Colin Falconer

Casa familiei Rosenberg fusese construită pe zece acri de pământ, la marginea oraşului. Arhitectul ţinuse cont de privelişte; biroul lui Josef dădea spre Ravensee, o fâşie de apă albastră între pădurile verzi de pini care atârnau la poalele Alpilor; dormitorul lui Netanel dădea spre biserica catolică din Ravenswald, cu clopotele ei impunătoare, şi spre Primărie.

Dar capătul grădinii oferea cea mai frumoasă privelişte a oraşului. Aici, Mandel Rosenberg construise o rotondă, ascunsă între pini şi trestii, departe de clădirea principală. Netanel îşi amintea că petrecea aici după-amieze întregi cu părinţii săi, când era mic; câteodată, era invitat şi Mulu cu familia lui. Sorbeau împreună răcoritoare şi mâncau pateu de ficat.

Mai târziu, această rotondă căpătase un rol şi mai important în viaţa lui. Devenise un loc ideal pentru a se întâlni în secret cu Marie.

Ziua fusese caldă, dar noaptea clară alpină îşi răspândise răcoarea. Netanel se cutremură în timp ce-şi croia drum prin grădină. Văzu o umbră în rotondă şi inima începu să-i bată mai tare. Oare ce-o să-i spună? Ce-ar fi putut să-i spună?

Când îl văzu, se aruncă în braţele lui şi rămaseră aşa un timp, fără să vorbească. Vântul răvăşi frunzele copacilor, descoperind luminile sclipitoare ale oraşului.

— Ce ne facem?

— Şopti Marie.

Nu-i răspunse. Se gândise toată ziua, fără să găsească nici o soluţie. Nu mai puteau continua ca până acum. Se întâlneau pe înserate, în locuri dosnice sau în cinematografe. Trebuiau să plece cu zece minute înainte de terminarea filmului, ca să evite privirile curioase. Altă dată, se sărutau, pe furiş, în cimitirul evreiesc. Erau încolţiţi. Germania nu-i voia, dar nici nu-i lăsa să plece.

Se ridică în vârful picioarelor şi îşi sprijini fruntea de a lui.

— N-o să renunţ la tine – zise ea.

O sărută afectuos, întrebându-se cum o să găsească puterea s-o îndepărteze.

— Spune-mi că n-o să-i laşi să ne despartă, Netya.

— Marie. Va fi greu.

— Nu contează.

— Tata spune că Hitler nu poate să reziste. Dar ce se întâmplă dacă o să reziste totuşi? Chiar şi cinci ani? Ce-o să se întâmple cu noi, evreii? O să ne aducă la sapă de lemn. O să ne bage în ghetouri, aşa cum au făcut în Polonia şi Rusia.

— Nu-mi pasa. Vreau să fiu cu tine.

— Nici nu-ţi dai seama ce spui.

Îi luă faţa-n mâini şi-l făcu să se uite la ea.

— Nu vorbi aşa. Mă înspăimânţi. Nu trebuie să renunţăm. Ai spus-o chiar tu. Trebuie să existe o cale.

— Marie, nu te putem scoate din ţară fără ajutorul tatălui tău. Şi chiar dacă am putea, ce viaţă crezi că o să te aştepte alături de mine? N-am nici un ban, absolut nimic. Vrei să rişti atât de mult doar ca să mă ajuţi la culesul de cartofi în Palestina?

Marie îşi astupă urechile.

— Încetează! Nu vreau să te mai ascult!

Netanel îşi trase mâinile.

— Îţi spun adevărul.

Începu să fredoneze o melodie.

— Nu fi atât de copilăroasă!

— Nu te aud!

Continua să cânte.

Netanel izbucni în râs fără să vrea.

— Idiotule! Vezi? Acum începi să devii tu însuţi! Câteodată eşti atât de serios! Vezi totul în negru!

— Dar este negru! N-avem cum să.

Începu din nou să fredoneze.

— Marie!

— Mmmmmmm. Nu ascult. Mmmmmmmm.

— Indiferent dacă asculţi sau nu, nu putem face absolut nimic!

Îl lovi cu pumnii în piept.

