Colin Falconer

Preocupat de gândurile lui, nu văzu umbra din spatele pomilor.

Ceva îl lovi puternic în fluierul piciorului şi se prăbuşi. Un cuţit sclipi în beznă. Rishou se rostogoli pe spate şi ridică un braţ să se ferească. Dar se mişcă prea încet. Un genunchi îl izbi în stomac, tăindu-i răsuflarea. O mână îl apucă de gât şi simţi lama cuţitului. Încă un inch19 şi îi va fi tăiat vena.

Rămase nemişcat, paralizat de frică, încercând să zărească faţa agresorului său. Aştepta să-i dea lovitura mortală.

— Deci tu erai – zise o voce.

Cuţitul nu se dezlipise de la gâtul lui.

— Ce vrei?

Nu putea să răspundă. Allah să mă ajute în durerea mea, aceşti evrei sunt mai rău decât beduinii!

— Ţi-am pus o întrebare. Ce cauţi aici?

— Am venit. Să. Te văd.

— Mă spionai! Şuieră vocea lui Sarah.

— Nu!

— M-ai spionat pe fereastră!

O să mă omoare – se gândi el. Toate acele priviri ascundeau de fapt ură. Mă consideră un arab împuţit, ca şi pe ceilalţi. O să mă omoare.

— Eşti atât de frumoasă – se auzi şoptindu-i.

Of, Allah, ce-am spus? Acum o să mă înjunghie, mai mult ca sigur. Am auzit eu despre aceste evreice. Se spune că sunt chiar dure ca şi băieţii. Ce umilinţă să fii ucis de o femeie! Porţile Paradisului vor fi închise pentru mine. Mohamed însuşi mă va blestema pentru că am făcut de râs Islamul.

— Crezi că sunt frumoasă?

— Îl întrebă Sarah.

Parcă se îmbunase.

— Mă gândesc tot timpul la tine – murmură Rishou.

— Atunci de ce ţi-a trebuit atât de mult? Te aştept de şase nopţi în livadă!

Lăsă cuţitul în jos. Băiatul se ridică în coate.

— M-ai aşteptat?

— Se miră el.

— Şi ce-ai fi vrut, mă rog? Să-ţi scriu un mesaj pe nisip cu pietre albe? Să-l rog pe Mohamed să trimită o legiune de îngeri din cer ca să te trezească şi să te aducă aici?

— Ştiai că am fost eu în noaptea aceea?

— Mi-am dat seama a doua zi. Nu ştii să minţi. Te citesc mai bine decât scripturile luminate ale Torei.

Înălţă cuţitul dinaintea ochilor săi.

— Scoate-ţi hainele!

Probabil că visez – se gândi Rishou. Se grăbi să se dezbrace. Îi era ruşine că tremura. Auzi foşnetul rochiei în beznă şi-i simţi pielea fină sub degete. Oftă şi fata îi astupă gura cu mâna.

— Taci!

— Şuieră ea. Vrei să ne trezim cu gărzile pe cap?

Îngenunchease lângă el. Îi simţea barba şi deodată începu să-l sărute dulce, pasional. Sânii ei catifelaţi îi mângâiau obrazul, iar mâinile se încleştaseră pe bărbăţia lui tare şi umflată.

Este prea mult, se gândi el. Allah, te implor, nu mă lăsa să mă fac de râs. Dacă ejaculez acum, o să fug de ruşine până la capătul pământului. O să fug până când o să văd un indian roşu. Abia atunci o să mă opresc. Oh, Allah, nu mă lăsa să mă comport ca un băiat când trebuie să fiu bărbat!

Se cutremură fără să vrea în strânsoarea rece a degetelor ei. Gemu şi-l imploră pe Allah să coboare din cer călare pe El Buraq şi să-l ucidă.

În schimb, o auzi pe Sarah şoptind:

— Bun, şi acum că te-ai eliberat, ar trebui să începem, nu-i aşa?

Rab'allah.

Majid venea la nunta fratelui său. Într-o maşină.

