Colin Falconer

Sarah li se alătură, dar continua să se gândească la ce-i spusese tatăl ei. Avea dreptate, bineînţeles. Putea să dea de bucluc. Culegătorul lor de mere era într-adevăr un băiat frumos, dar pentru cei din kibuţ reprezenta doar un arab împuţit.

Nu mai văzuse altul ca el. Ce ochi! Ca nişte lacuri întunecate. Ştia că este o iluzie, un miraj al deşertului. În spatele acelui chip încântător se ascundea, probabil, un beduin ucigaş Şi totuşi, ochii aceia negri, seducători, plini de putere şi pasiune. Dacă ar putea măcar o dată.

Bineînţeles, tatăl ei avea dreptate. Era o nebunie.

Şi totuşi.

Rab'allah.

Un ţipăt sinistru de hienă.

Rishou nu putea să adoarmă. O vedea ori de câte ori închidea ochii: cu capul descoperit, cu picioarele lungi, bronzate. Pentru numele lui Allah, sunt doar un bărbat. Cum să muncesc şi să dorm când mă chinuie asemenea tentaţie?

Wagil sforăia lângă el, întins pe saltea. În camera alăturată, îl auzea pe tatăl lui gâfâind ca un taur cu a doua sa soţie. Altă tentaţie. Ramiza era cu câteva luni mai mare ca el şi avea un chip îngeresc. Fie ca membrul tatălui său să se usuce ca o smochină şi să cadă! Aranjase deja căsătoria lui Wagil. Oare lui când îi va veni rândul să-i găsească o soţie?

Se strecură afară din casă şi se opri pe alee să contemple stelele. Gemu cu voce tare. Testiculele i se umflaseră ca nişte pepeni.

Jos în vale, auzea voci cântând în kibuţ. Evreii se distrau din nou. Oare nu le ajungea cât munceau în livadă?

Luna arunca o lumină fantomatică pe străzile noroioase şi pe acoperişurile caselor. Se înfioră de adierea nopţii şi o luă pe potecă spre livezile din vale.

Kibuţul Kfar Herzl.

Kibuţul era înconjurat de un gard din sârmă ghimpată, presărat din loc în loc cu turnuri de pază. Avea şi reflectoare alimentate de un generator propriu, dar erau folosite numai ca să lumineze clădirile. Gardul din sârmă reprezenta singura împrejmuire care separa livezile de măslini ale satului Rab'allah de viile şi merii kibuţului Kfar Herzl.

Rishou zăbovi mult timp sub ramurile măslinului uitându-se la colibele şi bungalowurile luminate puternic. Se afla atât de aproape. Dansa şi râdea cu ceilalţi evrei, prieteni ai tatălui ei. Gemu din nou.

De ce se agita atât? Nu era mai grozav decât. Decât. Wagil. Unde era focul lăuntric, curajul, pasiunea? Caţără-te pe gard!

— Îşi spuse el. Când era mic, se avântase de multe ori cu Majid în livezile evreilor.

Se căţără, rupându-şi hainele în sârma ghimpată şi îşi croi drum, alergând aplecat de spate printre rândurile de vită de vie.

La liziera copacilor, se culcă cu faţa la pământ. Era aproape de miezul nopţii şi locuitorii kibuţului ieşeau câte unul, câte doi din sufragerie. Spaţiul din faţa sufrageriei era scăldat în lumină, vedea totul foarte clar.

Mai întâi, îi recunoscu vocea – clară, insistentă. Era cu un bărbat. Ieşiseră din sufragerie. Asher îşi vârâse mâinile în buzunare îmbufnat, Sarah încerca s-o ia înainte. Le zărea feţele.

Simţi un amestec de frică, neastâmpăr şi dor.

Se îndreptară spre una din colibe, cam la cincizeci de yarzi de sufragerie. Rishou se luă după ei, ţinându-se în umbră. Deodată, călcă pe o creangă şi se împiedică, prăbuşindu-se cu faţa-n jos.

— Ce-a fost asta?

— Zise Asher.

— N-am auzit nimic.

— Mi s-a părut că s-a mişcat ceva în livadă.