— Să nu mai spui asta! Vrei să scapi de mine, nu-i aşa? Ai altă prietenă?

— Da, sute. Bunele nemţoaice nu se mai satură de noi evreii. Paria sunt foarte la modă acum!

— Este o evreică?

— De ce să-mi trebuiască altă prietenă? Eşti singura fată pe care o doresc!

Îi zâmbi şi îi spuse mai blând:

— Atunci nu mai contează nimic. Dacă ne iubim, putem trece peste orice.

— Nu fi naivă.

Se întoarse cu faţa spre el şi-l sărută. El îi întoarse sărutul şi mai înfocat. Îşi înlănţui braţele în jurul gâtului ei şi se dezmierdară înfocat. Fata îşi mişca capul încet, ritmat, simulând actul dragostei. Netanel era şocat, excitat şi nedumerit. În cele din urmă, o dădu la o parte.

— Ce faci?

— O întrebă el pe un ton ciudat.

— Lasă-mă gravidă. Lasă-mă gravidă şi va trebui sa ne căsătorească.

— Nu.

Îşi ridică fusta.

— Hai!

— Murmură ea. Aştept de atâta timp. Lasă-mă gravidă şi nimeni n-o să ne mai poată opri.

Netanel o dorea mai mult decât orice pe lume. Dar conştiinţa dinăuntrul lui îi striga: Asta n-o să rezolve nimic! O s-o tragi în noroi după tine! Asta doreşti? O iubeşti atât de mult, încât o laşi să intre în acelaşi coşmar de care tu încerci să scapi?

— Te rog, Netanel, fă-o!

— Nu, Marie.

Îşi duse mâna la vintre. Atingerea ei era ca un şoc electric. Se cutremură şi o respinse.

— Nu!

Mânia şi durerea îi jucau pe faţă. Se întinse şi îşi netezi fusta. El crezu că o să izbucnească în plâns, dar când vorbi, vocea ei era încordata şi dură.

— N-am crezut că vei renunţa atât de uşor!

— Nu mă gândesc decât la.

— Când iubeşti pe cineva, nu mai stai să te gândeşti. Mintea, ta calmă şi analitică.

— Nu te las să faci asta! Te iubesc prea mult.

— Ba nu mă iubeşti deloc!

— Nu asta este soluţia!

— Ba este singura soluţie! Eşti prea înspăimântat să rişti. Ei bine, dracu' să te ia atunci! Să renunţi în favoarea lor! Poate că este adevărat ce se spune despre evrei!

Alergă în beznă. Netanel se luă după ea, dar se opri. Nu mai era nimic de spus. Vorbiseră deja prea mult. Îi auzi paşii pierzându-se în depărtare şi apoi se întoarse în casă.

Trupul lui Christos, sângele lui Christos!

Şirul de bărbaţi, femei şi copii care aşteptau răbdători împărtăşania în această zi importantă din calendarul creştin. Marie îl văzu pe Rolf Emmerich îngenunchind în faţa preotului să primească anafura şi vinul. Când se întoarse în strană, îi zâmbi.

Cerul era cenuşiu şi biserica sclipea de lumânări. Ieslea fusese pregătită cu grijă – în ea se aflau figurile de alabastru ale lui Iosif, Mariei şi copilului pe paie. Singurele sunete erau zgomotele paşilor, murmurul preotului şi zăpada care cădea din când în când de pe streaşină.

Erau în jur de zece SS-işti în uniformă printre membrii congregaţiei. Gânduri bune pentru toată omenirea, îşi spuse Marie. Preotul se aplecă să ofere împărtăşania unui SS-ist. Un Christ torturat privea din înălţimea crucii atârnate, deasupra capetelor lor, pe peretele din piatră: INRI REGELE IUDEILOR.

Hermann, Inge şi Dieter îngenuncheară şi fură împărtăşiţi. Îngenunche şi ea, luă bucata de pâine între buze şi sorbi vinul roşu, simţind mirosul greu care se degaja din hainele preotului. Azi, actul comuniunii cu Dumnezeu nu-i făcea nici o plăcere.

