Colin Falconer

— Arăboi împuţiţi! De ce dracu' nu s-au dus să se împuşte în altă parte?

Intră din nou în vilă.

Majid se foi. Deschise radioul ca să nu mai audă plânsetele femeii. Câţiva copii se adunaseră să caşte gura fascinaţi. Majid auzea în depărtare claxonul unei maşini de poliţie.

Peste câteva clipe dădu colţul. Frânele scrâşniră şi se opri în mijlocul drumului. Vorbiră grăbiţi cu femeia care arătă în direcţia lui Majid. Unul din ei se îndreptă spre maşină.

În momentul acela, se deschise uşa şi apăru Elizabeth Talbot. Alerga cu pălăria în mână, în timp ce cu cealaltă încerca să-şi prindă părul. Englezul cel blond o privea din pragul uşii. Femeia ieşi pe poartă şi fu cât pe ce să se ciocnească de poliţai.

— Scuzaţi-mă – zise el ducând mâna la chipiu.

Banderolele de pe braţ arătau că era sergent. Vorbea foarte bine englezeşte. După ten, era probabil evreu. Va fi interesant – se gândi el. Nuiaua Trimisă de Allah Să Ne Încerce îi aruncă o privire otrăvită. Majid sări să-i deschidă portiera.

— O clipă, vă rog – zise sergentul. Aş vrea să vorbesc cu şoferul dumneavoastră.

— Mă grăbesc – spuse Elizabeth Talbot.

Din tonul ei se vedea clar că nu era obişnuită să discute cu poliţiştii.

— Doamnă, aici a fost asasinat un om.

— Da? Şi de ce ar trebui să mă intereseze pe mine?

— Soţia decedatului spune că şoferul dumneavoastră a văzut totul.

Elizabeth privi peste umărul poliţaiului, văzu femeia grasă, cu mâinile ridicate spre cer, strigând rugăciuni de răzbunare spre Allah.

— Pentru numele lui Dumnezeu, sergent! N-a fost decât un afurisit de arab!

Omul clipi. Cuvântul rostit cu atâta elocinţă îl lasă mut de uimire.

— Oricum, şoferul meu n-a fost aici. Era în bucătărie cu ceilalţi servitori. Nu-i aşa?

— Îi zise ea lui Majid.

— Am fost în bucătărie cu ceilalţi servitori – repetă Majid.

— Am nevoie de o declaraţie.

Elizabeth îşi aruncă pălăria în maşină şi făcu un pas spre poliţai.

— Ştii cu cine vorbeşti?

Broboane de sudoare apăruseră pe fruntea bărbatului.

— N-a văzut nimic. Şi nici eu n-am văzut nimic. Niciunul din noi nu vrea să dea o declaraţie. Este clar? Şi dacă mă mai deranjezi, o să fii îmbarcat înapoi, spre Germania. Ai înţeles?

Faţa sergentului se congestionase de furie. Pentru o clipă, Majid crezu că va încerca s-o înfrunte, dar apoi se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă. De ce să-şi distrugă cariera pentru un arab?

În timp ce conducea, Majid îi aruncă o privire Nuielei Trimise de Allah Să Ne Încerce. Reuşise să-şi prindă părul, dar îi atârnau pe faţă şuviţe lungi. Obrajii îi erau roşii ca para focului. Aşa deci, va să zică lămâia avea ceva suc.

Observă că o studia.

— Ştii cine este acest englez, Majid?

— Nu, Lady Talbot.

— Este căpitan în Royal Suffolks. A câştigat o medalie de bronz la Jocurile Olimpice, la întrecerile cu spada. Dacă sufli cumva vreo vorbă, o să-l pun să te străpungă cu sabia. Ai înţeles?

Lui Majid îi pieri zâmbetul. Târfă afurisită! Într-o zi o să-i arate că nu era decât o femeie.

Al-Naqb.

Răsuflarea şeicului Daoud mirosea a nucşoară şi tutun. Se apropie de Zayyad cu un deget pe pahar şi cu altul pe ţigară.

— Muftiul a cerut ca toată Palestina să pornească jihadul.

— Aşa am auzit şi eu – îi răspunse Zayyad.

