Colin Falconer

— Aş vrea să vă ajut. Vă dau cinci mărci să vă scap de ea. La urma urmei, aţi fost un client bun.

— Cinci mărci!

Domnul Nöldner ridică mâinile în sus.

— Ştiu că este mult pentru o simplă piesă decorativă, dar vreau să vă ajut dacă pot.

— Rahat ce eşti!

Domnul Nöldner se dădu înapoi.

— Nu permit să fiu insultat de unul ca tine. Ia-o şi pleacă.

Netanel îşi aruncă privirile în magazin. Ceilalţi oameni se uitau în podea, studiind modelul covorului uzat. Ce patetici arată, se gândi Netanel. Floarea evreimii europene, îngrămădită în magazinul unui cămătar, cerşind câţiva bănuţi.

Ridică figurina şi o zdrobi de marginea tejghelei. Apoi lasă să cadă cioburile pe podea.

— Acum este o pereche – zise el.

În timp ce se întorcea la Casa din Pădure, ploaia rece se înteţise. Îşi ţinea capul sus şi se uita drept în ochii oamenilor.

Tunurile lui Göring pentru campania untului începuseră să bubuie. Acum era imposibil să obţii unt adevărat sau smântână. Totul era erzatz, înlocuitori. Înlocuitori de unt, de cauciuc şi chiar de ţesături. Oamenii glumeau, spunând că îşi cumpără un costum cu frunze verzi în loc de revere şi rochii din care vor creşte crengi.

Seara, la cină, Hermann dăduse la o parte untul şi margarina, dezgustat.

— Rahat!

— Zbierase el, cât pe ce să scuipe pe masă.

— Prefer să mănânc pâinea neunsă decât cu porcăria asta!

Erau numai trei la masă. Dieter plecase în Rusia, cu Armata a VI-a: în timpul verii, Hitler deschisese un al doilea front şi invadase Uniunea Sovietică. În august primiseră o scrisoare de la el, în care spunea că se află la Smolensk şi va sărbători Crăciunul la Moscova. În ziare, numele ruseşti dominau totul. Bialystock, Minsk, Kiev, Leningrad. Comentatorii radio enumerau victorie după victorie, pe măsură ce von Bock şi generalii săi înaintau spre capitala sovietică.

— O să-i învăţăm minte pe comuniştii ăştia!

— Spusese Hermann în noaptea aceea, în timp ce stătea în fotoliu şi citea scrisoarea.

— Dieter scrie că şirurile de prizonieri se întind cat vezi cu ochii. Este bine că stăpânim Polonia, altfel n-am avea unde să-i aducem!

— Exclamă el râzând ca de o glumă bună.

În afară de untul erzatz, singura problemă pentru Hermann şi Inge era maşina. Continuau să plătească cinci mărci pe săptămână, dar nu primiseră nici un semn din partea Fabricii de Automobile. Fusese terminată în 1939, aşa cum promisese Hitler, dar izbucnise războiul şi acum fabrica era ocupată cu producerea autovehiculelor pentru armată.

Era a treia iarnă de război şi în Ravenswald totul se acoperise de gheaţă. Ploaia rece se transformase în zăpadă şi la patru după amiaza se întuneca deja. Copiii patinau pe Ravensee.

După cină, Marie se aşeză cu Hermann şi Inge să asculte radioul. De data aceasta, ştirile nu mai fură dominate de evenimentele de pe frontul sovietic. Prietenii şi aliaţii Germaniei – înalţi, blonzi şi arieni până-n măduva oaselor! Se gândi Marie dezgustată – atacaseră flota americană de la Pearl Harbour.

Toată lumea înnebunise.

Mai târziu, în timp ce Hermann moţăia pe scaun, crainicul anunţase altă lege, dată la Berlin, referitor la evrei. Marie tresări atât de violent, încât îl trezi pe tatăl ei.

— Ce s-a întâmplat?

— O întrebă el.

— Nimic – răspunse ea – dar mintea i-o luase razna.

