Colin Falconer

— Bineînţeles. Şi apreciez că aţi venit să-mi atrageţi atenţia.

— Doar era de datoria mea – răspunse Josef, vădit surprins.

— Deci, ce propuneţi?

— Am discutat cu fiul meu, dar el continuă să mă sfideze. Luând în considerare situaţia de faţă, cred că ar fi cel mai bine să-i separăm.

— Nu ştiu dacă v-am înţeles exact, domnule Rosenberg.

— Dă-mi voie să-ţi vorbesc cinstit. Mă simt prost pentru ceea ce trebuie să fac, domnule Helder. Fiul meu ţine foarte mult la Marie. Separându-i, i-aş răni, de fapt, pe amândoi. Oricum, trebuie s-o fac. Aşa că propunerea mea ar putea fi considerată ca o compensaţie pentru ea.

Hermann habar n-avea ce voia să spună Josef.

— Înţeleg – zise el. Vă rog să continuaţi.

Sorbi din cafea.

— Propun ca Marie să studieze la Universitatea din Berlin.

Hermann fu cât pe ce să se înece cu cafea. Pufni, ştergându-şi gura şi nasul cu şorţul.

— Nu pot să-mi permit!

Josef se aplecă, balansându-şi pălăria pe arătătoarele celor două mâini.

— Poate că nu, dar eu pot, domnule Helder.

Hermann se holbă la el. Speranţa şi ura se împleteau în privirile lui. Să aibă o fiică la Universitate! Îl vor invidia toţi! Şi Marie era o fată drăguţă; în Berlin va avea ocazia să întâlnească un om bogat şi important. Poate chiar pe cineva cu relaţii în Partidul Naţional-socialist.

În acelaşi timp, lui Hermann îi venea să-l izbească pe evreu drept în faţă. Rosenberg îşi flutura averea pe sub nasul lui, amintindu-i că putea să facă pentru Marie ceea ce el nici măcar nu îndrăznea să spere.

— Continuaţi – zise Hermann.

— Voi plăti taxele universitare ale lui Marie. Este destul de departe, aşa că va trebui să locuiască acolo. Va lipsi cel puţin trei ani.

— Sunteţi foarte generos.

— Trei ani este un timp destul de lung. Poate că naţional-socialiştii nu vor mai fi la putere când se va întoarce. Cine ştie? Poate că, într-o zi, ea şi Netanel se vor putea întâlni din nou sau poate or să uite unul de celălalt.

— În ceea ce mă priveşte, eu unul n-am nimic împotriva evreilor, domnule Rosenberg. Cred că este groaznic ce se întâmplă.

Este mai prudent să nu-mi tai craca de sub picioare – se gândi Hermann.

— Desigur. Toţi bunii germani sunt de aceeaşi părere zise Josef.

Discutară detaliile aranjamentului lor, în timp ce cafeaua lui Josef se răcea pe banca murdară de grăsime de lângă el. În cele din urmă, se ridică să plece.

— Sunteţi un om mare, domnule Rosenberg, spuse Hermann.

— Mă tem că nu toţi din Ravenswald gândesc aşa. Şi încă ceva. Nu veţi menţiona nimănui. Că eu plătesc taxele pentru instruirea lui Marie! Ar însemna să nu ne mai atingem scopul, nu-i aşa?

Hermann era încântat.

— Bineînţeles.

Josef plecă.

Hermann îl urmări din priviri pe fereastra magazinului. Şeful era foarte generos, dar poate n-ar trebui să fie atât de recunoscător. De fapt, era adevărat ce spuneau naţional-socialiştii! Aceşti evrei îi sugeau de ani de zile.

Era normal să-şi ceară banii înapoi.

Familia Helder se îmbrăca întotdeauna în haine de sărbătoare vineri seara la cină; era o tradiţie în casa lor. Hermann purta cel mai bun costum al lui şi cravata neagră care ascundea locul unde se rosese cămaşa. Inge era îmbrăcată în rochia ei înflorată, iar tânărul Dieter îşi alesese uniforma sa de Hitlerjugend. Marie observă că mama lui îi călcase cu grijă cămaşa kaki şi-i înnodase atent lavaliera neagră la gât. La brâu, purta pumnalul cu lozinca „Sânge şi onoare” imprimată pe lamă. Ridicol! Un băiat de cincisprezece ani cu pumnal!