— Mă întreabă adesea cum va contribui marele său prieten Zayyad la cauza sfântă.

Marele prieten?

— Se gândi Zayyad. Dar nu l-am cunoscut niciodată pe omul acesta.

— Şi ce i-ai spus?

— Zise el.

— Am schimbat subiectul.

Zayyad sorbi cafeaua tare, amară şi aromată, în timp ce se gândea. Muftiul îl numise marele său prieten? Allah să-l ferească să fie vreodată prietenul Muftiului. Echivala cu un glonte în gât.

Acum câţiva ani, Muftiul începuse să predice despre jihad, în Marea Moschee din Ierusalim. Vorbea despre o Palestină Unită a Arabilor, înfierbântând minţile tuturor. Palestina! Ce era Palestina? Palestina însemna străinii pe care nu-i cunoştea, effendi din Jaffa şi Ierusalim pe care-i dispreţuia. Ţara lui era Rab'allah, iar regele, Allah. Muftiul întruchipa o otravă pe care o beau oamenii atât de plini de speranţă, încât ar fi băut orice.

Cu toate acestea, multe lucruri pe care le spunea erau adevărate. Evreii se înmulţeau, inundând ţara. Veneau dintr-un oraş numit Germania. Englezii spuneau că nu-i vor lăsa pe evrei, dar era clar acum că englezii vor face ce-o să le treacă prin cap.

Necazurile începuseră acum un an, când Muftiul reuşise să-i convingă pe credincioşii din Jaffa că evreii profanaseră Marea Moschee din Ierusalim. Mulţimea inundase străzile Tel Avivu-lui şi masacrase câţiva evrei din bazare. De atunci, omuciderile, bombele şi atacurile înarmate deveniseră un eveniment cotidian.

Dacă ar fi fost vorba doar de măcelărirea unor evrei, ar fi fost primul care să aplaude. Dar lui Zayyad îi era frică că ţinta Muftiului erau, de fapt, ceilalţi arabi. Se folosea de neliniştea din ţară ca să scape de inamicii săi politici, adică profesorii, doctorii şi oamenii moderaţi din Palestina. Chiar săptămâna trecută văzuse un arab creştin împuşcat pe stradă în cartierul Husseini.

Dacă Rishou n-ar fi fost căsătorit cu Khadija, înrudindu-l cu Daoud şi Muftiul, era convins că şi el ar fi fost asasinat de mult.

Şeicul Daoud îşi făcuse o bandă de „Luptători Sfinţi” în al-Naqb, formată din tineri fără nici un rost, în căutare de senzaţii tari. Erau înarmaţi cu puşti vechi de vânătoare, de pe vremea lui Lawrence şi bântuiau noaptea pe dealuri, atacând forturile britanice, arzând livezile kibuţurilor sau tăindu-le alimentarea cu energie. Ziua se retrăgeau în sate să-şi camufleze aventurile. Zayyad nu-i lua în serios.

— Muftiul de-abia aştepta ziua când îţi vei ridica propria ta armată la Rab'allah – zise Daoud.

— Şi noi la fel. Dar Rab'allah are doar patru sute de oameni. Dacă scazi bătrânii, femeile şi copiii, n-am putea organiza o ambuscadă nici măcar dacă am include oile şi caprele.

— Unde este vestitul spirit de luptă al beduinilor?

— Este temperat de vestita lor înţelepciune.

Daoud trase din ţigară nemulţumit.

— Nici un bun arab nu poate sta când ţara lui este în război.

— Care ţară? Doar ai fost în ţara mea. Se află pe un deal, la două mile depărtare şi se numeşte Rab'allah.

Daoud îşi ţuguie buzele.

— Muftiul ar fi nemulţumit să audă vorbele acestea. Este periculos să gândeşti aşa.

— Înseamnă deci că ar trebui să ridic o armată care să mă apere de Muftiu, nu de evrei?

— Un om ar trebui să-şi cultive prietenii dacă este înţelept.

— Ar trebui, de asemenea, să-şi asigure spatele.