Rishou se lipi de pământ nemişcat. O văzu pe Sarah intrând în colibă. Asher ezită, uitându-se atent prin întuneric. Apoi ridică din umeri şi se îndepărtă.

Rishou îl aşteptă să plece şi apoi se târî mai aproape de colibă. Şi acum ce mă fac?

— Se întrebă el. Poate, dacă aflu în ce cameră este, încerc să vorbesc cu ea. Dar cum, fără să trezesc toată familia?

Se aprinse lumina la o fereastră şi apăru silueta unei femei. Ea era! Sarah!

Începuse să se dezbrace. Stătea pe burtă, urmărind-o fără să respire. Îşi deschisese cămaşa albastră de doc. Apoi se aplecă şi se uită în livadă, de parcă l-ar fi căutat. Aproape că-i simţea răsuflarea.

Rishou îşi înfipse unghiile în pământul tare. O parte din el îi şoptea: o face special. Dar nu avea cum să ştie că se afla aici. Oare?

Se întoarse cu spatele şi lăsă cămaşa să-i cadă de pe umeri. Păcat că-şi schimbase poziţia tocmai acum! Sarah îşi scoase şortul. Dar el nu vedea nimic.

Poate dacă m-aş urca în copac, se gândi el, cuprins acum de nebunie. Sau dacă ar escalada turnul de observaţie şi ar orienta reflectorul spre camera ei. Sau dacă s-ar năpusti cu capul prin fereastră. Sau.

Lumina se stinse.

Se întinse pe spate cu răsuflarea tăiată. Îşi duse mâna la pantaloni. Membrul i se întărise ca un fier. Ar fi putut să străpungă pereţii cu el!

Se rostogoli pe burtă şi examină cei cincizeci de yarzi de spaţiu deschis care separau marginea livezii de colibă. Poate ar fi bine să-i arunce o pietricică în geam. O să-i atragă atenţia. Se va uita afară. Nu trebuia să-i spună nimic. Doar să-l vadă, atâta tot.

Şi pe urmă ce-o să se întâmple? O să ţipe şi toate armele din kibuţ vor fi îndreptate împotriva lui.

Nu-mi pasă. Tatăl meu va veni să-mi ia trupul, iar membrul meu viril va sta ridicat spre Allah, gros şi lung ca trunchiul de palmier, iar lui Zayyad îi va părea rău că nu ascultase rugăminţile mele să mă însoare mai repede. Aşa că o să ridice un altar în amintirea mea, mai sus de Rab'allah, iar fetele se vor ruga la mormântul meu să devină fertile.

Se ridică în picioare şi începu să alerge gheboşat spre colibă. Aproape instantaneu auzi o voce strigând în ebraică. Răsună răpăitul unei puşti şi ceva îi trecu prin faţă. Allah să mă ajute în durerea mea! Au început să tragă în mine!

Se întoarse şi o porni îndărăt, spre livadă, înjurând. Şi mai multe împuşcături. Un glonte se înfipse în trunchiul unui măr, la un metru de capul său. Continuă să fugă, aplecat de spate. Nu se opri până nu ajunse în Rab'allah.

Partea a doua.

PALESTINA, 1934

Rab'allah.

Un ciorchine de cuburi albe, atârnate de dealurile Iudeii, Rab'allahul adăpostea sute de suflete care descindeau din marile triburi de beduini, care întorseseră spatele Negevului acum două sute de ani. Felahii15 din sat de-abia reuşeau să-şi ducă zilele din recoltele obţinute de pe dealurile sterpe, unde închiriau parcele de la effendi din Ierusalim şi Damasc. De pe acestea, obţineau destul de puţine cereale pentru mâncare, pentru schimbul cu alte produse sau pentru hrana turmei de oi şi capre. Aveau şi o livadă comună, unde creşteau măslini şi smochini.

Străzile din Rab'allah erau prăfuite vara şi pline de noroi iarna. Zi şi noapte pluteau în aer fel de fel de arome: mirosul lemnului ars de la focurile în aer liber, mireasma dulce a pâinii coapte în cuptoarele comune, mirosul mustos al bălegarului proaspăt.