Doamna Helder pregătise o omletă umplută cu rinichi, ciuperci şi asparagus, asortată cu salată. Marie simţea că tatăl ei o urmărise tot timpul. În cele din urmă, după ce băgă în gură ultima bucată de omletă, o întrebă:

— Cum a fost la München?

Marie se făcu roşie la faţă.

— Aglomeraţie, ca întotdeauna. Sunt afişe peste tot.

Toţi o ascultau în linişte, aşa că vorbi mai departe.

— Evreii fac asta, evreii fac ailaltă. Evreii distrug Germania, evreii încearcă să pună stăpânire asupra întregii lumi. Nu înţeleg de ce oamenii citesc asemenea prostii.

Dieter o privi de parcă spusese o blasfemie, dar nu spuse nimic. Tatăl ei ridică din umeri.

— Da, Hitler nu prea îi înghite pe evrei, dar a făcut multe lucruri bune. Trebuie să recunoşti.

— Care anume?

Se uită la Dieter.

— Că a îmbrăcat băieţii de şcoală ca pe nişte soldaţi?

— Cere-i scuze fratelui tău – zise doamna Helder.

— Gata, gata – zise Hermann neobişnuit de liniştit. Fiecare are dreptul să aibă propriile sale păreri.

Atitudinea tatălui ei o nelinişti. Da, pluteşte ceva în aer. Ştie!

— Germania a stat prea mult timp în genunchi – zise el. Ne-a redat mândria naţională şi a redus în mod serios şomajul.

— Da, bineînţeles. Prin înrolarea în armată şi munca forţată în fabricile de armament.

— Ai prejudecăţi din cauza băiatului lui Rosenberg.

— Poate că tocmai el m-a făcut să nu am prejudecăţi!

— Evreu împuţit!

— Pufni Dieter.

Reacţia lui Marie îi uimi pe toţi. Se aplecă brusc peste masă şi îl plesni pe fratele ei. Se uitară toţi la ea. Urma degetelor se întipărise pe pielea albă a băiatului.

— Cina s-a terminat – zise Hermann. Inge, Dieter, ieşiţi afară din cameră.

Doamna Helder recunoscu ameninţarea din glasul soţului ei. Aşa că se ridică şi-l trase pe Dieter după ea închizând încet uşa în urmă.

Hermann îşi şterse grăsimea de pe bărbie cu şerveţelul şi se sprijini de spătarul scaunului.

— Grozav spectacol!

— Exclamă el.

— A meritat palma!

— Poate. Şi acum, ia spune-mi ce mai face Netanel Rosenberg?

Marie încercă să se pregătească pentru ce va urma.

— De unde să ştiu? Doar mi-ai interzis să mă întâlnesc cu el!

— Dar l-ai văzut chiar azi, nu-i aşa?

Deci ştie – se gândi ea. Ei bine, n-ar trebui să neg. Îl privi drept în ochi.

— Da!

— Exclamă fata.

Tatăl ei se ridică de pe scaun şi o plesni. Forţa loviturii îi dădu capul pe spate.

— Asta-i pentru Dieter – tună el. Poate că aşa o să te înveţi să-i vorbeşti respectuos.

Marie îşi duse mâna la gură. Avea sânge pe degete. O durea îngrozitor şi ar fi vrut să plângă, dar nu dorea să-i dea satisfacţie.

Hermann se ridică şi se aplecă peste masă. Obrajii îi erau roşii ca focul. Vasele de sânge îi ieşiseră afară, ca nişte fire roşii de păianjen.

— Ai înnebunit? Ţi-am spus să te fereşti de el pentru binele tău!

Izbi cu pumnul în masă, făcând vesela să zăngăne.

— M-ai sfidat!

— Dar îl iubesc!

— Nu citeşti ziarele? Este Rassenschande. Poţi fi arestată doar dacă vorbeşti cu aceşti oameni!

— Nu-mi pasă.

— Nu contează ce-ţi pasă ţie!

