Colin Falconer

— Nu dificil, ba chiar imposibil.

— Şeicul Daoud a vorbit cu tata – zise Rishou. Vrea să recruteze săteni pentru Muftiu.

— Pentru Muftiu? Arabul ăla împuţit?

Arab împuţit, se gândi Rishou. Oare chiar aşa spusese?

— Tata a încercat să amâne această sarcină cât mai mult posibil.

— Nu vă băgaţi! Britanicii îl vor zdrobi pe Muftiu. Toţi aliaţii lui vor fi băgaţi în închisoare. Nu vă amestecaţi!

— Nu va fi uşor mai ales acum, după ce englezii au făcut ce-au făcut.

Simţea cum i se scurgea transpiraţia în poală.

— Crezi că poţi să-l convingi pe effendi Talbot să ne ajute?

— Discutăm în fiecare zi despre situaţia din Palestina. Voi aranja totul, nu-ţi fă griji! Şi acum, hai să trecem la lucruri mai plăcute! Mai întâi, trebuie să mănânci ceva. Pe urmă, o să-ţi arăt Ierusalimul, frăţioare! O să vezi ce n-ai mai văzut!

Râse şi bătu din palme.

— Nu fi atât de posomorât! Mirham, mai adu cafea!

Rishou nu mai asistase niciodată la aşa ceva. Camera era întunecoasă, plină cu effendi în haine arăbeşti sau în costume occidentale, aşezaţi pe scaune, la mese, bând whisky. O orchestră arăbească ţiuia din fluiere şi ţimbale, ca la nuntă, dar nu dansa nimeni. În schimb se uitau fix spre scena luminată cu becuri electrice. Bărbaţii aveau picături de sudoare pe buze şi priviri sticloase şi pierdute.

Pe scenă dansa o femeie siriană, aproape dezbrăcată. Purta doar două piese de îmbrăcăminte dintr-un material subţire sclipitor care-i acopereau sânii şi coapsele. Restul trupului şi faţa erau acoperite cu un voal care devenea transparent în lumina puternică. În nări, la urechi şi în părul ei lung avea pietre false.

Rishou se înfierbântase de dorinţă. Se întreba ce se va întâmpla când se va termina dansul. Oare toţi aceşti străini or s-o violeze pe rând?

Îşi unduia trupul în ritmul tobelor şi ţimbalelor. Muşchii de pe coapse se mişcau sub piele, iar sânii păstrau propriul lor ritm. Rishou îşi şterse palmele pe abbayah.

— Ce-o să se întâmple?

— Îi şopti el lui Majid, care zâmbea la fel de pierdut ca ceilalţi.

— Ai răbdare şi ai să vezi!

Femeia coborî de pe scenă cu braţele ridicate, unduindu-şi şoldurile în bătaia asurzitoare a tobelor. Înaintă spre masa lor. Lui Rishou i se puse un nod în gât. Acum zărea totul foarte clar: fiecare picătură de transpiraţie de pe faţa ei, sânii tari, strânşi în sutien, carnea tremurând pe burta ei.

Şi acum ce-o să fie?

— Se întrebă el. O să sară pe masă şi o să-şi vâre partea ei intimă sub nasul nostru?

Dansă în faţa lui Majid, care râse şi scoase o liră palestiniană din portofel. Fata îşi arcui spatele în ritmul muzicii, astfel încât părul ei lung mătură podeaua, iar degetele acoperite de inele se încleştară în jurul propriilor ei glezne.

O să ejaculez pe podea dacă mai continuă, se gândi Rishou.

Majid se aplecă şi puse bancnota în sutienul femeii. O mângâie pasional, dar se trase de lângă el imediat, în timp ce alt grup de bărbaţi o chemau, făcându-i semn cu mâna rugători.

— Uită-te la ea – zise Majid răguşit. Are un fund ca doi cozonaci ţinuţi pe o tavă.

Da, este minunată, îşi spuse Rishou. Un adevărat Paradis pe pământ. Poate că asta era. Dacă Allah ar fi vrut ca femeile să-şi agite lucrurile lor intime în nasul bărbaţilor, le-ar fi făcut superioare nouă.