Bălegar era peste tot, de la măgari, oi, vaci, capre, pui; bălegarul era principala lor sursă de foc pentru gătit şi încălzit şi principalul îngrăşământ pentru fertilizarea câmpului.

Timpul trecea încet de la o recoltă la alta, marcat doar de ritualurile de căsătorie, naştere şi moarte. Era un mod de viaţă rămas neschimbat de pe vremea strămoşilor strămoşilor lor. Activitatea zilnică era la fel de sigură ca trecerea anotimpurilor.

Viaţa socială a satului se învârtea în jurul micii pieţe din centrul oraşului. Pe o latură era moscheea, iar pe de alta, magazinul, hanul şi cafeneaua, toate proprietatea lui Zayyad Hass'an. Cu excepţia perioadei recoltării, bărbaţii îşi petreceau zilele în cafenea, jucând domino, lăudându-se şi ciorovăindu-se. Aici trona Zayyah Hass'an, impunător în tunica sa din mătase fină, cu o mustaţă impresionantă. Wagil Hass'an, scăldându-se în umbra gloriei tatălui său, citea din Falastine, ziarul de limbă arabă tipărit la Ierusalim. Fiind singurul membru ştiutor de carte din comunitatea lor.

— Cu excepţia lui Rishou – îşi vrăjea auditoriul ore-n şir. Adesea, la fel ca şi azi, tentaţia de a îmbogăţi povestirile cu propriile sale fabulaţii era prea mare ca să-i reziste.

Jaffa: Azi s-a aflat că, în acest loc, o arăboaică a fost violată şi ucisă chiar azi dimineaţă, lângă sinagoga principală. A fost victima unui atac al unei bande de evrei.

Se auzi un şuierat mânios, când oamenii îşi ţinură respiraţia printre dinţii încleştaţi, mormăind în barbă.

Încântat de efectul acestei traduceri improvizate, Wagil continuă:

Martori oculari declară că au trântit fata la pământ, au violat-o de mai multe ori şi au măcelărit-o cu cuţitele.

Unul din oameni scoase hangerul din teacă şi înfipse lama în podeaua murdară.

— Dacă aş fi fost acolo, le-aş fi tăiat testiculele şi li le-aş fi vârât pe gât!

Se auziră murmure de aprobare. Toţi gândeau că aşa trebuiau să procedeze.

— Evreii terorizează oraşul de luni de zile. Se crede că este al şaptelea atac de acest gen în ultimele două săptămâni, iar poliţia britanică a refuzat să ia măsuri împotriva bandelor de evrei, deşi se ştie că sunt violatori, ucigaşi şi necredincioşi.

— Ar trebui să-i ucidem pe toţi!

— Strigă cineva.

— Marele Muftiu din Ierusalim, Dumnezeu să-l binecuvânteze, spune că orice arăboaică ar putea fi violată în propria ei casă.

— Ce tot citeşti acolo, Wagil?

Wagil nu-l auzise intrând pe fratele său. Rishou îi smulse ziarul din mâini şi parcurse pagina cu repeziciune.

— Unde era ce citeai?

— Am terminat – zise Wagil.

— Uite. Spune că o arăboaică a fost violată în Jaffa. Nu precizează cine a fost responsabil.

Wagil sări în picioare şi încercă să-şi ia ziarul înapoi.

— Asta-i altă poveste.

— Atunci arată-mi ce citeai!

Rishou îi aruncă ziarul zdrenţuit.

— Hai, arată-mi!

Obrajii lui Wagil ardeau de ruşine.

— Cum să-ţi arăt? Uite ce-ai făcut din ziar! Nu mai desluşesc nimic acum!

— Înţelegi cât de cât scrisul arăbesc şi restul inventezi!

— N-a inventat nimic! O arăboaică a fost violată de evrei!

— O arăboaică a fost violată! Doar atâta spune!

— Au fost evrei, mai mult ca sigur!

— Zbieră cineva din spatele camerei.

Era Izzat. Bineînţeles, se gândi Rishou. Unchiul său face parte din înaltul Comitet Arab, alături de Marele Muftiu.

Rishou îşi roti privirile în cameră.