Bătu din nou cu pumnul în masă, vărsând un pahar cu apă.

— O să ne distrugi pe toţi dacă continui în felul ăsta, însă eu n-o să-ţi permit!

Marie simţi gustul metalic al propriului ei sânge în gură.

— Nu-mi pasă.

Hermann îşi frecă faţa cu mâinile.

— Nici nu-ţi dai seama ce mult mă doare – zise el blând. Mi-am pus atâtea speranţe în tine.

— Da, foarte mari! Să stau la măcelărie şi să cântăresc cârnaţi!

— Exclamă ea, uimită de ura din glasul ei.

Oftă şi se aşeză din nou.

— Nu voiam să-ţi spun chiar acum, dar. Am pus bani deoparte pentru educaţia ta. În momentul de faţă, am suficienţi.

— Suficienţi pentru ce?

— Te-am înscris la Universitatea din Berlin.

Îşi desfăcu mâinile.

— Chiar credeai că frumoasa mea fiică o să muncească toată viaţa într-o măcelărie?

Marie era prea uimită să-i răspundă.

— Înseamnă deci că vei lipsi trei ani. Ştiu că este mult, dar în vacanţe vei veni acasă, bineînţeles. Dar aşa va fi mai bine. Lucrurile se pot schimba. Poate că într-o zi Hitler va pleca, iar tu şi Netanel veţi putea să vă întâlniţi din nou. Dacă nu, o să-ţi găsesc o slujbă mai bună. Doar nu vrei să-ţi mănânci zilele într-un orăşel ca acesta?

Vocea lui era blândă, aproape hipnotică. Vorbea ca şi când hotărâse deja totul. Era mişcată, bineînţeles, de sacrificiile pe care le făcuse, dar.

Dar ştia ce voia. Nu-l va trăda pe Netanel şi nici pe ea însăşi.

— O să mă căsătoresc cu el.

Hermann acceptă această veste cu un calm aparent.

— Chiar dacă mama ta şi cu mine am spune da, Hitler ar spune nu.

— Nu contează ce spune Hitler.

Hermann rămase tăcut mult timp. O studie ca şi când ar fi vrut să-i citească gândurile.

— Ah!

— Zise el în cele din urmă. Acum înţeleg.

— Să nu crezi că nu apreciez.

— Îţi imaginezi că poţi ieşi din ţară. Plănuieşti să fugi cu el, nu-i aşa?

— Ne iubim!

— Auzi, iubire! Spune asta grănicerilor! N-o să-ţi dea voie să pleci chiar dacă ai avea actele necesare! Şi la vârsta ta nu poţi obţine actele fără permisiunea mea. Aşa că ce-ai de gând să faci?

Acum râdea de ea. Ce vrea de fapt? Se ridică în picioare, ameţită încă de lovitură.

— Stai jos!

Fata nu-l ascultă.

— Nu ştiu cum o s-o facem, dar vom găsi noi o cale. Îţi mulţumesc pentru ofertă, tată, şi apreciez ce voiai să faci pentru mine, dar nu vreau să merg la universitate. Nu-mi trebuie decât Netanel. Până la urmă, vom reuşi să fim împreună.

Zicând acestea, ieşi din cameră.

— Târfă tâmpită!

— Zbieră Hermann.

Îşi luă farfuria şi aruncă mâncarea în foc, turbat de furie.

Tropăitul ritmic al cizmelor pe caldarâm, un steag nazist roşu, alb şi negru, uniforme maro impecabile, cordoane lucioase de piele. Era un spectacol impresionant, wagnerian; spirite gotice ridicate din trecutul cavaleresc să apere zorile. Casele medievale şi ceaţa care plutea deasupra străzilor accentuau această impresie.

Cămăşile maro cântau în timp ce mărşăluiau:

Wenn wom Messer spritz das Juden Blut.

Dam geht's noch mal so gut.

Când sângele evreiesc ţâşneşte din cuţit, atunci totul îmi merge bine în viaţă.

Oamenii se opriră să privească. Marie se uită la feţele lor. Mulţi zâmbeau şi păreau mândri. Mamele îi puneau pe copii să-i aclame.