Majid va deveni în curând sclavul lor. Purtă costum european, o învăţase pe nevasta lui câteva cuvinte englezeşti şi-l numea pe Muftiu arab împuţit. Devenea pe zi ce trece un effendi, la fel ca effendii care vânduseră valea evreilor şi le aduseseră pe cap acest război. Uitase satul în care se născuse şi vechile tradiţii.

Rishou întrezărea viitorul şi îşi dădea seama că nu mai era loc de oameni ca cei din Rab'allah, arabi adevăraţi, ca tatăl său, sau de simplii felahi, care fuseseră vecinii săi toată viaţa. Îşi dădea seama că orice ar face acum, el, Wagil sau tatăl său, vor fi atraşi, împotriva voinţei lor, în vârtejul lumii moderne de afară.

Ravenswald.

Colonelul Weber din Schutzstaffeln sosi la Fabrica Rosenberg într-o limuzină Mercedes cu zvastica pictată în roşu şi negru pe capotă. Netanel îl urmări pe şoferul care alergă în jurul maşinii să-i deschidă portiera. Zări un bărbat mic de statură, rotund la faţă, cu o pălărie neagră, înainte să dispară pe uşa din faţă şi să intre în holul de primire.

— Este aici – zise Netanel.

Josef nu se deranjă să-şi ridice ochii din dosare.

— A întârziat cinci minute. Hitler nu va fi încântat.

— Mă întreb ce-o mai vrea de data aceasta.

— O să aflăm imediat.

Tata pare foarte calm, se gândi Netanel. De parcă ar fi o vizită de rutină din partea bancherilor noştri, nu SS în persoană. Câteodată, atitudinea lui Josef îl umplea de mirare; altădată, se simţea pur şi simplu frustrat. Se întreba dacă înţelegea într-adevăr ce rău mergeau lucrurile.

Doamna Hochstetter bătu uşor în uşă şi intră.

— Vă caută colonelul Weber – îi anunţă ea.

— Spune-i că vin imediat – spuse Josef.

Peste o clipă, se deschise uşa şi apăru colonelul Weber, urmat de doamna Hochstetter, care se agita ca o soră medicală pe lângă un pacient neascultător.

— Îmi pare rău, domnule Rosenberg, a trecut de mine.

Biata doamnă Hochstetter, se gândi Netanel. Nu este obişnuită cu tipi duri. Până la venirea lui Hitler la putere, toţi clienţii şi colegii lor fuseseră adevăraţi gentlemeni.

— Nu-i nimic – o linişti Netanel, ieşindu-i în întâmpinare oaspetelui lor.

SS-ul îi vizitase de multe ori în ultimii patru ani. Mereu o nouă faţă; de fiecare dată, un ofiţer şi mai arogant, şi mai stupid decât cel dinaintea lui.

— Heil Hitler!

— Strigă colonelul Weber.

Se iau foarte în serios, se gândi Netanel. Oare îşi dădeau seama ce ridicoli erau?

— Heil Rosenberg!

— Exclamă Netanel.

Colonelul Weber nu aprecia gluma. Era mai scund ca Netanel şi semăna cu un bivol. Îşi scoase şapca; complet chel. Părul lui blond, arian dispăruse demult.

Îşi deschise haina şi se aşeză neinvitat, fără să-l bage în seamă pe Netanel.

— Sunteţi domnul Rosenberg?

— Îl întrebă el pe Josef.

Josef îl arătă pe fiul lui.

— Amândoi suntem domnul Rosenberg. Vă rog să vă aşezaţi, domnule maior.

— Colonel – îl corectă Weber.

Josef îi zâmbi lui Netanel, convins că înţelesese gluma.

— Da, colonel, bineînţeles. Vreţi să-i spun doamnei Hochstetter să ne aducă nişte cafea? Doamna Hochstetter este cea pe care aţi împins-o când v-aţi năpustit aici.

— N-am timp de cafea. Am venit cu treburi.

Netanel se aşeză.

— Ce mai este de data aceasta? Doi dintre oamenii voştri ne-au cercetat dosarele luna trecută. Ne plătim toate impozitele, inclusiv pe cele noi.