— Nu-i iubesc pe evrei, dar nu ei sunt vinovaţi de tot ce se întâmplă.

— Ai dreptate – zise altcineva. Englezii sunt de vină.

Rishou îl imploră din priviri pe tatăl său.

— Nu-l mai lăsa să citească dacă inventează minciuni.

Wagil sări din nou în picioare.

— Citesc la fel de bine ca tine!

Toţi se uitară la Zayyad, să vadă ce spune. Muktarul puse jos narghileaua şi se ridică în picioare. Abbayah-ul16 îi atârna de-o parte şi de alta, ca aripile unei păsări uriaşe.

Traversă camera şi se opri în faţa fiului său mai mare. Wagil nu îndrăznea să se uite în ochii lui. Zayyad luă de jos rămăşiţele ziarului şi le mototoli. Apoi, îl apucă de ureche pe Wagil.

— Dacă ai fi la fel de înalt pe cât eşti de prost – zise el – Allah te-ar fi transformat într-un palmier.

După ce spuse aceste vorbe, ieşi din cafenea.

Fordul cel negru străbătea drumul unduios dinspre Ierusalim. Era pentru prima oară când cei din Rab'allah vedeau un automobil, aşa că bărbaţii se îngrămădiră să privească. O mulţime de băieţei alergară să-l întâmpine, înconjurându-l din toate părţile, în timp ce înainta pe poteca denivelată. Mare mirare că nu căzuse niciunul sub roţi, se gândi Zayyad.

Când automobilul ajunse la marginea satului, erau cel puţin cincizeci de copii în jurul lui. Femeile se agitau ţipând în prag. Un măgar scoase un răget şi se feri din drum. Zayyad aşteptă în prag, cu braţele încrucişate.

Fordul se opri într-un nor de praf. Un european scund, cu chelie, apăru din el. Purta un costum maro, stil vestic, cu cămaşă albă şi cravată de lână. Toţi defilară să-i strângă mâna şi să pipăie materialul între degetele lor. Bărbatul nu prea era obişnuit cu acest fel de bun venit. Îl zări pe Zayyad şi îşi croi drum spre el.

— Eşti muktarul?

— Întrebă el într-o arabă greoaie.

— Sunt şeicul Zayyad Hass'an al-Shouri. Bine ai venit în Rab'allah!

Omul îi întinse mâna.

— David Schanenberg. Sunt secretarul Fondului Funciar al Agenţiei Evreieşti din Ierusalim.

— Ahlan – zise Zayyad. Fii binevenit în umila mea locuinţă.

În comparaţie cu restul Rab'allahului, casa lui Zayyad Hass'an nu era deloc umilă. Era construită în punctul cel mai înalt al satului şi avea o perspectivă deschisă în toate părţile asupra întregii văi. În timp ce restul caselor erau construite din pământ, locuinţa cu şase camere a lui Zayyad fusese înălţată din calcar de Iudeea. Avea geamuri la fereastră, în loc de tradiţionalele obloane de lemn, şi oaspeţii săi stăteau pe bănci garnisite cu pernuţe brodate de lenjeresele din Bethleem, nu pe jos, pe piei de capră. Exista chiar – spre invidia tuturor – şi o toaletă în curte.

Zayyad se instală într-un vechi fotoliu tapisat, care în Rab'allah echivala cu tronul unui rege, şi bătu din palme pentru ca fetele să-i aducă ceştile cu cafea.

Schanenberg îşi scoase jacheta şi se aşeză pe una din băncile de lângă perete. În uşă şi la ferestre se îngrămădeau feţe curioase, nerăbdătoare să asiste la discuţiile importante dinăuntru.

— Voi trece direct la subiect – zise Schanenberg. Agenţia Evreiască doreşte să cumpere o parte din pământul vostru. Din evidenţele de la Ierusalim, am dedus că deţineţi o mie de acri dincolo de culme. Vrem să ridicăm un nou kibuţ.

Zayyad clipi din ochi. La arabi se obişnuia să bei cafea şi să discuţi fel de fel de banalităţi cel puţin o jumătate de oră, înainte să treci la afaceri. Cel puţin aşa procedau oamenii civilizaţi. Dar era invitatul lui şi nu se cădea să-l trateze la fel de insultător cum făcuse el.