Îi urăsc pe oamenii aceştia, se gândi ea. Îi urăsc pe toţi. Îi urăsc pentru ipocrizia lor şi pentru prejudecăţile lor strâmbe. Îl urăsc pe preotul acesta care nu are forţa morală sau pur şi simplu curajul să-i mustre pentru ceea ce fac.

Se întoarse la locul ei în strană, se aşeză în genunchi şi se rugă.

Preotul stătea pe verandă să-şi ia la revedere de la membrii congregaţiei sale.

— Sărbători fericite, Părinte!

— Zise Hermann.

— Sărbători fericite!

— Răspunse părintele Zoller. Am auzit că tânăra Marie o să ne părăsească în curând.

Hermann îl privi ca şi când ar fi fost gata să izbucnească.

— Exact, părinte – răspunse el cu un glas răsunător. O trimit la Universitatea din Berlin.

Cât de mult se mândreşte – se gândi Marie, le spune tuturor care intră în magazin, sună toată familia să le amintească în fiecare săptămână. Acostează pur şi simplu străini pe stradă. Joacă rolul omului bogat pentru prima oară în viaţa lui.

Totuşi, ar trebui să-i fiu recunoscătoare. Ce altceva aş putea să fac acum? Este cel mai bine!

— Trebuie să-i mulţumim Domnului pentru bunătatea Lui – zise părintele Zoller.

— Bineînţeles – îi răspunse Hermann, nu foarte încântat.

Zăpada era groasă şi proaspătă. Acoperise pietrele funerare şi mormintele, făcându-le să pară aproape festive. Aerul era rece, ca într-un mausoleu.

Marie o luă repede înainte. Îi îngheţa respiraţia. Doamna Helder se ţinu după ea.

— Marie, te simţi bine?

— M-am săturat de voi toţi – zise Marie, dar doamna Helder n-avea cum s-o audă.

Doamna Helder grăbi pasul ca s-o ajungă, cât pe ce să alunece pe gheaţă.

— Ce s-a întâmplat?

— Vreau să fiu singură. Sărbători fericite!

— Îi strigă Marie şi se îndepărtă.

Doamna Helder se uită după soţul ei. Hermann îl oprise pe domnul doctor Landisberger, obligându-l să discute despre meritele relative ale instituţiilor educaţionale din Berlin.

— Hermann!

— Îi strigă doamna Helder.

Landisberger profită de ocazie ca să scape de compania lui Hermann. Măcelarul tresări iritat.

— Ce este?

Doamna Helder se mulţumi doar să facă semn în direcţia lui Marie. Hermann o văzu înainte să dea colţul şi să traverseze podul dinspre oraş.

— Încotro se duce?

— Poate că vrea să-i ureze Crăciun fericit jidanului ei!

— Zise Dieter.

Hermann îl trase de urechi pentru această blasfemie, dar simţea că fiul lui avea dreptate.

Cerul sclipea albastru apos, încremenit de un ger tăios. Lumina era atât de clară şi puternică, încât fiecare suprafaţă strălucea ca o sticlă lustruită. Un soare palid se reflecta orbitor în zăpadă. Dansa şi sclipea pe apele râului Ravensee, sclipea şi juca pe pereţii văii.

Casa din Pădure părea tristă. Copacii aveau straie de gheaţă, iar scheletul împietrit al viţei sălbatice se agăţa de faţadă ca oasele unui parazit demult decedat. Marie ezită înainte să treacă de porţile masive din fier. Poate că familia plecase în Elveţia în vacanţă. Auzise că Şefului îi plăcea Geneva.

Băgă mâna în buzunar şi scoase cutiuţa frumos ambalată. Dacă Netanel nu era acolo, o s-o lase cuiva pentru el.

Gheara de alamă prinsă de uşă răsună ca un tun. Aşteptă. În cele din urmă se auziră paşi în holul de marmură şi-i deschise unul din servitorii familiei Rosenberg.

— Gutten Morgen22!

— Zise Marie. Netanel Rosenberg este.

— Aşteptaţi un moment – zise femeia şi închise uşa din nou.