— Frumos birou – zise Weber, uitându-se prin cameră.

Avea mutra unui om care tocmai înghiţise ceva amar şi neplăcut.

— Mulţumesc – zise Josef.

— De cât timp exploatezi oamenii din Ravenswald?

— Am oferit locuri de muncă şi am adus beneficii oraşului de aproape şaptezeci de ani, colonele Weber.

— Vouă evreilor vă place să suciţi cuvintele. Ştiu ce urmăriţi.

— Aţi spus că aţi venit cu treburi – îl întrerupse Netanel. Sau vreţi doar să staţi şi să ne agresaţi verbal?

Weber scoase câteva documente din buzunarul interior al hainei sale şi le trânti pe masă. Josef le luă şi le răsfoi rapid. Toate purtau vulturul şi zvastica, emblema oficială a guvernului naţional-socialist.

— Este absurd – spuse Josef.

— Ce este?

— Îl întrebă Netanel.

— Ne reduc cota de import cu 40%.

— De ce?

— Să fiţi mulţumiţi că vă permitem să mai faceţi afaceri – zise Weber.

— Foarte bine – zise Netanel. În consecinţă, o să reducem şi forţa de muncă cu 40%.

— Nu vă permitem să faceţi asta. Dacă daţi afară un singur om, o să vă mărim impozitul exact cu suma salariului acelei persoane.

Netanel se uită la tatăl său. Josef ridică din umeri şi îşi concentra atenţia asupra lui Weber.

— Foarte inteligent! Maiorule.

— Colonel.

—. ne obligi să reducem profiturile cu 40% şi să ne ţinem capul la suprafaţă. Ne obligi practic să vindem.

Weber nu reacţiona în nici un fel.

Netanel aruncă documentele pe birou.

— În loc să ne spargi vitrinele, ne distrugi profiturile.

— Ordinele intră în vigoare imediat. Asta-i tot ce-am avut de spus.

Weber se ridică să plece.

— Colonele Weber.

— Spuse Josef – vreţi să murim de foame?

— N-aveţi decât! Heil Hitler!

Salută apropiind călcâiele.

— Aţi uitat să răspundeţi Heil Rosenberg, de data aceasta!

— Îi şopti el lui Netanel în bătaie de joc.

Josef şi Netanel rămaseră tăcuţi mult timp.

— Ce-o să facem?

— Spuse Netanel în cele din urmă.

Josef era negru la faţă de supărare. Simţea că-i plesneşte capul.

— Nu mai este nimic de făcut. Ar fi trebuit să te fi ascultat de mult, Netya.

Josef Rosenberg îşi aruncă stiloul pe birou, cu un gest de neputinţă.

— Nu mai putem continua. S-a terminat!

Netanel nu-i răspunse pentru că nu avea ce.

— Trebuie să vindem. Naziştii nu ne-au lăsat altă alternativă.

Reuşi să zâmbească palid.

— Poate că ne-au rezervat o bucată de pământ în mlaştinile Palestinei.

Netanel îşi privea vârful pantofilor.

Josef Rosenberg îşi duse mâna la fată să-şi ascundă lacrimile fierbinţi. Un om îşi poate ierta multe, dar nu şi prostia.

Rab'allah.

Wagil observase că, în ultima vreme, Izzat îşi petrecea mult timp la Rab'allah. Stătea la cafenea, unde juca cărţi şi discuta în contradictoriu, la fel ca ceilalţi. Wagil se bucura de prezenţa lui, pentru că Izzat reprezenta un aliat în multe ciorovăieli legate de revolta Muftiului, deşi Zayyad se temea că voia să-i facă necazuri lui Rishou. Alt punct în favoarea lui, se gândi Wagil.

Izzat aştepta, în timp ce Wagil urca dealul dinspre cafenea. Era pe înserate şi dealurile Iudeii fuseseră învăluite de o pâclă roşiatică. Apusul soarelui ar fi trebuit să fie o binecuvântare după dogoarea din timpul zilei, dar hamsiin-ul era încă fierbinte şi urât mirositor, ca respiraţia unui şacal.

— Vreau să discut cu tine – zise Izzat.

— Despre ce?