De aici înainte, Göring decretase că nici un evreu sub vârsta de şaizeci de ani nu avea voie să iasă din ţară.

Ultima cale de scăpare a lui Netanel se închisese.

Era Hanukkah, Sărbătoarea Luminii. Netanel aprinse toate lumânările pe care le mai avea – patruzeci de flăcări strălucitoare care alungau umbrele din colţurile micuţei încăperi devenite sanctuarul lor după Noaptea de Cristal. Era o extravaganţă, dar Netanel îşi motiva risipa, gândindu-se că peste două săptămâni nu vor mai avea, oricum, nevoie de lumânări. Vor pleca din Germania.

Împachetaseră totul, cu excepţia articolelor strict necesare. Netanel umpluse două valize cu lucruri; bunurile gospodăreşti, cearşafurile, tacâmurile şi pânzeturile fuseseră puse în cufere de lemn, aliniate acum de-a lungul peretelui. Totul era gata pentru călătoria lor de aproape o lună, de când Netanel se întorsese de la Berlin cu preţioasele vize. Acum nu le mai rămăsese decât să aştepte; să asculte zăpada care cădea pe acoperiş, şuieratul lugubru al vântului, trosnetul buştenilor în cămin.

— Tatăl tău trebuie să se întoarcă acasă cât de curând – zise doamna Rosenberg.

Biata mama, se gândi Netanel. Cu fiecare zi se retrăgea tot mai mult în fanteziile ei. Cum o să se adapteze unei ţări noi şi străine?

Tot ce ştia Netanel despre Cuba se rezuma la cele câteva rânduri găsite în enciclopedia tatălui său; era o insulă în Indiile de Vest, cu capitala la Havana şi cu o economie bazată pe trestie de zahăr şi tutun. Ce-o să se întâmple cu ei când vor ajunge acolo? Oare mama va continua să-l aştepte pe Josef să se întoarcă de la jocul de cărţi? O va chema la fel ca acum pe Hilde să-i aducă ceaşca de cafea după-amiaza?

Părea ireal, un vis de copil. Totuşi, vizele erau ştampilate şi biletele lor pentru ruta Hamburg-Havana se aflau pe cămin, deasupra focului. Ştia care va fi ultimul său gest faţă de pământul german; când va păşi pe puntea vaporului va trânti un scuipat evreiesc pentru solul „patriei”.

Auzi pe cineva bătând la uşa de la bucătărie. Marie! Se ridică şi trecu prin salon. Deschise uşa şi o trase înăuntru. O dată cu ea intră un curent de aer rece. Netanel închise repede.

— Ai obrajii roşii – zise el zâmbind şi o îmbrăţişă.

N-o mai văzuse de aproape o săptămână.

Se trase de lângă el. Ştia că se întâmplase ceva.

— Ce este?

— Nimic – zise ea prea repede şi-i întinse pachetul ascuns sub haină.

— Viţel, lebăr şi cârnat. Îmi pare rău că n-am putut veni până acum. Probabil că aţi murit de foame.

— Îţi mulţumesc.

Îşi scoase haina. Netanel se ura pentru această slăbiciune; n-ar fi trebuit să-i permită să continue. Îi spusese de fiecare dată că trebuia să fie ultima oară, dar ştiau amândoi că se amăgeau. Acum, nici Netanel, nici mama lui nu mai puteau supravieţui fără ea. Cumpăra alimente cu banii pe care îi dădea el, fura carne din măcelăria tatălui ei, îi înştiinţa cine oferă vize, ce ţări acceptă refugiaţi. Dar mai ales, îi oferea compania şi alinarea ei, care erau mai preţioase ca orice pe lume.

I-ar fi dăruit mai mult dacă ar fi lăsat-o. Dar risca deja prea mult. Dacă ar fi făcut-o iubita lui, ar fi condamnat-o la pierzanie.

Totuşi, îl deranja că raţiunea îi controla atât de mult sentimentele. Parcă ar fi fost tatăl său, preocupat în primul rând să gândească. Cu toate acestea, deşi Netanel ştia că făcea exact ce trebuie, se dispreţuia pentru asta.