Nu-l văzuse pe Netanel de aproape trei luni. La început, ea fusese cea care renunţase. Fusese sigură că va veni s-o caute, iar când nu veni, se simţi jignită. Îl blestema în fiecare zi, dar noaptea se ruga lui Dumnezeu să se răzgândească. După ce o umilise în seara aceea, când o respinsese în rotondă, îşi promisese că nu ea va fi cea care să facă primul pas.

Se deschise uşa în spatele ei.

— Netanel! Eu.

— Domnişoară Helder. Cu ce pot să vă ajut?

— Doamnă Rosenberg!

— Mă tem că Netanel nu este acasă.

Doamna Rosenberg observase cutiuţa din mâna lui Marie.

— Poate că doriţi să-i transmit ceva?

— Speram să-l văd pe Netanel – zise Marie dezamăgită.

Se purtase prosteşte.

Vârî cutia în mâinile doamnei Rosenberg.

— Este pentru Netanel.

— Ce drăguţ din partea dumitale – zise doamna Rosenberg cu destulă graţie. Vă asigur că o s-o primească.

— Vă mulţumesc – zise Marie.

Era surprinsă. Înfăţişarea doamnei Rosenberg nu trăda nici urmă din ostilitatea ultimei lor întâlniri. În schimb, părea preocupată, ba chiar compătimitoare.

— Cred că ar fi mai bine să plec – zise Marie.

— Stai puţin – spuse doamna Rosenberg. N-am ştiut. Adică. Nu mi-am dat seama că tu şi Netanel.

— Nu ne mai întâlnim de mult. Este doar un cadou de Crăciun şi – un dar de adio, de asemenea.

— Am auzit că pleci la Berlin să studiezi. Îţi urez succes. Te rog să mă crezi. Pari o fată drăguţă. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat.

Marie nu se aşteptase să audă aceste vorbe. Se înfurie brusc. Dacă familia Rosenberg ar fi manifestat aceeaşi înţelegere şi acum câteva luni, poate că n-ar fi ajuns în această situaţie.

— Şi mie îmi pare rău – spuse Marie. La revedere, doamnă Rosenberg.

Se întoarse să plece.

— Marie!

Netanel stătea în prag încruntat. Se uita la mama lui şi la pachetul din mâna ei.

— Ce se întâmplă aici?

Atitudinea doamnei Rosenberg se schimbă brusc.

— De ce nu ţi-ai văzut de treabă?

— Îl repezi ea.

— Ce faci aici?

— Încerc să te salvez de propria ta persoană!

— Strigă ea.

Masca de bunătate căzu şi o privi rece pe Marie. Apoi îi aruncă darul lui Netanel, intră înăuntru şi trânti uşa.

Netanel era doar în cămaşă. Tremura de frig.

— Eram în camera mea. Ţi-am auzit vocea. Nu mi-a spus nimeni că.

— Ţi-am adus un cadou de Crăciun – zise ea.

Se uita la Netanel cu ochi lacomi de iubire. Ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi se dispreţuia pentru slăbiciunea ei. Părea frumos, blond, înalt şi subţire.

Băiatul răsuci cadoul între degete, stânjenit.

— Nu ştiu ce să spun. Mulţumesc.

— Deschide-l.

Scoase ambalajul. Înăuntru era o cutiuţă roşie de catifea. O deschise şi desfăcu bumbacul care o proteja. Era o stea a lui David, din argint pur, prinsă de un lanţ tot din argint. O ridică s-o admire.

— N-ar fi trebuit să faci asta – zise el.

— Bijutierul este evreu, bineînţeles. Nici nu-ţi dai seama ce greu a fost.

Da, voia să ştie cât riscase de dragul lui.

— Este frumoasă. Ce pot să spun?

Se studiară în linişte.

Netanel fu primul cate vorbi.

— Am auzit că pleci la Berlin.

— Da, după vacanţă.

— Ei bine, succes.

— Succes? Atâta tot? Doar atât poţi să-mi spui?

Îşi promisese că n-o să plângă, dar acum îi ţâşniră din ochi lacrimi fierbinţi.

Netanel întinse braţele. Un gest de neputinţă.

— Nu mă iubeşti?

— Îl întrebă ea.