— Despre ce ai zis zilele trecute când ai promis ca o să-i scoţi ficatul şeicului Jamil. Ai vorbit serios?

Wagil se înfioră alarmat. Oare Izzat înnebunise? Bineînţeles că nu vorbise serios! Dacă un om şi-ar duce la îndeplinire toate ameninţările, n-ar mai rămâne nici douăzeci de arabi în toată Iudeea.

— Şeicul Jamil poate să-şi numere zilele care i-au mai rămas de trăit pe degetele unei singure mâini.

Continua să meargă. Trebuia să scape de acest dement.

— O să te ajut – zise Izzat.

Pe Wagil îl apucă frica de-a binelea.

— Aceasta este o problemă de onoare pentru familia Hassan. Tu n-ai de ce să te bagi.

— Şeicul Jamil s-a aliat cu englezii, aşa că nu este doar duşmanul vostru, ci şi al întregii Palestine. Ştiai că am intrat în rândurile Luptătorilor Sfinţi?

Nu, se gândi Wagil, nu ştiam. Este un miracol că unchiul tău te lasă să umbli în libertate cu o armă după ce i-ai distrus trei degete de la piciorul stâng şi l-ai lăsat şchiop.

— Acum vreau să-mi formez propria mea bandă în Rab'allah – minţi Wagil.

— Tatăl tău s-a opus.

— Dar eu sunt bărbat în toată firea.

— Măcar de-ar fi toţi arabii ca tine!

— Zise Izzat. Ar trebui să-i izgonim pe aceşti evrei din Palestina într-o săptămână.

Wagil acceptă complimentul cu un aer solemn.

— Insh'allah!

Şi o luă repede din loc.

Dar Izzat se încăpăţâna să ţină pasul cu el.

— Deci, ne-am înţeles! Şeicul Jamil va trebui să suporte consecinţele trădării sale.

— Atunci să afle că am început să-mi ascut tăişul săbiei!

— O s-o facem împreună! Mâine seară!

Wagil fu cât pe ce să se împiedice şi să cadă. Să-l ucidă pe şeicul Jamil? Să aducă soldaţii britanici şi răzbunarea clanului Jamil pe capul lui? Oare înnebunise de-a binelea? Dacă era atât de nerăbdător să verse sânge, de ce n-o făcea de capul lui?

— O să mă descurc singur. O să fie la fel de uşor ca şi când ai suci gâtul unui pui de găină.

— Îl subestimezi, prietene. Este păzit zi şi noapte. Ştie că este în pericol. N-o să reuşeşti să te apropii suficient ca să foloseşti cuţitul.

— O să găsesc eu o cale – zise Wagil, încântat că Izzat îi furnizase o scuză în caz că dădea greş.

— Dacă ai avea o puşcă, ai putea s-o faci – continuă Izzat hotărât. Dacă vrei, îţi dau eu una.

— Vreau să văd ochii ticălosului când moare.

Ajunseseră aproape în vârful dealului. Peste câteva clipe o să scap de nebun, se gândi Wagil.

— Cred că te temi – zise Izzat. Wagil se întoarse.

— Wagil Hass'an nu se teme de nimic!

— Tatăl tău are dreptate. Numai gura e de tine!

— O să-ţi scot ficatul!

— Tatălui tău îi este ruşine cu tine. Toţi ştiu asta!

Wagil se răsuci pe călcâie. Ştia că ar fi trebuit să scoată cuţitul, dar braţele îi atârnau inerte. Izzat rânjea încântat. Ochii lui îl sfredeleau, de parcă ar fi putut să-i citească gândurile, să-i zărească umbrele spaimei.

— Pot să-ţi fac rost de o armă Enfield – zise Izzat. Te va costa zece lire, dar merită. Nimereşti de la douăzeci de mile. O să-l ucidem pe şeicul Jamil şi o să ne întoarcem în satul nostru înainte să atingă pământul. Vom fi eroi. Chiar şi Muftiul va auzi de fapta noastră.

— Zece lire sunt bani mulţi – zise Wagil.

— Vinde din bijuteriile lui Hamdah. O să merite, vei vedea. Vrei ca tatăl tău să-şi bată joc de tine în cafenea toată viaţa?