Majid era mezinul familiei şi se bucura de favorurile tatălui său. Pentru că era cel mai tânăr, viaţa îl favorizase. Wagil fusese instruit de imam la moscheea din oraş, stând desculţ pe un covoraş de paie şi scriindu-şi lecţiile cu cretă pe o bucată de ardezie. Dar când Majid împlinise vârsta la care trebuia să meargă la şcoală, englezii înfiinţaseră Departamentul de Învăţământ în Bethleem. Majid îşi terminase pregătirea acolo, iar, între timp, Zayyad prosperase atât, încât îşi permisese să-l trimită, împreună cu Rishou, la Colegiul Anglican St. George din Ierusalim.

Pentru Wagil era deja prea târziu.

Insh'allah. Aşa fusese voia lui Allah.

Când împlini vârsta necesară obţinerii unei slujbe, Majid ştia să vorbească limbile engleză, arabă şi ebraică. Zayyad îşi folosise influenţa şi reuşise să-l angajeze ca vânzător într-un magazin. Acest fapt adusese mare prestigiu întregii familii.

Dar Majid era prea întreprinzător ca să rămână un simplu vânzător. Se dovedi folositor ca translator şi fu recrutat de un funcţionar al Înaltului Reprezentant – Mandoob es Sami, Cel Mare care Fusese Trimis – şi deveni şoferul şi ajutorul lui personal. Câştiga deja întro lună venitul pe un an al unui felah amărât.

Şi acum se întorcea la Rab'allah. Într-o maşină.

Face ca vechiul Ford condus de Schanenberg să pară o căruţă, se gândi Zayyad încântat. Era o superbă limuzină Buick, cu un motor care torcea ca un pisoi în faţa farfuriei cu smântână.

Şi Majid! Arăta minunat! Purta un costum din lână, o cămaşă de mătase în dungi şi o cravată uimitoare, care-ţi lua ochii. Era din mătase roşie şi avea pictată pe ea o fată occidentală, îmbrăcată în dessousuri! Nu văzuse în viaţa lui asemenea comoară!

Zayyad îşi aşteptă fiul instalat în marele fotoliu tapisat, simbol al autorităţii sale în Rab'allah. Majid intră şi îngenunche să sărute mâna tatălui său, aşa cum se cădea.

— Yaba!

— Murmură Majid. Tată!

— Fiul meu!

— Zise Zayyad.

Nu-l văzuse de şase luni. Ce mult se schimbase!

— Se gândi Zayyad. Avea mustaţă şi acum îşi ungea părul cu ulei, ca effendi de la oraş. Ce ar fi trebuit să facă – să se supere sau să fie încântat. Arată ca un fund nerăbdător să fie ciupit. Dar maşina şi aceste lucruri minunate! Toţi din Rab'allah se adunaseră uimiţi.

— Aceasta este maşina ta?

— Îl întrebă Zayyad.

— Întrun fel da – spuse Majid.

— Explică-mi mai clar. Doar sunt om bătrân!

— Ei bine, maşina aparţine secretarului marelui Mondoob es Sami. Dar eu o conduc. Aşa că pot spune că este a mea.

— Te lasă s-o foloseşti?

— Trebuie să mă întorc la Ierusalim a doua zi după nuntă. Effendi englez şi cu mine avem treburi importante.

Zayyad încuviinţă din cap satisfăcut. Această glorie nu-i va afecta reputaţia. Mâine se va afla în toată Iudeea că fiul lui Zayyad Hass'an a venit în Rab'allah cu propria lui maşină să asiste la nunta lui Wagil.

Zayyad se aplecă şi pipăi mătasea moale pe care era pictată fata cu păr de aur. Allah să mă ierte, se gândi el, dar sunt şi eu om. Cine n-ar da orice să aibă asemenea minune!

Cum ai făcut rost de comoara aceasta?

Majid pricepu înţelesul vorbelor tatălui său. Cravata îl costase o avere în bazarul din Oraşul Vechi, dar, pentru onoarea pe care o va câştiga în ochii părintelui său, preţul era prea mic. Îşi duse mâinile la guler, desfăcu nodul şi o scoase peste cap.

— Este a ta, tată. Ţi-am adus-o în dar!

— Ah, Majid, fiul meu! Ce să spun? Fie ca atunci când vei muri, să te duci direct în Paradis şi să te aşezi la dreapta lui Mohamed! Iar acum, arată-mi automobilul!