— Ba da, ştii prea bine.

— Atunci de ce nu lupţi pentru mine?

— Tocmai pentru că te iubesc – zise el.

— Este logic.

— Crezi că-ţi dai seama de pericol, Marie. Dar nu-i adevărat.

— Dracu' să te ia, Rosenberg – zise ea.

Se întoarse şi o luă la fugă.

Erau toţi aici. Verii ei din Oberammergau, mătuşa necăsătorită din Augsburg, unchiul ei infirm din München. Dieter se învârtea pe peron în uniforma lui de Hitlerjugend; mama ei îşi pusese taiorul şi pălăria de gală; Hermann era îmbrăcat în costumul maro cu vestă, rezervat numai pentru biserică şi înmormântări. Îşi pusese ceasul de argint la buzunar. Sigur, nu funcţiona, pentru că nu-şi permitea să-l repare. Mama ei plângea şi Hermann le striga celor de pe peron care voiau să-l asculte că fata lui pleacă la Berlin, la Universitate.

Ajunseseră devreme. Mai aveau de aşteptat încă zece minute. Bonomia şi entuziasmul începuseră să se risipească.

Micii ei veri alergau prea aproape de marginea peronului, iar mătuşa ţipa şi-i gonea. Între timp, Dieter se agita în zadar să descopere evrei şi comunişti deghizaţi.

În cele din urmă, sosi trenul într-un nor de abur. Hamalul urcă bagajul lui Marie, în timp ce ea îşi lua la revedere. Doamna Helder începuse să plângă isteric.

Şeful staţiei, cu chipiul roşu pe cap, ridică bastonul, semn că trenul era gata de plecare. Marie se urcă în vagon şi se aplecă pe fereastra compartimentului, continuând să le facă semn cu mâna.

Când trenul se desprinse de peron, doamna Helder flutură batista, disperată. Hermann îşi vârâse degetul mare în buzunarul vestei, pozând în postura tatălui bogat. Iar Dieter alerga de colo-colo, demonstrându-şi calităţile sale fizice faţă de tovarăşii de drum ai lui Marie.

Marie nu-şi mai urmărea familia.

Se uita după Netanel. Chiar şi acum se gândea că ar fi putut să apară din clipă-n clipă să-i facă cu mâna. Dar când părăsi Ravenswaldul, singurii ei însoţitori rămaseră zumzetul roţilor trenului şi întinderea albă, nesfârşită a nopţii bavareze.

Partea a patra.

PALESTINA ŞI GERMANIA, 1937

Ca o lămâie stoarsă, se gândi Majid. Uscată, acră, fără suc.

Majid Hass'an n-o plăcea pe doamna Elizabeth Talbot. Era înaltă, slabă şi palidă, ca o insectă care nu vedea niciodată lumina zilei, îşi spuse el, era o vietate pe care o găseai sub stâncă. Fără nici un pic de carne pe ea. Numai oase. Bietul domn Talbot, se gândi el. Este ca şi când ai face dragoste cu un stâlp de felinar.

Anul trecut, în vacanţă, domnul Talbot s-a dus acasă, în Marea Britanie, şi, la întoarcere, îi anunţase pe toţi că o adusese pe noua doamnă Henry Talbot. Fusese un şoc, pentru că, înainte de plecare, nu dăduse vreun semn că ar fi avut de gând să se însoare. Majid presupunea că totul fusese aranjat, probabil, de tatăl său.

Majid se gândise de mult că domnul Talbot avea nevoie de o femeie. Dar nu, nu o femeie ca asta.

Elizabeth Talbot era un blestem trimis de Allah. Într-o săptămână preluase conducerea gospodăriei şi domnul Talbot se retrăsese în salon cu cărţile sale. Se terminase cu viaţa liniştită de până atunci. Doamna Henry Talbot spunea că se simte o nouă mătură în casă.