Deci aşa mă văd restul oamenilor?

— Îşi zise Wagil nervos. Oare tatăl meu mă face să par chiar atât de ridicol?

— O să-l împuşc pe şeicul Jamil drept în inima – zise el – şi pe urmă o să te ucid pe tine.

— Nu sunt inamicul tău, Wagil, vei vedea.

Wagil simţea că era încolţit.

— O să trag un pârţ drept în nasul tău.

Izzat nu luă în seamă insulta.

— Adu banii mâine la cafenea. Dacă nu, ia bijuterii. O să aranjez totul prin unchiul meu. Cumpără tot timpul arme pentru mujahedini. O să-ţi fac rost de o puşcă bună. Te vor invidia toţi din Rab'allah!

Wagil se întoarse şi se îndepărtă. Îi venea să plângă. Izzat îl dusese pe un munte înalt şi cale de întoarcere nu era. Acum trebuia să sară sau să-şi pună văl şi să devină femeie. Ar fi vrut să se înfurie, dar îi era doar frică.

— Vom fi eroi!

— Îi strigă Izzat din beznă.

Eroi, murmură Wagil, îşi dorea cu disperare să devină erou. Dar în viitorul său nu vedea decât moarte.

Talbieh.

Henry Talbot stătea la masa din curte, în timp ce Majid îi servea micul dejun. Îi plăcea cel mai mult acest moment al zilei. Era răcoare aici, iar smochinul vecinului îşi întinsese crengile peste zid, oferindu-i umbră. La această oră îi plăcea să stea în linişte; Elizabeth nu se trezea niciodată mai devreme de prânz, aşa că se bucura să ia micul dejun de unul singur.

Curtea era în formă de dreptunghi, jumătatea de sus fiind acoperită de aripile casei. Într-unul din capete, uşi duble de sticlă dădeau în living-room-ul principal; la dreapta, o uşă de lemn ducea în camera bătrânei Hasna; la stânga era bucătăria şi sufrageria. Restul curţii era înconjurată de un zid înalt, văruit în alb, cu nişte nişe de ceramică albastră şi albă săpate în el, unde stăteau ghivecele cu geranium. În capătul îndepărtat al curţii se înălţau doi pini Aleppo, foşnind în vânt ca nişte adolescenţi îndrăgostiţi.

Majid aduse micul dejun pentru Talbot, pe o tavă de argint; marmeladă făcută de Rose, unt, pâine prăjită, şuncă, o omletă şi un ceainic cu ceai de Ceylon. Puse jos tava, aranjând cu grijă, de fiecare parte a farfuriei, cuţitul şi furculiţa de argint. Aşeză coşul cu pâine prăjită în mijloc, alături de unt şi marmeladă, şi turnă ceaiul în cana de porţelan, din ceainicul de argint.

Aşeză şerveţelul în poala lui Talbot, aşa cum îl învăţase, şi ridică tava, gata să se retragă în bucătărie. Dar ezită, aşteptând în spatele lui Talbot.

Talbot băgă în gură o bucată de omletă şi-l privi întrebător pe Majid.

— S-a întâmplat ceva, Majid?

— Iartă-mă, effendi. Am necazuri.

Lui Talbot îi veni să zâmbească. Îi împrumutase lui Majid câteva cărţi vechi de gramatică să-l ajute în învăţarea limbii engleze, dar rezultatele se dovediseră câteodată puţin bizare.

— Pot să te ajut cu ceva?

— Vă rog să mă scuzaţi effendi, dar aceasta ar fi dorinţa mea.

Talbot puse jos cuţitul şi furculiţa şi îşi şterse buzele cu şerveţelul.

— Atunci ar fi mai bine să-mi spui.

— Este o problemă delicată, effendi. Tatăl meu, după cum ştiţi, este un om important în satul lui. Este muktar în Rab'allah de mulţi ani. Acum a fost groaznic de umilit. Un soldat al armatei britanice a venit şi a numit alt muktar – cineva care nu face mai multe parale ca excrementele unei cămile bolnave, vă rog să mă scuzaţi, effendi. Este o calamitate îngrozitoare. Întregul meu sat fierbe de indignare. Tatăl meu este cel mai loial prieten al regelui Marii Britanii, aşa cum ştie întreaga Palestină. Or, este imposibil să descrii în cuvinte obişnuite nedreptatea acestei fapte.