Daoud cântări răspunsul său. Aruncă mucul ţigării pe fereastră. Nepoţii săi se grăbiră să-l caute în praf. Apoi îşi aprinse pe îndelete altă ţigară:

— Este bine să ai un prieten în Înaltul Comitet Arab. Zayyad, n-ar trebui să pui prea mult la încercare răbdarea Muftiului.

— O să-mi amintesc de vorbele tale, frate.

— Sper să-ţi aminteşti – oftă Daoud. Dar mă îndoiesc că o să conteze prea mult.

Rab'allah.

Când Zayyad se întoarse de la al-Naqb, se trânti în fotoliu şi cea de-a doua soţie a sa, Ramiza, alergă în bucătărie să-i spele picioarele într-un vas emailat, păstrat special în acest scop. Se aşeză gânditor în timp ce ea îl îngrijea.

Mai târziu, apărură Wagil şi Rishou de la cafenea. Îi sărutară mâna şi se aşezară la picioarele lui, raportându-i ce se întâmplase; Rishou adunase chiriile de la Beit Shabus şi Deir Jebrin; Wagil citise ziarul. Femeile le aduseră mâncare şi se retraseră. Cei trei bărbaţi se instalară cu picioarele încrucişate pe covor şi mâncară cu degetele dintr-o farfurie comună. Wagil discuta despre ultimele ştiri referitoare la revoltele din Ierusalim şi Jaffa; Rishou se concentrase asupra mâncării; Zayyad le povesti de conversaţia avută cu şeicul Daoud.

Când terminară, trimiseră resturile la bucătărie pentru femei şi copii. Fetele lui Zayyad se luptară între ele pentru onoarea de a spăla degetele tatălui lor.

Zayyad se aşeză din nou în fotoliu, îngândurat. În cele din urmă, spuse:

— Aduceţi femeile. Trebuie să discutăm ceva.

Zayyad Hass'an era de felul lui un om liberal, ba chiar radical după standardele şeicului Daoud, prin aceea că permitea femeilor să-şi exprime părerile în probleme care-i priveau pe ei toţi. Sigur, puteau vorbi doar când erau invitate s-o facă, dar chiar şi această concesie era considerată de unii din comunitate drept un procedeu primejdios.

Intră mai întâi Soraya, prima soţie a lui Zayyad. Avea brăţări groase de aur şi argint la mâini şi la picioare. În felul acesta, Zayyad îşi demonstra bogăţia fără ostentaţie. Cea de-a doua soţie a lui Zayyad, Ramiza, intră urmată de Hamdah şi Khadija. Se aşezară pe covor, lângă bărbaţi, la picioarele lui Zayyad.

Zayyad îşi drese glasul.

— În după-amiaza aceasta am discutat cu şeicul Daoud. Mi-a transmis felicitări şi alte cuvinte calde din partea Muftiului din Ierusalim.

Îl auzi pe Wagil oftând emoţionat.

Wagil îl aprobă viguros din cap.

— Mi-a transmis, de asemenea, dorinţa Muftiului ca oamenii din sat să se alăture revoltei.

— Îi vom arunca pe englezi în mare şi vom lua înapoi pământurile furate de evrei.

— Taci din gură – îl repezi Zayyad blând, fără ranchiună. I-am spus lui Daoud că o să mă gândesc la dorinţa Muftiului, dar în inimă sunt îngrijorat. Sunt destul de bătrân. Îmi amintesc cum era atunci când turcii stăpâneau Ierusalimul. Am văzut şi cum guvernează englezii. În ceea ce mă priveşte, eu unul îi prefer. Acum, Muftiul spune că ar trebui să ne conducem de unii singuri. Adică să ne conducă el, din câte pricep eu. Or, această perspectivă nu mă încântă deloc. În ultimul an, am văzut cum se poartă Muftiul – le trage un glonte în cap celor pe care nu-i are la stomac. În orice caz, nu-i îndrăgesc pe evrei şi am început să bănuiesc că britanicii n-or să ne apere de ei, aşa cum au promis. Deci, ce este de făcut? Sunt nehotărât. Vreau să ascult părerea voastră.

— Dacă ne luptăm împotriva evreilor, or să ne ia pământurile!

— Strigă Wagil. Trebuie să luptăm până la ultima picătură de sânge arab.