Înnebuniseră cu toţii, se gândi ea. Împăratul avea haine noi şi erau kaki, cu embleme şi zvastici strălucitoare. Visurile nebuneşti ale lui Hitler se transformaseră în viziunea naţională. Führer-ul îi hipnotizase pe toţi. Acum toată Germania credea că dacă vor scăpa de evrei, se vor rezolva toate.

— Sunt impresionanţi, nu-i aşa?

— Zise o voce.

Era Rolf Emmerich. Scârbosul fiu al căruţaşului suferise o transformare uimitoare în ultimii doi ani. Înfăţişarea lui o înspăimânta şi o impresiona în acelaşi timp: păr alb, gene albe, zâmbet palid, lipsit de umor; cizme negre de piele, cămaşă neagră şi cravată. Uniforma era parcă făcută special să contrasteze cu pielea albă şi părul blond al arienilor.

Acum, devenise Untersturmführer-ul Emmerich, şeful nazist din Ravenswald. Era într-adevăr remarcabil. Se pare că naziştii promovau special scursura societăţii în posturi cheie. Cu cât aveai o poziţie mai umilă, cu atât urcai mai repede în ierarhie. Totuşi, nu era surprinzător când te gândeai că organizaţia era născută din furia celor săraci şi umiliţi. Cu naziştii se inversase ordinea naturală a lucrurilor. Cei mai puţin educaţi aveau cele mai mari şanse; era puţin probabil să pună sub semnul întrebării filosofia partidului şi aveau nevoie de ţapi ispăşitori pentru eşecurile din viaţa lor.

Ca organizator local SS, datoriile principale ale lui Rolf implicau agresarea evreilor din oraş. Găsise, în sfârşit, o slujbă care-i punea în valoare talentele.

O privea cu ochii lui reci şi albaştri ca un cer de iarnă.

— Mă bucur să văd că oamenii noştri au venit să aplaude voluntarii SS – zise el.

— Trebuie să plec – spuse Marie şi încercă să treacă de el.

O prinse de braţ şi o opri rânjind.

— Ce poate fi mai important decât să discuţi cu Untersturmführer-ul din oraşul tău?

— Multe alte lucruri. Cum ar fi, de exemplu, să arunc un băţ la câinele meu. Dă-mi drumul!

Îi pieri zâmbetul.

— Ar trebui să fii mai atentă.

— Nu mă ameninţa. Nu mă tem de tine.

— Probabil că nu mă cunoşti suficient.

— Te cunosc mai bine decât aş fi dorit.

O trase mai aproape de el, încleştându-şi degetele pe încheietura mâinii ei. Fata ţipă de durere. Oamenii se uitară în jur, dar se întoarseră la loc când văzură uniforma lui Rolf.

— Ascultă – zise el blând. Ştiu că te întâlneşti în continuare cu evreul ăla împuţit. O să dai de necazuri. Nu pot să te protejez la nesfârşit.

— Cum adică să mă protejezi?

— Dar cum credeai că ai reuşit să rezişti atât de mult?

— Cu ce să rezist?

Bărbatul zâmbi.

— Nu te juca cu mine!

— Prietenii mei mă privesc numai pe mine!

— Ştii, eşti foarte mândră pentru o fată de măcelar!

— Şi tu te comporţi exact ca un fiu de ţăran!

O strânse şi mai tare, râzând de lacrimile din ochii ei.

— Nu eşti deloc înţeleaptă!

— Vreau să ştiu cum îţi imaginezi că mă protejezi?

— Toţi ştiu că te întâlneşti cu un jidan! Nu încalci doar voinţa părinţilor tăi, ci şi legea.

— Pleacă de lângă mine!

— Ca Untersturmführer, pot să-i opresc pe oameni să acţioneze împotriva ta. Dar atâta tot.

— N-am nevoie de ajutorul tău!

— O fac pentru că te plac.

Încercă s-o sărute.

— Nu!

Îl lovi cu piciorul şi fugi.

— Porcule!

Îi dădu drumul, alb la faţă de furie.

Marie se uită în jur. Parada nazistă dăduse colţul pe strada următoare. Mai rămăseseră câţiva oameni, dar îşi fereau privirile. Ceasornicarul mătura în faţa magazinului său, cu spatele la ea. O ignora cu precizia unui bijutier. Alt om traversa strada pe partea cealaltă.