Talbot sorbi din ceai. Cunoştea prea bine noua politică a guvernului. Directiva venise chiar de la Londra, unde credeau că ştiu totul despre problemele arabe din Palestina, uitându-se doar pe harta Ierusalimului. Era revoltător, dar şi el, la fel ca ceilalţi funcţionari guvernamentali din Palestina juraseră să ducă la îndeplinire astfel de directive, chiar dacă erau în dezacord total cu propriile lor păreri.

— Cum se numea soldatul britanic?

— Întrebă el.

— Se numea căpitanul Terrence Mannion – zise Majid, repetând ceea ce Rishou îi spusese noaptea trecută. Este muktar în Ipswich.

— Bine. Lasă pe mine, Majid. O să cercetez şi o să văd ce se poate face.

Bineînţeles, era puţin probabil că o să poată rezolva ceva. Armata îndeplinea politica oficială a guvernului. Dar, dacă Mannion făcuse o alegere personală, poate că ar fi posibil să-l influenţeze şi să-l convingă să-şi schimbe părerea. Pe de altă parte, armatei britanice nu-i convenea ca civilii să se bage în treburile lor, mai ales dacă civilul le era compatriot. Aşa că era mai mult ca sigur o cauză pierdută. Dar va încerca.

— Îţi mulţumesc, effendi – zise Majid. Familia mea va fi recunoscătoare. Grozav! Mai mult decât recunoscătoare!

— Nu pot garanta nimic.

— Da, effendi. Bineînţeles – zise el.

Dar era evident din altitudinea lui Majid că el considera totul ca şi rezolvat.

Majid dispăru în bucătărie şi Talbot îşi îndreptă din nou atenţia asupra micului dejun. Mare ruşine ce facem cu oamenii aceştia, se gândi el. Nu-l susţinem nici pe Muftiu, nici pe sionişti. Suntem ca gemul dintr-un sandwich şi într-o zi vom fi storşi şi daţi afară.

Beit Shabus.

Izzat şi Wagil se ascunseră printre smochinii din sat, pe înserate, şi, apoi, se îndreptară grijulii pe potecă, strângând puştile în mâna dreaptă. O lună plină, sângerie se ridicase deasupra dealurilor.

După miros, ştiau că se apropiaseră de sat înainte să vadă cu ochii; era o duhoare cunoscută – un amestec de nucşoară, tămâie şi canalizare. Când ajunseră la marginea livezii, se aruncară pe burtă să aştepte. Satul era cufundat în întuneric, cu excepţia flăcării portocalii a focurilor la care se pregătea mâncarea. Auziră câinii ciorovăindu-se în noroi pentru câteva ciolane şi un om uşurându-se într-un şanţ din apropiere.

Luna se urcă pe cerul nopţii, luminând satul ca reflectoarele evreilor. Era uşor să distingi casa şeicului Jamil. Toţi şefii de trib aveau case din piatră şi erau singurii care-şi puteau permite toalete exterioare. Şeicul achiziţionase, de asemenea, o lanternă cu kerosen, plătind un preţ exorbitant. Acum, strălucea la ferestrele casei sale, sus pe deal.

Wagil stătea liniştit. Simţea cum îi zvâcneşte sângele în tâmple. Nu ştia cum să acţioneze. Planurile pe care şi le făcuseră se limitaseră doar la cumpărarea unei puşti.

— Şi acum?

— Şuieră Wagil.

— O să ne ascundem lângă casă şi o să-l aşteptăm să iasă.

— Şi dacă nu iese?

— Atunci o să ne întoarcem mâine – zise Izzat.

Wagil observă că-i tremura vocea. Ticălosul, este mai înspăimântat ca mine, se gândi Wagil. Se roagă la Dumnezeu să nu apară şeicul Jamil, ca să poată spune că sorţii au fost de partea lui.

— Pare un plan bun – zise Wagil.

