu terebentină să scoată steaua roşie a lui David pictată pe peretele din sufragerie.

A doua zi de dimineaţă, se îmbrăcă în cel mai bun costum şi se duse în oraş să prindă trenul de München.

Plimbarea de dimineaţă pe străzile oraşului său natal îi oferise o perspectivă mai amplă asupra Nopţii de Cristal. Sinagoga se transformase într-un morman de moloz, iar cimitirul evreiesc fusese răvăşit şi pictat cu zvastici. Cioburile vitrinelor fuseseră ridicate.

— Probabil că oamenii lui Emmerich îi puseseră pe proprietari s-o facă – dar magazinele evreieşti erau pustii, cu ferestrele baricadate. Mulţi dintre patronii lor îl însoţiseră pe tatăl lui în trenul care-i dusese la Dachau.

Trecu pe lângă magazinul de încălţăminte al lui Horowitz şi-i recunoscu pe soţii Helder. Erau înăuntru şi se tocmeau cu bătrânul cizmar. Se opri să asculte. Se pare că Hermann şi soţia lui furaseră toţi pantofii din vitrină în Noaptea de Cristal, dar erau furioşi, pentru că descoperiseră că niciunul nu formau o pereche. Aşa că acum se tocmeau cu bătrânul Horowitz, fără ruşine. Zece pantofi de la piciorul drept pentru o pereche nouă.

Netanel avea la el restul banilor – în ciuda eforturilor depuse, derbedeii lui Rolf nu găsiseră safeul. Mărcile se aflau într-o servietă, în poala lui. Zece mii. Aceasta era suma solicitată de funcţionarul SS – aşa cum îl anunţase la ultima sa vizită – pentru a-l elibera pe tatăl său de la Dachau.