Băieţeii şi bătrânii adunaţi în uşă se dădură respectuos la o parte să-i lase să treacă. Copiii roiau în jurul maşinii ca nişte furnici într-un borcan cu miere. Bătu din palme să-i îndepărteze.

— Vrei să te urci?

— Îl întrebă Majid.

Deschise portiera şi-l lăsă pe Zayyad să se urce la volan. Zayyad se instală şi privi interiorul uimit. Scaunele erau tapisate cu piele de culoarea vinului roşu.

— Este un Buick de serie mică, solid, cu transmisie sincron şi trei trepte de viteză – repetă Majid ca o rugăciune.

Zayyad răsuci volanul şi apăsă pe claxon. Se amuză că zgomotul speriase băieţeii căţăraţi pe maşină. Ce minune! Şi era a fiului său!

— Majid!

Rishou alergă pe stradă râzând. Wagil îl urma.

— Majid! Nu-mi vine să cred! Oare eşti chiar tu, fratele meu mai mic?

Majid se întoarse şi-l îmbrăţişă.

— Rishou! Te-ai schimbat!

— Şi tu! Arăţi ca un maior britanic!

— Ba arată ca un proxenet – zise Wagil în spatele lui. A cui este maşina?

— Wagil, fratele meu! Îţi place?

— Ieri a venit aici un bărbat de la Agenţia Evreiască – zise Wagil. A lui era mai frumoasă.

Zicând acestea, se îndepărtă, croindu-şi drum prin mulţime, aparent dezinteresat.

Rishou şi Majid îl urmăriră din priviri. Se lăsă o tăcere stânjenitoare.

— Cum este la Ierusalim?

— Îl întrebă Rishou în cele din urmă.

— Ah, Rishou, depăşeşte orice imaginaţie! Şi femeile!

Rishou îl aşteptă să continue.

— Ei?

— Am regulat atâtea, încât membrul meu viril a căpătat o rosătură la mijloc, la fel ca treptele Damascului!

Rishou se arătă neîncrezător.

— Fie ca Allah să mă ardă în Ziua Focului dacă te mint!

— Jură Majid.

— Allah o să te ardă oricum!

— Ar trebui să vii cu mine. Aş putea să vorbesc cu Mandoob es Sami să-ţi găsească ceva de lucru. O să mă asculte!

— Nu, Majid. Vreau să stau aici!

Majid îşi coborî vocea.

— Ce, eşti nebun? N-ai remarcat ce pute aici?

Rishou îl privi mirat pe fratele său mai mic.

— Ce vrei să spui?

Fură întrerupţi de strigătele copiilor şi de tropăielile unui măgar pe pietre. Zayyad a ridicat frâna de mână şi Buickul cobora dealul, îndreptându-se spre ei. Cravata de mătase a lui Zayyad îi flutura la gât în timp ce trăgea înnebunit de volan.

— La dracu'!

— Înjură Majid în engleză.

Buickul o luă la stânga şi se lovi de peretele unei case. Un far se făcuse praf.

Linişte.

Majid se împletici până la locul accidentului. Pagubele erau destul de mari. Aripa din stânga fusese, de asemenea, îndoită.

Zayyad scoase capul pe geam şi apăsă pe claxon.

— Este minunat!

— Exclamă el. Mai grozav decât sexul!

Lui Majid îi venea să leşine. Se sprijini de perete.

— Cum dracu' o săi explic asta lui Talbot?

— Zise el în engleză.

Zayyad apăsă din nou pe claxon spre hazul tuturor.

În noaptea aceea, cei trei fii dormiră împreună pe covoare din piei de capră, într-o cameră de lângă sufragerie, în casa lui Zayyad. Un şacal urlă în întuneric la marginea satului. Vacile se agitară în staul.

Rishou începu să se îmbrace.

Majid se mişcă în pat.

— Unde te duci?

— Murmură el.

— Credeam că dormi.

— Cum să dorm? Mă tot gândesc la Buickul domnului Talbot. Ce-o să-i spun?

— Adevărul!

— Dacă-i spun adevărul, îmi pierd slujba.