Zayyad se întoarse spre Rishou.

— Eşti de acord cu fratele tău?

— Poate că aş fi dacă sângele arab n-ar fi fost vărsat de mercenarii Muftiului. Şi, în afară de asta, evreii de la Kfar Herzl au fost vecinii noştri în ultimii cincisprezece ani şi am trăit în pace. Muftiul nu aduce decât necazuri.

— El este salvatorul Palestinei!

— Strigă Wagil.

— Ce înseamnă Palestina? Zece mii de sate ca al nostru. Nouă nu ne pasă de ei şi nici lor de noi!

— Ajunge!

— Exclamă Zayyad.

Se întoarse spre Soraya.

— Care este părerea, ta?

Soraya, conştientă de onoarea care i se făcuse, vorbi pe un ton blând.

— Ah, Wagil, când turcii erau aici, ne-au împovărat cu fel de fel de taxe şi nu ne dădeau nimic în schimb. Englezii nu au avut atâtea pretenţii şi ne-au făcut în schimb şcoli şi chiar şi un spital la Bethleem, pentru copiii bolnavi. Ne-au dat şi slujbe. Majid are un automobil şi o casă la Ierusalim cu toaletă înăuntru. De ce să-i împuşcăm pe britanicii care ne-au dat atâtea, când nu i-am împuşcat pe turci care ne-au jefuit ca nişte şacali?

Zayyad se întoarse spre celelalte femei.

— Aveţi ceva de spus în această privinţă?

Ramiza şi Hamdah se uitau fix în podea. Hamdah şi-ar fi dorit ca Wagil să plece nopţile şi să-i împuşte pe englezi, în loc s-o atace cu vânata. Khadija chicoti şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Se gândea că ar trebui să facă ce dorea tatăl ei, şeicul Daoud, dar n-avea curajul s-o spună.

Zayyad oftă.

— Nu sunt deloc lămurit – zise el. Dacă luptăm, n-avem nici o şansă. Armata britanică este prea puternică. Are tancuri, avioane şi ţigări ca să fumeze înainte de luptă şi să se calmeze. Dar, dacă nu luptăm, mă tem că vor da evreilor şi mai mult pământ, iar în curând vor fi garduri de sârmă ghimpată pe locurile unde bunicii noştri îşi păşteau oile.

Trase câteva fire de paie din fotoliu şi le strivi între degete.

— Dar nu admit să-mi trimit la moarte fiii sau oamenii din Rab'allah de dragul Muftiului din Ierusalim. Englezii sunt prietenii noştri de douăzeci de ani. Trebuie să avem încredere în ei, nu să-i trădăm.

— În schimb, trădăm cauza arabă şi tot Islamul!

— Şuieră Wagil.

Zayyad se ridică şi-l trase de amândouă urechile.

— Dacă mai îndrăzneşti să-mi răspunzi obraznic, îţi tai degetele de la picioare şi le arunc la porci.

Wagil îşi plecă privirea ruşinat, dar îi ardeau ochii de mânie. Într-o zi.

— Ieşiţi cu toţii – zise Zayyad.

Se întoarse spre Soraya.

— Adu-mi narghileaua. Şi sticla cu whisky – adăugă el în şoaptă. Vreau să-mi încălzesc sufletul.

Ieşiră din cameră unul câte unul. Zayyad se afundă în fotoliu. Allah să mă ajute în durerea mea. Orice aş face, va ieşi prost. Fie ca barba Muftiului să fie năpădită de furnici care să-i devoreze faţa! Fie ca testiculele lui să se transforme în nuci de cocos şi să-i cadă pe picior!

De ce Allah ne trimite pe cap asemenea oameni?

Căpitanul Terrence Mannion privi în jur dezgustat. De-a lungul satului trecea o reţea de canalizare deschisă, care duhnea îngrozitor. Copiii se înghesuiau în jurul lui, trăgându-l de uniformă şi de şortul kaki.

Muktar-ul, care veni să-l întâmpine, alungă puştii bătând din palme şi întinse mâna să-l salute. Avea o barbă cenuşie şi o faţă zbârcită şi maronie ca o stafida. Purta haine din păr de cămilă, o centură roşie de mătase la brâu. Dar cravata roşu cu verde de la gât îi submina aerul de demnitate.