— Aţi văzut ce a încercat să-mi facă?

— Zbieră ea. Nu vă pasă. N-aveţi nici un pic de decenţă?

Rolf îşi vârî mâinile în buzunarul hainei.

— Preferi să săruţi un jidan împuţit decât un bun german?

— O întrebă el.

— Prefer să sărut un porc decât un nazist!

— Ţipă ea şi fugi.

Biroul lui Josef Rosenberg era îmbrăcat în mahon şi stejar, dominat de portretul tatălui său Mandel, îmbrăcat sobru, cu guler înalt, haină de seară şi pince-nez. Biroul mare de stejar era pus în faţa ferestrei. Suprafaţa lui era lustruită ca sticla. Într-un colţ, se afla o canapea din piele de Burgundia şi o măsuţă sculptată, din stejar, unde în fiecare dimineaţă, Josef şi Netanel îşi beau cafeaua din ceşti de porţelan de Dresda şi discutau problemele din ziua respectivă înainte să sune sirena şi să înceapă lucrul.

Doamna Hochstetter era una dintre cele mai vechi funcţionare ale fabricii. Fusese angajată de însuşi Mandel Rosenberg. Era înaltă, subţire, cu ochelari şi păr cărunt, îngrijit. La opt şi douăzeci fix le aduse pe o tavă de argint ibricul de cafea şi două ceşti pe farfurioare, aşa cum făcea de douăzeci şi cinci de ani.

După ce plecă, Josef turnă cafeaua şi se aşezară să discute ultima comandă pe care o primiseră din SUA, dar Netanel părea neatent.

— Ce s-a întâmplat, Netya?

— Zise el în cele din urmă.

— Tată, nu merge. Trebuie să plecăm.

— Ce vrei să spui?

— Trebuie să plecăm cât se mai poate încă. Aşa cum a făcut Mulu.

Îl văzu clipind din ochi pe tatăl său. Josef nu-şi revenise încă din şoc. Mulu plecase din Germania fără să spună nimănui, nici măcar fratelui său. Anul trecut, naziştii îl obligaseră să renunţe la slujba lui şi Josef îl întreţinuse, împreună cu întreaga familie. Apoi, întro zi, primise un telefon de la Esther. Mulu emigrase în Palestina cu ai lui. Josef primise o scrisoare acum şase luni. Mulu îi mulţumea pentru ajutor şi îi promitea că o să-i restituie datoriile; de atunci nu mai ştia nimic despre el. Josef considera că-l trădase.

— Ai vrea să renunţăm pentru mlaştinile Huleh-u-lui?

— Dacă vindem acum, ne-am putea transfera banii, în Elveţia. Am începe în altă parte.

— Să începem din nou? Ne-au trebuit şaptezeci de ani să punem pe picioare această afacere. Este imposibil să începem din nou.

— Nu avem de ales.

Josef îl privi uimit de îndrăzneala lui.

— Îţi imaginezi că poţi să-mi dai lecţii, nu-i aşa? De-abia ai terminat Şcoala de doi ani şi consideri că trebuie să-i dai sfaturi tatălui tău?

— Antisemitismul ia proporţii.

— Persecuţie a existat de când sunt evreii în Germania! Crezi că este ceva nou?

— Dar nu erau Hitler şi Streicher.

— Au fost o mulţime de Hitleri şi Streicheri.

Josef se plesni exasperat peste coapse.

— Vrei să aruncăm şaptezeci de ani de muncă pentru doi nebuni? O să treacă!

— Nu mai vor să stăm aici, tată! Boicotează toate afacerile, cu excepţia celei conduse de noi.

— Da, bineînţeles, cu excepţia celei conduse de noi! Nici măcar Hitler nu poate supravieţui mult timp fără valută. În ciuda vorbelor lor goale, au nevoie de oameni ca noi cu industrii exportatoare! Poate că-i vor agasa pe ceasornicari, doctori şi cizmari, dar pe noi ne vor lăsa în pace.

— Aş vrea să te cred.

— Peste un an, nimeni nu-şi va mai aminti de numele lui Hitler.