Erau trei servitori; o bucătăreasă în vârstă, Hasna, bătrânul Abdollah care hrănea puii şi curăţa closetele şi Majid însuşi. Ca şofer, băiat în casă şi servitor, fusese obişnuit să-şi exercite autoritatea asupra Hasnei şi a lui Abdollah, ba chiar şi asupra domnului Talbot uneori. Doamna Elizabeth Talbot – Nuiaua Trimisă de Allah Să Ne Încerce – aşa cum o numise el – schimbase toate acestea. Acum era tratat cu aceeaşi indiferenţă ca şi Abdollah, cu mâinile murdare de rahat.

Allah să mă ajute în durerea mea.

Era de netolerat. De fapt, ea nu era decât o femeie nu cu mult mai în vârstă ca el. Dar, pentru numele lui Allah, îl trata ca pe un măgar legat de funie. Tatăl său ar muri de ruşine dacă ar şti. Drept consolare, se gândea că era englezoaică şi deci spiritul ei era, probabil, superior celei unei arăboaice.

Mai găsea alinare în faptul că doamna Talbot nu-şi trata soţul mai bine ca pe el. De fapt, domnul Talbot îl dezamăgea foarte mult.

Dovedea ceea ce tatăl său îi spusese din ziua când începuse să facă primii paşi: dacă laşi o femeie să se ridice deasupra ta, o să ţi se suie-n cap toată viaţa!

În dimineaţa aceasta, mulţumită lui Mohamed şi celorlalţi proroci, era în toane bune, ba chiar îi părea veselă. Trăsese maşina la scară când ea apăruse din casă, îmbrăcată într-o rochie albă, lungă, din muselină, cu inevitabila pălărie cu boruri late. Se parfumase atât de rău, încât ar fi întrecut probabil şi duhoarea Satanei. Majid strâmbă din nas când se urcă în maşină, aşezându-se pe bancheta din spate. Auzi, parfum!

— Încotro, Lady Talbot?

— O întrebă el.

— În cartierul Husseini. Încearcă să nu mai loveşti nici o cămilă de data aceasta.

— Da, Lady Talbot.

Ce târfă neiertătoare!

Cartierul Husseini se afla pe un platou, între bulevardele Nablus şi Ierihon. Majid conduse excelent pe sub zidurile Oraşului Vechi, prins în traficul aglomerat al amiezii; autobuze care scuipau fum negru, căruţe trase de catâri, arabi indiferenţi la zgomotele claxoanelor din jurul lor.

Trecură de Poarta Damascului. Pieţele din jurul Porţii gemeau de oameni: arabi cu turbane albe, Hassidimii în haine negre europeneşti, cu buclele fâlfâind sub pălăriile negre cu boruri late, evrei ortodocşi cu tichii albe şi costume de oameni de afaceri. Arăboaice cu coşurile pline de legume se luptau să găsească un loc în autobuzele deja aglomerate, care le vor duce înapoi în satele lor de pe dealurile dimprejur. Copiii mişunau printre oameni, vânzând mătănii de rugăciune musulmanilor şi cruciuliţe pelerinilor creştini.

Doi puşti cu muci la nas alergară după Buick, fluturând fotografii.

— Vrei o poză cu mormântul Sfintei Fecioare?

— Zbierau ei. Numai doi biaştri!

Nuiaua Trimisă de Allah Să Ne Încerce ridică geamul fără să-i bage în seamă.

Întoarseră pe bulevardul Nablus. Când ajunseră pe străzile din Cartierul Husseini, lăsaseră în urmă strigătele şi agitaţia Oraşului Vechi. Vilele arabilor erau ascunse în spatele zidurilor înalte, cu grădini frumos împodobite, în care înfloreau cale. Străzile aveau nuanţe verzui şi erau răcoroase.

— Următoarea, la dreapta – zise doamna Henry Talbot.

Majid o ascultă.

— Opreşte aici.

Un smochin uriaş îşi întindea crengile peste zidul zugrăvit în roşu. Majid zări o vilă albă în spatele măslinilor. I se păru că vede pe cineva apărând pentru o clipă la al doilea etaj, dar dispăru la fel de repede.

Coborî şi deschise uşa doamnei Henry Talbot.

— Aşteaptă aici – zise ea, grăbindu-se să coboare din maşină.

Uşa vilei se deschise şi dispăru înăuntru.

Foarte misterios.