Mannion schimbă câteva priviri cu caporalul care stătea impasibil la volanul jeepului.

— Mă numesc căpitanul Mannion – zise el. Am venit aici în misiune oficială – zise el în engleză, presupunând că Zayyad înţelegea.

— Bine aţi venit în Rab'allah! Îi răspunse Zayyad în arabă. Vreţi să intraţi în casa mea să beţi o cafea? Am trimis după fiul meu Rishou. El vorbeşte englezeşte ca însuşi regele Marii Britanii şi ne va ajuta să conversăm.

— Este cineva aici care vorbeşte englezeşte?

— Îl întrebă Mannion.

— Nu înţeleg – zise Zayyad în arabă.

— Îmi pare rău, nici eu nu vă înţeleg – zise Mannion.

Se uitară unul la altul în tăcere. Zayyad răsuflă uşurat când îl văzu pe Rishou coborând dealul dinspre cafenea.

Rishou îşi croi drum prin mulţime.

— Sunt Rishou Hass'an – îi zise el lui Mannion şi-i întinse mâna. Acesta este tatăl meu, Zayyad Hass'an al Shouri, muktar al Rab'allahului. Cu ce vă putem fi de folos?

— Ah, vorbiţi englezeşte!

— Exclamă Mannion încântat. Mă numesc Mannion, căpitanul Terrence Mannion. Trebuie să discut cu tatăl tău. Este o problemă foarte importantă.

— Vă rog, intraţi. Vom bea o cafea. Apoi vom discuta.

Zayyad îşi puse fetele să-i servească şi-i oferi lui Mannion whisky Black Label, dar englezul îl refuză politicos. Prin intermediul lui Rishou, Zayyad îl informă pe căpitanul englez că fiul său mai mare conducea un Buick, exprimându-şi regretul că automobilul englezului nu avea acoperiş şi geamuri. Mannion, la rândul său, îi explică lui Zayyad că era membru Regimentului Suffolk, iar satul său se numea Ipswich. În prezent, se afla încartiruit la Allenby Barracks din Ierusalim.

— În ultima vreme am avut necazuri cu unii arabi – zise Mannion.

— Da, a observat şi tatăl meu – traduse Rishou.

— Britanicii au încercat întotdeauna să fie prietenii arabilor.

— Spune că mărinimia voastră este bine cunoscută.

— Dar situaţia a devenit de nesuportat.

— Tatăl meu spune că te înţelege şi speră că lui n-o să-i găseşti nici o vină când o să te întorci la Ipswich.

— De aceea, am fost obligaţi să exercităm un control strict asupra satelor. De aici înainte, fiecare muktar va fi numit oficial şi aprobat de înaltul Comandament din Ierusalim. Astfel, va răspunde în faţa noastră pentru faptele supuşilor săi.

— Tatăl meu spune că a fost întotdeauna prietenul englezilor, dar Rab'allahul îşi vede de treburile sale fără amestec din afară.

Mannion se foi stânjenit de misiunea care i se încredinţase.

— Pe viitor, toţi muktar-ii vor trebui să raporteze autorităţilor englezeşti orice activitate suspectă din zonă. Dacă nu, vor fi direct răspunzători.

Rishou îi traduse tatălui său. Zayyad îl privi fix.

— Ce vrea să spună cu asta?

— Cred că ne ameninţă – zise Rishou în arabă. Vor să devenim spionii lor.

— Nu pot să fac asta!

— Ce vrei să-i spun?

— Să se ducă să se pişe pe piciorul unei cămile!

— Tatăl meu – traduse Rishou – îţi mulţumeşte pentru această onoare; dar este nevoit să te refuze. El este deja muktar al Rab'allahului, numit de proprii săi oameni. Îşi menţine autoritatea aici şi nu poate accepta nici un amestec din afară.

Mannion se făcu roşu la faţă.

— Mă tem că nu are de ales. Este o necesitate.

— Tatăl meu te asigură de prietenia şi respectul lui şi se roagă la Dumnezeu să ai parte de mărire, dar se vede nevoit să te refuze.