— Atunci n-ai decât să minţi. Ştiu că te pricepi destul de bine.

— Fie ca Allah să te ierte! Unde te duci?

— Nicăieri. Culcă-te la loc!

Rishou se strecură afară.

Kibuţul Kfar Herzl.

Rishou nu se mai sătura s-o privească.

Stăteau culcaţi unul lângă altul, pe paie, cu degetele împreunate. Era goală, cu excepţia cămăşii deschise. Pe cerul negru-purpuriu de vară strălucea o lună plină, încadrată de frontoanele hambarului. Arunca umbre asupra trupului ei. Se sprijini într-un cot şi privi cum i se ridica pieptul în timp ce respira.

Nu, n-o să se sature niciodată. Ar fi vrut s-o atingă tot timpul. Tânjea după acest miracol. Îşi desprinse degetele de ale ei şi-i pipăi conturul şoldurilor şi pântecelui. Încă nu i se uscase sudoarea după ce făcuseră dragoste, dar se simţea din nou excitat.

Se răsuci peste ea, dezmierdându-i umerii, obrazul şi sânii.

— Nu te saturi niciodată?

— Murmură ea.

— De tine, nu.

Îi zâmbi.

— Hapzibah.

— Ce înseamnă asta?

— Este un cuvânt evreiesc. Nu ştiu. Nu pot să-l traduc.

O sărută pe pleoape, pe lobul urechilor, pe decolteu, aşa cum îl învăţase. Şi-l învăţase atâtea.

— Ah, Rishou, n-am mai văzut un băiat ca tine!

Ea voise să sune a compliment, dar reuşise, în schimb, să-i trezească gelozia şi furia.

— O faci. Adesea. Cu alţi băieţi?

Îşi dădu seama că îl jignise.

— Tu n-o faci cu alte fete?

— Zise ea.

— Ba da.

Nu, niciodată.

Îşi aplecă faţa spre ea.

— Ce este? Ce s-a întâmplat?

— Nimic.

— Crezi că sunt o târfă, nu-i aşa?

— Bineînţeles că nu!

— Ba aşa crezi. Nici o arăboaică la locul ei n-ar face aşa ceva.

Are dreptate, se gândi el. Dacă una din surorile lui s-ar comporta ca ea, ar ucideo.

— Sunt fata visurilor tale şi dispreţuieşti tocmai idealul tău, nu?

Se trase la o parte.

— De ce îmi vorbeşti în felul ăsta? Dacă mă urăşti atât de mult, de ce te mai întâlneşti cu mine aici? Sau vrei să vezi dacă noi, arabii împuţiţi, suntem exotici precum se spune? Te amuzi, nu?

— Dar tu, de ce vii, mă rog? Nu tot ca să te amuzi?

— Pentru mine este mai mult decât atât.

— Sigur, este vorba de mândria ta.

— De ce discutăm despre toate acestea?

— Îmi pare rău. Îmi pare rău. Îşi trecu degetele prin părul lui.

— Ah, Rishou, dacă ai fi evreu, ar fi perfect.

— Ei bine, nu sunt.

Se ridică să-şi ia hainele.

Sarah se întinse pe paie, cu mâinile sub cap.

— Vii mâine?

— Nu pot. Fratele meu Wagil se însoară.

Îşi trase hainele pe cap şi începu să le perie.

— Ştiai că tatăl meu este invitat la nuntă?

— Zise ea. Reprezintă kibuţul.

— Da, am aflat de la tatăl meu.

— Şi pe tine când o să te însoare, dragul meu Rishou?

— Nu ştiu.

— Bietul Rishou – murmura ea. O s-o urăşti. Încerci să fi un bun arab, dar fata pe care o s-o aleagă pentru tine n-o să te facă fericit şi n-o să ştii niciodată de ce.

— Nu mă mai tachina!

Deodată îl trase spre ea. Îi zâmbi în beznă.

— Te-am prins.

El îi zâmbi, la rândul lui, fără să vrea.

— Mă rog lui Allah să nu trebuiască vreodată să lupt împotriva ta. Eşti iute şi feroce ca un scorpion.

— Vino în cuibul meu şi lasă-mă să te mai împung o dată, frumosul meu arab. În caz că n-ai de gând să te mai întorci.