Majid se aşeză din nou la volan. Dădu drumul la radio, îl fixă pe un post arăbesc şi se aşeză să aştepte. Cacofonia de fluiere şi tobe fu întreruptă de un anunţ important: o bombă explodase într-un cartier comercial evreiesc din Tel Aviv şi o patrulă britanică fusese atrasă într-o ambuscadă lângă Nablus. Muftiul fusese ocupat, se gândi Majid. Apoi muzica fu reluată.

Era o primăvară târzie şi insectele roiau în aer. Majid îşi scoase jacheta şi îşi slăbi nodul la cravată. Era verde pal, fără decoraţii, altă inovaţie a Nuielei Trimise de Allah Să Ne Încerce. Îi interzisese să poarte cravate tărcate. Îndrăznise chiar să-i spună în faţă că gustul lui în materie de haine îi întorcea stomacul pe dos.

Târfă nenorocită – îşi spuse el în engleză.

După un timp, începu să moţăie. Un arab îmbrăcat într-un costum de afaceri şi cu turban alb ieşi dintr-o vilă de peste drum. Doi bărbaţi în haine arabe tradiţionale fluturând în jurul gleznelor coborâră dintr-un Vauxhall negru parcat pe partea cealaltă a străzii şi se îndreptară spre el. Majid închise ochii. Soarele galben bătea în parbriz, încălzind scaunele de piele. Îşi lăsă capul în piept.

Două împuşcături zgomotoase, ca un motor care dădea rateuri.

Deschise ochii şi îl văzu pe domnul în costum întins pe spate, pe trotuar. Capul îi zăcea într-o baltă de sânge, care se răspândise şi pe peretele de lângă el. Cei doi arabi alergară la maşina lor şi săriră înăuntru. Aceasta nu voia să pornească. Unul din ei se dădu jos şi luă un levier.

Apăru o femeie grasă. Îngenunche lângă omul prăbuşit, ţipând isteric la cei doi bărbaţi de pe partea cealaltă a străzii. Deodată, îl observă pe Majid în maşina lui şi alergă la el. Majid dădu din mâini, făcându-i semn să plece şi încuie uşile.

Bătu cu pumnii în parbriz.

— Soţul meu a fost împuşcat! Vă rog! Ajutaţi-mă!

Cei doi arabi, asasinii bărbatului, fără îndoială, îşi spuse Majid, renunţaseră la vechiul lor Vauxhall şi o luaseră la fugă.

— Nu sunt doctor – ţipă Majid. Pleacă de aici!

Femeia icni şi scuipă pe parbriz. Apoi alergă în casă.

— De ce oare îmi face mie asta Allah?

— Se întrebă Majid.

Femeia va aduce poliţia. Poliţia va dori să-l interogheze, poate chiar şi pe doamna Talbot. Nuiaua Trimisă de Allah Să Ne Încerce se va înfuria. Indiferent ce făcea.

— Îi trecuseră prin cap diverse alternative, una mai improbabilă ca alta – era sigur că n-o să-i convingă deloc ce se întâmplase.

Îşi încleştă mâna pe claxon şi îl ţinu apăsat. Apărură mai multe figuri la ferestrele vilei. Făcea semne din mâini ca să le atragă atenţia. Peste câteva clipe, un tânăr englez înalt şi blond ieşi pe uşa din faţă. Purta o cămaşă albă, deschisă la gât şi pantaloni albi, dar Majid observă că pantalonii nu erau închişi aşa cum trebuie şi cămaşă se mototolise.

Oricum, părea foarte stăpân pe sine. Un adevărat englez, se gândi Majid. Deschise geamul şi se aplecă înăuntru.

— Ce dracu' faci aici, rahat de arab ce eşti?

— A fost împuşcat un om, effendi. Uitaţi-vă! Acolo!

Englezul se încruntă şi privi în direcţia indicată de Majid. Omul zăcea în noroi ca o valiză abandonată. Soţia lui apăru din nou, dând din mâini agitată.

— Ce ghinion împuţit – zise englezul. Tocmai începusem să ne simţim bine.

— Trebuie să plecăm de aici, effendi – zise Majid.

Englezul se gândi pentru o clipă.