— Eşti orb!

Josef îşi stăpâni mânia.

— Şi tu eşti prea tânăr – zise el.

Netanel puse jos ceaşca şi amestecă frişca cu linguriţa. Se uită gânditor, pregătindu-se pentru ce urma să-i spună.

— Dacă tu nu vrei, atunci o să plec eu.

Josef se calmă cu mare greutate.

— Să pleci? Unde, Netya?

— Ce contează? Vreau să ies din ţara asta!

— Nu vorbi aşa. Este ţara ta. Eşti german, te-ai născut aici.

— No să fiu niciodată german. Ascultă-l pe Streicher!

— Şi atunci, ce eşti?

— În momentul de faţă, nu-mi mai pasă. Vreau doar să fiu cu Marie.

Aşa deci! Acesta este motivul pentru care vrei să fugi!

— Dar nu fug!

— Am nevoie de tine aici, să.

— Nu poţi să mă obligi să rămân!

— Poate că nu. Este adevărat că naziştii lasă o mulţime de evrei să părăsească Germania. Dar nu sunt multe ţări care le oferă vize de intrare. Mai ales când n-au bani şi nu se pricep să facă nimic.

Netanel îşi plecă privirile, prea mândru să cerşească.

— Da, înţeleg. Vrei bani, nu-i aşa?

— Spuse Josef.

Vocea lui nu era crudă, doar tristă.

— Dar trebuie să înţelegi că n-o să te ajut să te ruinezi. Fii înţelegător. Chiar dacă noi am reuşi să plecăm, ce-ai face cu fata lui Helder? Guvernul nu permite nici unui aşa-zis arian să părăsească ţara. Bun, să presupunem că te prefaci că pleci în vacanţă şi te căsătoreşti în altă parte. În Franţa sau Olanda, de exemplu. N-o să vă dea nimeni voie să rămâneţi. Va trebui până la urmă să vă întoarceţi în Germania, unde veţi fi amândoi arestaţi. Şi, în afară de asta, cum o să vă căsătoriţi? Ea este catolică şi tu evreu. O legătură imposibilă.

Sirena anunţă începutul lucrului.

— Te rog, Netanel – îl imploră Josef. Este un nonsens. Lasă lucrurile să meargă de la sine! Ceea ce vrei tu este imposibil. Îmi pare rău.

— N-o să le las. O să găsesc eu o cale într-un fel!

— Zise Netanel şi ieşi.

Netanel stătea în seră, cu ziarul pe genunchi, cu ochii închişi. Afară, soarele nu mai strălucea aşa de tare, dar se mai simţea totuşi căldura şi lumina prin sticlă. Mama lui era ocupată cu plantele sale. Muta în alt ghiveci un puiet de salcie. Fredona o melodie în timp ce muncea.

Netanel începu din nou să citească. La München, casa unui bancher evreu fusese arsă până la temelie de o bandă de fascişti. În fiecare zi aflai de altă grozăvie; un om de afaceri evreu bătut; o maşină, proprietatea unui evreu, găsită cu cauciucurile tăiate; alţii, trimişi la închisoare pentru că ascultaseră posturi de radio străine. Astăzi apăruse fotografia unei femei care ieşea dintr-un aprozar. Articolul avea următorul titlu: „O cunoaşteţi pe această femeie? Ieri după-amiază a intrat în Băcănia Weinstein. Este o trădătoare a poporului german!”

Netanel aruncă ziarul pe jos, dezgustat.

Tatăl său se înşelase. Această nebunie nu se va încheia prea curând. Dimpotrivă, va fi din ce în ce mai rău. Ieri sunase Esther. Chaim fusese bătut din nou. Se plimba pe lângă Marienplatz, când a apărut un pluton SS purtând un steag cu zvastică. Toţi de pe stradă s-au oprit şi au salutat ca naziştii. Chaim nu ştia ce să facă. Era interzis ca evreii să salute steagul nazist, dar, amintindu-şi de experienţa sa anterioară, a ridicat braţul drept şi a strigat „Heil Hitler!”, laolaltă cu ceilalţi. Din nenorocire, doi membri ai Hitlerjugend-ului l-au recunoscut.