— Ba o să mă întorc întotdeauna – îi zise el, întrebându-se dacă era adevărat.

Rab'allah.

Ospăţul şi dansul la nunta fiului cel mare al şeicului Zayyad Hass'an al-Shouri ţinură patru zile, fără întrerupere. Rudele şi prietenii apropiaţi trebuiau să fie prezenţi în fiecare seară. Oaspeţii mai puţin importanţi veneau doar când erau chemaţi. Cei veniţi din sate îndepărtate dormeau peste noapte în livadă, pe saltele.

Bărbaţii petreceau separat de femei, într-un cort de beduini în patru colţuri, departe de clădirea principală. În prima seară, banchetul consta din câteva oi fripte întregi, garnisite cu munţi de pilaf fierbinte, stafide şi împănate cu curcani. La rândul lor, curcanii erau împănaţi cu pui, iar puii, cu ciocârlii.

Bucatele se dovediră delicioase. Bărbaţii mâncară cu mâna dreaptă, ţinând stânga la spate, după tradiţia arăbească. În timp ce degetele rupeau carnea mustoasă de pe oase, răsunau râsete, lăudăroşenii sau ciorovăieli, care se stingeau la fel de repede cum începuseră. Servitorii intrau şi ieşeau din cort cu platouri încărcate cu carne şi orez, până când bărbaţii se lăsară pe spate mângâindu-şi burţile şi râgâind satisfăcuţi, pe când zeama de carne se coagula printre mormanele de oase.

Zayyad îşi linse degetele şi bătu din palme să se aducă prăjiturile şi cafeaua aromată. Începu dansul.

Răsunară tobe şi fluiere din oţel. Dansau dabkah, vreo doisprezece dintre ei în semicerc, fiecare cu braţele pe umerii celuilalt, rostind strigăturile sălbatice ale strămoşilor lor beduini din deşert. Apoi dansară sahja – cincizeci-şaizeci de bărbaţi într-o lungă linie care se răsucea în jurul camerei, în ritmul bătăilor din palme şi tropăiturilor. Sau dansau singuri, cu săbiile lor sclipind la lumina focului, deasupra capului.

Zayyad stătea la locul de onoare, împopoţonat într-un anteriu verde de damasc, la gât cu cravata roşie pe care era pictată încântătoarea fată albă. Wagil stătea la dreapta tatălui său, iar Majid şi Rishou la stânga.

Zayyad se uită la fiii săi. Allah găsise nimerit să-l împovăreze cu cinci fete şi numai trei băieţi. Insh-allah. Într-o zi, unul din ei va fi muktar în Rab'allah. Şi totuşi, lumea începuse să se schimbe. Acum, aceşti evrei se năpusteau cu maşinăriile, cu şanţurile lor de apă, cu păşunile verzi şi vacile cu priviri ciudate. Unul din băieţii mei va trebui să fie mai înţelept decât strămoşii mei, poate chiar mai înţelept decât mine.

— Ce se mai întâmplă în Ierusalim?

— Îl întrebă el pe Majid.

— Muftiul caută scandal. Spune că.

Wagil sări ca ars.

— Muftiul este singura noastră speranţă.

— Încetează, Wagil! Exclamă Zayyad. Lasă-l să vorbească!

— Muftiul ţine predici împotriva englezilor şi evreilor – continuă Majid. Spune că englezii vor să dea evreilor pământul din această parte a Iordanului.

— Are dreptate!

— Zise Wagil. Uită-te numai cum au luat valea de aici, din Rab'allah.

— Prostii!

— Strigă Majid în engleză, să-l intimideze pe fratele său mai mare. Effendi Jamal al Husseini din Ierusalim le-a vândut pământul. Chiar vărul Muftiului!

— Într-adevăr – zise Zayyad – Muftiul însuşi a profitat din această vânzare. Şi poate că a uitat cum era sub stăpânirea turcilor. Impozitele pe care le plăteam şi nu primeam în schimb nimic. Englezii, însă, ne-au construit spitale şi şcoli.

Slab argument pentru Wagil – se gândi Rishou. Şcoli britanice m-au făcut mai deştept ca el.