— Îmi pare rău că gândeşti în felul acesta – zise Mannion.

Nu era obişnuit să stea pe covor cu picioarele încrucişate, şi de-abia aştepta să se termine întrevederea. Era clar că nu obţinea nici un rezultat aici.

— Este adevărat că se înrudeşte, prin căsătorie, cu şeicul Daoud, un membru al aşa-numitului Înalt Comitet Arab?

— Fata şeicului este soţia mea – zise Rishou.

— Înţeleg – spuse Mannion.

Deci, era clar. Se ridică.

— Este supărat?

— Îl întrebă Zayyad pe Rishou.

— Nu ştiu – zise Rishou. M-a întrebat dacă eşti rudă cu şeicul Daoud.

— Hai să-i dăm un dar ca să-l consolăm pentru refuzul nostru – propuse Zayyad, desfăcându-şi cravata roşie-verzuie, dăruită de Majid.

Se uită oftând la fata blondă cu sâni minunaţi, brodată pe mătase şi o înfăşură la gâtul lui Mannion.

— Este un dar – îi explică Rishou lui Mannion.

Mannion se uită fix la ea. Iisuse Christoase!

— Te rog să-i mulţumeşti tatălui tău pentru mărinimia sa.

Dădură mâna. Mannion sări în jeepul său şi-i făcu semn subalternului. Copiii se luară după jeepul care răspândea pietre şi praf.

— Crezi că o să mai vină?

— Îl întrebă Zayyad pe Rishou.

— Sper că nu.

— Îi răspunse Rishou.

Dar în inima lui se îndoia.

Toţi din cafenea strigau în acelaşi timp. Zbierau, ameninţau cu pumnii şi făceau pe grozavii. Mai trebuia ceva timp până să priceapă veştile, se gândi Zayyad. Apoi, înfrângerea şi neputinţa se vor lăsa din nou asupra lor, ca praful.

Britanicii îl numiseră pe şeicul Jamil, şeful clanului Beit Shabus, ca muktar al Rab'allahului şi al zonei înconjurătoare.

Era de neiertat.

Prin această hotărâre, britanicii îşi demonstraseră profunda necunoaştere a Rab'allahului, a Palestinei, a arabilor de pretutindeni. Dintro lovitură, subminaseră o instituţie care dăinuia de mii de ani. Zayyad era umilit, întregul sat fusese insultat şi britanicii răniseră onoarea arabă.

Cine era acest şeic Jamil?

— Strigau sătenii. Un neînsemnat şef de clan, care locuia într-o cocioabă de piatră. Ba chiar, plătea chirie lui Zayyad pentru terenurile pe care le lucra.

— Este un câine împuţit şi un mâncător de rahat!

— Zbieră Wagil. O să-i tai chiar eu gâtul cu cuţitul.

— Vom dărâma Fortul Latrun!

— Ne vom răzbuna pe orice soldat englez care îndrăzneşte să pătrundă în valea noastră!

— Îi vom arunca pe englezi din Palestina; nu le vor salva fundul nici o mie de tancuri!

— Şeicul Jamil va regreta ziua aceasta!

— Zbieră Wagil din nou. O să-i scot ficatul şi o să-l dau la câini!

Zayyad se ridică şi ieşi. Strigătele nu mai conteneau. Ştia din experienţă că o vor ţine aşa ore-n şir. Când era tânăr şi el făcuse la fel.

Un vânt fierbinte dinspre deşertul Iordanului pârjolea plămânii ca suflarea unui cuptor. Venea în fiecare an, la sfârşitul primăverii, şi sufla zi şi noapte fără încetare. Florile primăverii se ofileau şi mureau, iar dealurile se uscau. Vântul bătea săptămâni în şir. Se numea hamsiin, de la cuvântul arab cincizeci; vântul de cincizeci de zile. Înnebunea pe toată lumea. Acesta era un moment periculos al anului, când oamenii se agitau cuprinşi de instincte animalice.

Zayyad îl găsi pe Rishou stând singur lângă fântână, cu spatele spre vânt. Vârtejuri de nisip se ridicau între case.

— Ce se întâmplă?

— Îl întrebă Rishou.