Bezna panicii sale fu luminată de o primă licărire de speranţă. Vor sta aici un timp, în noroi, până când vor adormi cu toţii şi apoi se vor întoarce acasă. Va avea o puşcă s-o arate tuturor şi putea inventa câte minciuni poftea. Poate că lucrurile n-or să iasă chiar atât de rău diseară.

Izzat îşi sprijini fruntea de mânerul Mauser-ului. Acum, când aşteptarea îi domolise frica, oboseala începuse să pună stăpânire pe el. Închise ochii şi se gândi la unchiul său. Timp de trei ani trăise în umilinţa evenimentelor de la nunta lui Rishou. Când şeicul Daoud formase o bandă de Luptători Sfinţi în satul lor, îi dăduse lui Izzat rangul de locotenent, unul din cele mai de jos. Toţi ceilalţi erau fie maiori, fie căpitani. Ar fi putut să-l facă mascota regimentului.

Şi acum o să le arate ce grozav era! Dacă dădea greş şi gărzile de pază ripostau, îl va pune pe Wagil să-l acopere şi-l va lăsa aici, să se sacrifice, în timp ce el va încerca să scape. De data aceasta, nu va mai fi descoperit!

Wagil mângâie mânerul noii sale puşti. Îi plăcea răcoarea metalului şi forţa masculină pe care o degaja. Izzat se ţinuse de cuvânt. Era un Lee Enfield. Izzat spunea că însuşi Lawrence luptase cu acest gen de arme împotriva turcilor. Wagil se îndoia că putea nimeri ţinta de la douăzeci de mile, dar era, oricum, o armă bună. De aici înainte, se hotărî el, o va purta peste tot.

Se făcuse târziu. În curând, îşi spuse el, o vor lua înapoi prin livezile de smochini şi chinul va lua sfârşit Aşa îşi va dovedi vitejia faţă de Izzat! Auzea murmurul unor glasuri de bărbaţi, purtate de vântul nopţii dinspre casa şeicului Jamil. Izzat spune că este însoţit în permanenţă de gărzi înarmate. Era o nebunie să te gândeşti la aşa ceva, îşi spuse el.

Dar câte va avea de povestit mâine la cafenea! Cu unele adăugiri personale, bineînţeles!

Luna ajunsese sus pe cer. Noaptea era liniştită. Se abandonase strigătelor ritmice ale greierilor. Wagil îl trase de umăr pe Izzat.

— Trezeşte-te!

Izzat se trezi.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic. Dorm cu toţii. Hai să mergem acasă.

Izzat îşi frecă faţa.

— Bine, dar să nu uiţi că tu ai propus primul.

— N-o să fie nimic astă-seară – zise Wagil.

Dar, când îşi ridică privirile, zări agitaţie în faţa casei. Un bărbat înalt, cu o lampă de kerosen în mână dreaptă ieşi din casă. Lanterna îi lumină faţa. Era şeicul Jamil.

Înainte ca ei să poată reacţiona, dispăru în toaletă.

— El este – zise Wagil.

Auzea respiraţia lui Izzat.

— El este – repetă el.

— Ştiu.

— Şi acum ce facem?

Izzat îşi şterse mâinile de abbayah şi îşi fixă puşca. Wagil îl imită. Allah, ajută-mă! Din toaletă răsunau vânturile trase de şeicul Jamil, urmate de un ghiorăit puternic, semn că-şi golise intestinele.

Izzat chicoti nervos.

Wagil simţi o apăsare pe piept. O să se întâmple! O s-o facă!

Uşa se deschise şi şeicul Jamil ieşi, ţinând lanterna deasupra capului. Reprezenta o ţintă perfectă.

O să-i spun lui Izzat să tragă primul, se gândi Wagil. Poate că n-o s-o facă şi va fi prea târziu.

Şeicul Jamil se pregătea să intre în casă.

Wagil îl privea prin cătare, orbit de sudoare şi de frică. Se ruga în continuu.

Sunetul împuşcăturii răsună atât de aproape, încât îl făcu să strige. Îl văzu pe şeicul Jamil clătinându-se şi prăbuşindu-se lângă perete. Lanterna îi căzu din mână şi sticla se făcu ţăndări.