— Tot englezii ne-au dat şi slujbe – continuă Zayyad. Uită-te ce mult a prosperat Majid! Are până şi automobil!

— Pregătesc terenul pentru evrei – zise Wagil.

— Muftiul spune că i-au anunţat pe evreii din toată lumea să vină aici şi să-şi întemeieze propria ţară.

— De unde ştii ce spune Muftiul?

— Am citit în ziare.

Zayyad pufni dispreţuitor.

— Rishou zice că inventezi.

Wagil îşi pironi privirile în podea, posomorât.

— Englezii or să ne protejeze – interveni Majid. Când un englez îşi dă cuvântul de onoare, poţi avea încredere în el.

Zayyad se gândi la evreul Schanenberg.

— Am încredere în englezi, dar nu şi în evrei.

— Tu ce părere ai, Rishou?

— Îl întrebă Majid.

Atenţia lui Rishou era concentrată în partea cealaltă a camerei. Asher se afla acolo, cu muktarul evreiesc Yaakov, invitaţi, aşa cum era obiceiul, ca reprezentanţi ai kibuţului. Îi era greu să-i considere duşmani, deşi ştia că Asher îl ura. Şi pe bună dreptate. Se vedea cât de colo că o dorea pe Sarah pentru el.

Rishou se întoarse spre tatăl şi fraţii săi.

— N-am nimic împotriva evreilor – zise el. Şi eu am încredere în englezi. Doar dacă îşi ţin mâinile ridicate, ca să fiu sigur că n-au nici o armă încărcată.

Zayyad râse zgomotos. Majid se arătă dezamăgit. Îl considerase pe Rishou aliatul său.

Wagil ridică vocea.

— Trebuie să-i aruncăm pe evrei în mare. Dă-mi puşti, şi câţiva oameni curajoşi şi o să-i gonesc eu însumi din Kfar Herzl.

Zayyad se încruntă.

— Din păcate, fiule, tu vorbeşti ca un uragan şi te lupţi ca un pârţ de purice.

Wagil se înroşi la faţă.

— Evreii.

— Cred că acum nu este momentul să vorbim despre asta. Duceţi-vă la dans. O să vorbim mai târziu.

Wagil se ridică posomorât şi ieşi din cort. Majid şi Rishou schimbară câteva priviri, după care se alăturară dabkah-ului.

Zayyad oftă. Îi era foarte clar care dintre cei trei fii ai lui va fi într-o zi muktar, care era cel mai capabil să facă faţă noii situaţii. Ce spusese evreul Schanenberg?

— Oricum va fi al nostru într-o zi!

În ultima noapte de petrecere, un grup din sat fu trimis la El'Azar s-o aducă pe Hamdah, mireasa lui Wagil. Rishou aştepta afară, cu Wagil, urmărind procesiunea de-a lungul văii. Auziră cântecul de la o milă depărtare şi o văzură pe Hamdah în mijlocul mulţimii, călare pe un cal alb. Tinerii roiau în jurul ei, chiuind şi trăgând cu puştile în aer.

— Trebuie să-ţi spun ceva – zise Rishou.

Wagil nu-şi desprinsese ochii de la cortegiul nupţial.

— Atunci, la cafenea, n-am vrut să te ofensez.

— M-ai umilit.

Lui Rishou i se urcă sângele la cap.

— Dar minţeai.

— Ar fi trebuit să taci din gură.

— Ştii, astăzi este ziua nunţii tale. Vreau să mă împac cu tine. Consider că am spus ce am avut de spus.

— Să te împaci cu mine?

— Doar sunt fratele tău!

— Eşti un blestem. Toţi fraţii sunt un blestem. Nu ţi-ai dat seama de asta până acum?

Bun, deci a răbufnit în sfârşit, se gândi Rishou. Toată viaţa lor îşi ascunseseră invidia şi neîncrederea unuia faţă de celălalt. Se întrecuseră încă din clipa naşterii lor; pentru afecţiunea tatălui lor; pentru binecuvântarea lui; pentru ziua când va face semn în direcţia unuia dintre ei şi-i va acorda mantia de muktar la moartea lui. Cum altfel ar fi putut să fie?