— Mai întâi va trebui să bem cafeaua. Între timp, o să mă gândesc – răspunse el.

— De fapt, este o porţiune nefolositoare de teren, aşa cum se prezintă acum – continuă Schanenberg, de parcă nu l-ar fi auzit – felahii care au închiriat-o în prezent de-abia reuşesc să-şi ducă zilele cu roadele pe care le obţin.

Rashedah, mezina lui Zayyad, aduse ibricul de aramă şi două căni mici fără toartă pe o tavă şi o puse pe covor, între ei. Apoi turnă cafeaua – pregătită după moda turcească, groasă, dulce şi foarte tare – şi se retrase.

— Suntem gata să oferim un preţ bun – zise Schanenberg.

Când se întoarse, Rashedah aduse un vas de aramă plin cu prune. Zayyad luă una şi o şterse de haine.

— Ia o prună – îl îndemnă Zayyad – şi povesteşte-mi cum a fost călătoria de la Ierusalim. Plăcută?

Kibuţul Kfar Herzl.

Se aşezară să prânzească la umbra copacilor. În livadă fusese adusă mâncarea: brânză şi măsline, pâine şi smochine. Apoi se împărţi lucrătorilor.

Din când în când, Rishou îndrăznea să arunce o privire în direcţia lui Sarah. Stătea cu genunchii la piept şi mânca o smochină. Când se aşeza în poziţia aceasta, i se vedeau coapsele mătăsoase până aproape de locul sacru. Rishou aruncă în coş bucata de pâine pe care o mesteca. Îşi pierduse pofta de mâncare.

Asher îl urmărea.

— Cineva a pătruns noaptea trecută în kibuţul nostru – zise el în arabă, destul de tare ca să audă şi Rishou.

Rishou îl înfruntă din priviri.

— Vreun beduin?

— Îl întrebă el.

— Garda spunea că a fost unul din oamenii voştri din Rab'allah.

— Şi atunci de ce n-a tras?

— Ba a tras, dar a ţintit prea sus.

Rishou zâmbi.

— Vrei să spui că a dat greş?

— Cred că au încercat să fure din livada noastră.

— Lipsesc mere?

— De unde să ştiu?

Ochii lui Rishou se dilatară uimiţi, în bătaie de joc.

— Cum, vrei să spui că nu le număraţi în fiecare dimineaţă?

Sarah se abţinu să nu pufnească în râs, spre satisfacţia lui.

— Găseşti că este nostim să se fure din livada noastră?

— O repezi Asher.

— Poate a vrut să vadă doar cum arată fără învelişul lor – zise Sarah.

— Ce vrei să spui cu asta?

— O întrebă Asher.

Sarah ridică din umeri, dar nu-i răspunse.

Rishou nu mai îndrăzni să se uite în direcţia ei. Ştia! Altfel de ce ar fi vorbit aşa? Se gândi din nou la noaptea trecută. Oare ştia că fusese în livadă înainte să se ducă la fereastră?

Asher se ridică în picioare.

— Hai să ne întoarcem la lucru!

— Exclamă el.

Departe, dincolo de livada unde stăteau, Zayyad Hass'an se lăsă pe vine sub ramurile scheletice ale unui copac uscat. Sătenii numeau această zonă Locul Unde A Murit Smochinul. De o parte a culmii se afla kibuţul, iar de cealaltă, miile de hectare pe care voia să le cumpere Agenţia Evreiască. Şi la ce preţ! Schanenberg îi oferise de treizeci de ori cât valora de fapt.

Spiritul său negustoresc îl îndemna să accepte oferta. Dar cealaltă parte din el îl îndemna să-i spună evreului că n-are decât să se pişe pe piciorul unei cămile!

Bineînţeles, le pricepuse raţionamentul. Dobândind acest teren, cele două kibuţuri ar forma un puternic bloc în eventualitatea unui atac. Părea logic.