— Evreu împuţit!

— A zbierat unul din ei.

Apoi, l-au tras pe alee şi l-au bătut.

Esther se gândea să emigreze în Austria. Avea un văr la Linz.

Ce s-a întâmplat?

— Îl întrebă doamna Rosenberg.

Avea mâinile murdare de pământ. Pe Netanel îl fascina întotdeauna s-o vadă cu noroi pe mână. Când nu era în seră sau grădină, se ferea să atingă lucruri impure.

— Veştile mă deprimă – zise el.

— Atunci nu mai citi ziarul, dragul meu. Eu una nu-l citesc niciodată.

Netanel zâmbi. Această soluţie elegantă era tipică mamei sale. Ignoră ceva şi va dispărea ca aburul.

— Chiar dacă n-aş citi ziarul, nu l-aş ajuta cu nimic pe Chaim.

— În oraş este întotdeauna agitaţie – zise ea, văzându-şi mai departe de treabă.

Aşa o mamă şi aşa un copil, se gândi el. În ultima vreme, începuse să se gândească la ea nu ca la un părinte, ci ca la o responsabilitate a sa. Se vedea că nu se maturizase. Bănuia că, în curând, va avea tot atâta nevoie de el pe cât avusese şi el odată de ea. Legăturile dintre ei rămăseseră la fel de puternice.

— Este mai mult decât o simplă agitaţie – zise el. Aş vrea să discuţi cu tata.

— Despre ce, dragul meu?

— Despre ce se întâmplă în Germania. Trebuie s-o luăm în serios. Să ne facem planuri.

Văzând că tace, se grăbi să continue cu şi mai multă convingere.

— Naţional-socialiştii nu se vor mulţumi doar să boicoteze afacerile noastre şi să ne hărţuiască pe stradă. Va fi şi mai rău. Trebuie să fim gata să plecăm dacă va fi necesar.

— Dar tatăl tău ce spune?

— Spune că Hitler nu va dura.

— Înseamnă că are dreptate.

Lui Netanel îi venea s-o sugrume. Ori de câte ori era îngrijorat, îi răspundea cu platitudini. În timp ce o privea îngrijindu-şi plantele, o asemuia, fără să vrea, cu o fetiţă şi jucăriile ei. Îl lăsase pe Josef să aibă grijă de ea, renunţând la orice fel de responsabilităţi.

Dar această imagine fu zguduită imediat de următoarea ei întrebare:

— Te-ai mai întâlnit cu fata lui Helder în ultima vreme?

— Nu. Tata mi-a interzis, după cum ştii – zise Netanel prudent.

— Legătura voastră nu avea nici o şansă.

— Şi el mi-a spus la fel.

— Mă gândeam la tine şi la această Marie. Pare o fată drăguţă, foarte dulce. Mă întrebam cum s-ar putea împăca o fiinţă blândă ca ea cu gândul să fie evreică.

— Se pare că tu te-ai acomodat destul de bine.

— Da, dar aşa m-am născut. Vezi, Netanel, este o problemă de nuanţă. Soţiile oamenilor importanţi vin la seratele mele, dar nu m-au invitat niciodată la clubul lor de tenis. O mică prejudecată insignifiantă, când te gândeşti. Dar de aici şi până la momentul când fiul meu a fost bătut în plină stradă, nu este decât un pas. Dar a fost aşa întotdeauna. Iată de ce ne vedem de treburile noastre, iar când lucrurile se înrăutăţesc, suntem pregătiţi. Dar, dacă tatăl tău spune că totul va fi bine, eu îl cred.

Netanel o admira sincer. Acum îi era clar că nu era indiferentă, ci doar resemnată. Faptul că se baza pe judecata lui Josef era un lucru pozitiv.

În ceea ce-l privea, era disperat.

— Or să se repeadă asupra noastră ca nişte câini turbaţi, mamă.

— Şi vrei ca şi micuţa ta creştină să ia bătaie?

— Îl întrebă ea.

Netanel nu-i răspunse, aşa că se întoarse la treburile ei. Răscoli pământul cu degetele, fredonând o melodie, absorbită de propria ei lume umedă şi verde.