— Wagil şi-a făcut planuri să-i înfrângă pe britanici şi a inventat o mie de feluri în care să-l ucidă în chinuri pe şeicul Jamil – zise Zayyad. Acum nu mai rămâne decât s-o facă.

Vântul torid urla în piaţa goală. Soarele strălucea asupra turnului alb al moscheei şi îl deranja la ochi.

— Vreau să te duci la Ierusalim în locul meu – spuse Zayyad. Vreau să vorbeşti cu Majid. Trebuie să-i spună lui effendi Talbot ce s-a întâmplat şi să-l roage să intervină pe lângă căpitanul Mannion.

— Plec imediat.

— Mulţumesc. Şi, Rishou.

— Da, tată?

— Spune-i că vreau cravata înapoi.

Pe Şoseaua Saloh ed-Din.

Majid locuia într-un apartament cu două camere, împreună cu soţia şi cei doi copii mici, un fiu şi o fiică. Era groaznic de cald înăuntru. Prin ferestrele deschise răzbăteau zgomotele traficului şi strigătele copiilor care se jucau pe stradă.

Majid purta un costum gri, cu dungi late, albe şi o cravată, bleumarin, pe care şi-o cumpărase din bazar. Se arătă primitor. Se îmbrăţişară în uşă, iar, apoi, copiii şi soţia lui Mirham defilară prin faţa lui.

— Bine ai venit! Ce grozav!

— Zise ea în engleză şi fugi în bucătărie.

— Stai, stai jos!

— Îl invită Majid.

Se aşezară pe covorul de lângă fereastră, deşi era la fel de cald ca peste tot. Suflarea fierbinte a hamsiin-ului aducea cu ea miros de benzină şi gunoi din oraş. Majid se îndreptă spre pick-up-ul RCA Victrola, care ocupa un loc de onoare, în capătul celălalt al camerei, sub Bismillah. Până acum, nu reuşise să cumpere decât un singur disc cu muzică arăbească. Îl puse pe platan şi potrivi acul, aşa cum îl văzuse pe vânzătorul de la magazin.

— Este foarte scump – zise Majid mândru.

— Îţi merge bine.

Majid zâmbi încântat şi se aşeză pe vine, lângă fratele său.

— Mi-ai făcut o surpriză minunată – zise Majid sincer. Ce mai face tata?

— Este foarte bine, sănătos – zise Rishou.

Majid se înroşise la faţă. Ştia că numai o situaţie foarte gravă l-ar fi adus pe Rishou la Ierusalim, aşa pe neaşteptate. Dar îşi alungă gândurile negre. Mai întâi trebuia să se intereseze de fraţi, surori şi veri, aşa cum cerea ritualul.

Mirham aduse cafeaua şi puse o tavă de alamă plină cu prăjituri de miere, între ei, pe covor. Majid se aplecă spre fratele său şi-i şopti:

— Am şi whisky dacă vrei.

Rishou clătină din cap. Se străduia încă să fie un bun musulman.

Majid întrebă de fiecare membru al familiei în parte şi vru să afle cum călătorise Rishou. În cele din urmă, îi zise:

— Deci, ce te-a adus aici, frate?

— Este vorba de tata. Englezii ne-au trădat, Majid. Au numit un nou muktar în locul lui tata.

Majid râse.

— Nu pot face asta!

— Ei, uite că au făcut-o! Voiau ca tata să spioneze pentru ei. Când a refuzat, l-au numit pe şeicul Jamil muktar al Rab'allah-ului.

— Jamil habar n-are pe ce lume se află.

— Englezii au spus că ne vor asigura protecţie împotriva evreilor. Ne-au minţit, Majid. Şi acum ne umilesc.

— Englezii nu mint.

Rishou era surprins că fratele său apăra acţiunile britanicilor.

— Am fost răniţi în onoarea noastră. Trebuie să facem ceva.

Majid îşi sorbi cafeaua.

— O să vorbesc cu effendi Talbot.

— Tata spune că tu ai cele mai mari şanse.

Se opri să-şi caute cuvintele potrivite.

— Va fi dificil să conduci Rab'allahul fără încuviinţarea englezilor.