Şi Schanenberg avea dreptate. Era un pământ nefolositor, stâncos, dur şi sterp. Felahii care-l munceau de-abia reuşeau să achite chiria. Jumătatea inferioară, cel puţin, era complet nefolositoare – o mlaştină oribilă, înţesată cu ţânţari anofeli, purtători de malarie. O zonă lipsită de întrebuinţare practică.

Şi, cu toate acestea, îşi amintea de anul când effendi de la Ierusalim vânduseră evreilor trei mii de acri, pe locul unde se afla acum Kfar Herzl. Obţinuseră un preţ scandalos de mare şi toţi zâmbiseră încântaţi şi se bătuseră pe şolduri, bucuroşi că îi înşelaseră pe evrei. Toţi fuseseră de acord că atunci când evreii vor vedea pământul ce l-au cumpărat se vor întoarce de unde au venit. Era plin de mlaştini. Nu fusese cultivat de generaţii.

Toate acestea se petreceau acum zece ani. Pe atunci, Rishou avea zece ani şi alergase de pe câmp strigând în gura mare:

— Vin evreii!

Toţi se năpustiseră să privească.

Fuseseră în jur de douăzeci de familii, toţi îmbrăcaţi în uniforma albastră de doc a kibuţnicilor, bărbaţi şi femei, copii mici, îngrămădiţi în căruţe înconjurate cu sârmă ghimpată şi încărcate cu unelte de grădinărit şi roabe. Erau însoţiţi de încă douăzeci de Hashomeri călare, vestiţii oameni de pază ai evreilor, cu capul înfăşurat în keffiyeh17 şi veşminte de beduini, înarmaţi cu puşti şi banduliere. În spatele lor se înşirau cârduri de catâri.

Dar când sosiseră pe terenul lor sterp şi mlăştinos de trei mii de acri nu se întorseseră îndărăt.

În schimb, se apucaseră chiar din prima zi să-şi ridice corturile, să sape şanţuri de apărare şi să construiască garduri din sârmă ghimpată. Peste două săptămâni, Kfar Herzl avea prima sa clădire de piatră, înconjurată de turnuri înalte de pază. Sătenii priviseră uimiţi cum evreii transformaseră noaptea în ziuă cu reflectoarele lor alimentate de generatoare.

Plantaseră copaci cu un aspect ciudat, în mlaştini, trudind în arşiţa zilei la săpatul şanţurilor, în timp ce catârii lor trăgeau plugurile peste câmpurile pietroase. Construiseră turnuri de apă şi lăptării. O baracă de piatră fu adăugată clădirii principale şi mai urmară şi altele.

— Or să renunţe când vin ploile – îşi spuseră sătenii. Când vor începe să moară de malarie, vor înţelege că Allah nu doreşte ca acest pământ să fie cultivat.

Când au început ploile, câmpurile evreilor s-au inundat şi şanţurile lor s-au prăbuşit, iar kibuţul s-a transformat într-un iad noroios, în care te înfundai până la genunchi. Ţânţarii, care se abătuseră în nori negri răpuseseră pe mulţi dintre ei, îmbolnăvindu-i de malarie. Dar, cu toate acestea, nu plecaseră. Şi, în anul următor, sub privirile sătenilor, se produsese un miracol. Copacii cei ciudaţi – eucalipţii, cum îi numeau evreii.

— Supseseră apele negre, acide ale mlaştinilor şi le secaseră. Evreii care nu pieriseră săpaseră din nou şanţuri pe terenul uscat. Împrăştiaseră peste mlaştini nori ciudaţi de praf alb, iar în vara următoare muriseră foarte puţini de malarie. În celălalt an, mlaştina se transformase într-un pământ fertil, unde evreii îşi plantaseră livezile. Reconstruiseră terasele de piatră pe pereţii din vale şi sădiseră noile livezi de meri şi pruni.

Acum, terenurile stâncoase erau traversate de râuleţe, pe care evreii le puteau porni sau opri după voie, şi erau verzi iarna şi galbene vara, datorită lanurilor de porumb şi de orz.

Veselia sătenilor se transformase în neîncredere, pe măsură ce începeau să-şi dea seama că evreii nu fuseseră proşti aşa cum îi crezuseră. Pustiul era acum un paradis de livezi şi câmpii. Fusese voinţa lui Allah să reuşească.