— Totuşi, îţi doresc numai bine în ziua nunţii tale – zise Rishou.

— Fie ca o mie de scorpioni să suie pe fundul tău şi să-şi facă cuib acolo!

Procesiunea ajunse în vârful dealului. Tatăl lui Hamdah mergea înainte, alături de Zayyad, urmaţi de tineri şi femei. Hamdah stătea în şa, pe o parte, îmbrăcată într-o rochie lungă de satin alb, care-i ajungea până la glezne, avea ciorapi şi pantofi albi. Podoaba de pe cap costase o avere – era împodobită cu monede turceşti de argint şi bijuterii montate în stilul beduinilor. Nu i se vedeau decât ochii, încadraţi de gene şi sprâncene negre ca abanosul. Mâinile îi fuseseră pictate în roşu aprins.

Fratele lui Hamdah o ajută să coboare din şa. Înaintă ţinând sabia ceremonială pe care i-o va înmâna lui Wagil, ca simbol al supunerii ei faţă de el. Bărbatul o luă şi intră în casă înaintea ei.

Hamdah avea treisprezece ani şi era îngrozită. Nu ştia despre noaptea nunţii decât ce-i spusese sora ei mai mare, deja măritată, la fântâna din sat.

— Are lucrul acela mare între picioare, ca o vânătă – îi explicase ea. Îl bagă în tine şi la sfârşitul anului ai un copil.

— Doare?

— O întrebase Hamdah.

Sora ei nu îndrăznise s-o privească.

— Trebuie să fii curajoasă – spusese ea. Oricum se termină foarte repede.

Dar Hamdah nu era curajoasă. Bărbaţii o îngrozeau. Vorbeau tare, erau păroşi şi mai puternici decât ea şi gândul că va fi străpunsă de o vânătă o făcea să se cutremure. Dar unde intra de fapt vânăta? La fel ca toate fetele din sat, nu vorbise niciodată cu un băiat, cu excepţia fratelui ei, până la opt ani. Pe urmă, nu auzise decât acoperă-te, acoperă-te! Dacă stătea cu picioarele desfăcute, mama ei o plesnea peste urechi. Ruşine! Dacă o prindea vreodată atingându-şi locul sacru, o plesnea peste obraz. Ruşine! Dacă o vedea uitându-se fix la un băiat, chiar dacă era unul din fraţii ei, o plesnea din nou. Ruşine!

Câteodată, noaptea, auzea gemete ciudate din camera unde dormeau părinţii ei. Acum îşi dădea seama ce era. Tatăl ei îi ataca mama cu vânăta. Îi era frică, ruşine şi nu voia să păţească la fel.

Coliba fusese ridicată special ca noii căsătoriţi să-şi consume noaptea nunţii nestingheriţi. Afară, oaspeţii dansau şi cântau. Bărbaţii alergau în jurul colibei, călărind şi trăgând cu puşca în aer.

Se uită la Wagil prin întuneric şi privi îngrozită cum îşi scoate hainele şi se îndreaptă gol spre ea. Pieptul, braţele, burta şi coapsele erau acoperite de păr negru. Iar din mijlociul acestei păduri dezgustătoare, se ridica vânăta de care îi pomenise sora ei. Îşi dădu seama că nu putea pătrunde pe nicăieri în ea, fără s-o distrugă.

Ţipă şi se aruncă pe podea, într-un colţ.

Lui Wagil nu-i venea să creadă.

— Hamdah?

— Zise el.

Ceva nu era în ordine, dar nu ştia ce să facă. Propriile sale experienţe sexuale se limitaseră la sodomizarea micilor păstori în peşterile de sub Locul Unde A Murit Smochinul.

Se aplecă s-o ridice.

— Nu!

— Ţipă Hamdah, ferindu-şi faţa de vânăta care se apropiase atât de mult de ea.

Îl zgârie cu unghiile ca o pisică şi Wagil se dădu înapoi, uimit.

Ce să facă acum?

— Hamdah?

— Pleacă! Suspină ea, întorcându-se cu faţa la perete.

Wagil întinse mâna îmbietor. Hamdah se feri de el, de parcă ar fi fost lepros. Banii de argint prinşi de voal zornăiră.