Insh'allah.

De voie, de nevoie, se înfiripase un comerţ între cele două comunităţi. Zayyad recunoştea că evreii deveniseră vecini buni. Dar încă un kibuţ, chiar aici? Zayyad îşi imagina terenul sterp din vale acoperit cu livezi şi porumb. În curând, aceşti evrei vor mişuna în toată Iudeea.

Se ridică şi clătină încet din cap. Se hotărâse, în sfârşit. Era dorinţa lui Allah ca o parte din pământul lui să rămână sterp. Deci, nu se cădea să schimbi înfăţişarea acestui teren.

Când David Schanenberg se întoarse la Rab'allah, Zayyad Hass'an îl aştepta din nou la intrarea în casa sa. De data aceasta, nu se arătă prea ospitalier.

— Voi trece direct la subiect – zise Zayyad. N-ai decât să te pişi pe piciorul unei cămile!

Schanenberg îşi atârnă haina de umărul drept şi se uită în soare.

— Vrei mai mulţi bani?

— Nu vând pentru nici un preţ.

— Păcat – zise Schanenberg. Dar nu contează. Oricum va fi al nostru în curând. Este doar o problemă de timp.

— Pământul aparţine lui Allah. N-aveţi cum să-l stăpâniţi pe tot.

— Nici nu vrem pe tot – zise Schanenberg. Doar Palestina.

Apoi se urcă în maşină şi plecă.

Sarah.

Sarah, cu braţele înfăşurate în jurul genunchilor, sprijinită de un măr. Sarah, culegând fructele din pom, cu braţele şi picioarele ei goale şi bronzate. Sarah, zâmbindu-i când se apleca să pună coşul pe măgar.

Sarah, Sarah, Sarah.

Nu reuşea să şi-o scoată din minte. Se răsucea pe saltea, fără să reuşească să adoarmă. Era imposibil. Trebuia să-i spună tatălui său că n-o să se mai ducă să muncească la kibuţ. Trebuia să găsească o scuză. Nu mai putea să reziste.

Dar, dacă renunţa la muncă, n-o s-o mai vadă. Şi, în ciuda durerii şi deznădejdii, nu voia să renunţe la această dulce tortură.

Îşi aminti din nou – cum să nu-şi amintească?

— Noaptea când se strecurase după gard. Închise ochii şi imaginea îi reveni în minte, extraordinar de clară; felul cum îşi deschisese cămaşa şi se aplecase peste fereastră, sânii ei umflaţi, strânşi în braţe. Iar apoi, când se întorsese, forma umerilor.

Se ridică lac de sudoare.

Singurele fete pe care le văzuse fără haine erau surorile lui. Când erau mici, se jucaseră împreuna pe stradă, dar când ajunseseră la pubertate, fuseseră îmbrăcate în abbayah18-uri lungi. Putea să le vorbească să le muştruluiască.

— Acesta era dreptul lui, de fapt – dar nu avea voie să se joace cu ele sau să rămână singur cu ele. Nu le mai văzuse cu capetele, braţele sau picioarele neacoperite.

Evreicele îl înnebuneau. Râdeau şi-i necăjeau pe ceilalţi băieţi evrei. Ba chiar, îi ţineau de mână şi dansau cu ei. Ce ruşine! Iar el ardea de invidie.

Sarah, Sarah.

Se îmbrăcă repede şi ieşi. Alergă fără să se gândească spre livadă. Vântul se răcorise. O briză plăcută înfiora frunzele măslinilor. Şopteau în beznă, în timp ce el alerga, mesageri ai dorinţei sale.

Ajunse la gardul de sârmă ghimpată şi se strecură pe dedesubt.

Era o noapte întunecoasă, fără lună, dar Rishou repetase de zeci de ori în minte acest traseu. Şi ar fi găsit drumul spre colibă şi cu ochii închişi. Parcă trecuse o săptămână de când nu fusese aici. Ajunse la livada de meri şi continuă să fugă aplecat printre copaci. Zărea luminile kibuţului în depărtare. Nu ştia ce-o să facă atunci când va ajunge acolo.