Marie intră în living-room.

— Ai aprins lumânările.

— Este Hanukkah. Sărbătoarea Luminii. Când eram copil străluceau în toată casa.

— Ar fi trebuit să le păstrezi – zise ea.

În clipa aceea, Netanel simţi că ceva nu era în ordine.

Doamna Rosenberg îşi ridică privirile.

— Cine este?

— Guten Abend26, doamnă Rosenberg!

— Netanel! Nu putem primi creştini în casă!

— Dar, mamă, uite ce ne-a adus!

Întinse pachetul cu carne.

— Domnul Rosenberg se va întoarce cât de curând de la jocul de cărţi. Nu putem primi creştini în casă!

Apoi îşi îndreptă din nou atenţia asupra buştenilor din cămin.

Marie se întoarse în salon. Acolo dormea doamna Rosenberg. Netanel adusese un pat de sus pentru ea.

Marie se aşeză pe marginea patului, cu genunchii strânşi la piept. Nu îndrăznea să-l privească.

Este ceva rău de tot, se gândi Netanel.

— Îţi mulţumesc că ai venit – zise el.

— Tata crede că sunt la cinema.

— Într-o zi o să te prindă.

— M-a mai prins şi altă dată. Aşa că inventez altceva. Dacă i-aş spune adevărul, nu m-ar crede oricum.

Râse strident. Încerca să se prefacă.

Se aşeză lângă ea.

— S-a întâmplat ceva.

Ezită.

— Nu ştiu cum să-ţi spun.

— Spune şi gata. Te rog!

Vocea ei era plină de durere.

— Ce-o să ne facem, iubitule?

— Spune-mi ce s-a întâmplat!

— Am auzit la radio, astă-seară. Au anulat toate aprobările de emigrare pentru evreii sub şaizeci de ani.

Netanel înţepeni.

Era surprins de propria sa reacţie; parcă se aşteptase. De fapt, Cuba nu i se păruse niciodată foarte reală. Se simţea ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis plăcut. Poate că adevărata disperare va veni mai târziu.

— Ce-o să ne facem?

— Zise Marie.

— O să pleci de aici astă-seară şi n-o să te mai întorci.

— Ai mai spus asta. Ştiu că nu vorbeşti serios.

— Ba vorbesc foarte serios, dar eşti prea încăpăţânată să asculţi.

— Trebuie să existe o cale!

— Ne-au trântit în nas ultima portiţă de scăpare. Ar trebui să mai aştept încă treizeci şi cinci de ani. Voi fi prea bătrân până atunci.

— Nu renunţa la speranţă, iubitule. Întoarce-te la Berlin. Poate găseşti pe cineva pe care să-l mituieşti.

— Cu ce? Am vândut tot. Cu ce am luat pe maşină, am obţinut vizele de la ambasada cubaneză.

— Mai ai casa. Poţi oferi acţiunile.

— Poate.

Va încerca, bineînţeles, dar îşi pierduse încrederea. Acum era convins că nu vor scăpa niciodată din acest iad.

Marie îl luă de mână.

— Nu renunţa la speranţă.

— Nu mai există nici o speranţă.

— Of, Netya, nu pricep nimic. Spun că nu-i vor pe evrei, dar acum nu vă lasă să plecaţi. Nu înţeleg.

— Cred că pur şi simplu le face plăcere. Le-am lipsi, fiindcă n-ar mai avea de cine să se împiedice. Trebuie să existe un ţap ispăşitor.

— O să pleci. O să găseşti tu o cale. Ştiu eu că o să găseşti.

— Cel mai rău este că o parte din mine nu doreşte să plece. Dacă scap de germani, trebuie să te las pe tine în urmă.

Îşi puse braţele în jurul lui. Părul ei era moale şi mătăsos, iar mirosul coloniei îi amplifica durerea. Parcă l-ar fi lovit cineva cu pumnul în stomac. Ia-o, se gândi el. Poate că n-o să mai ai altă ocazie. Nu se ştie ce se va întâmpla mâine. Fie că pleci, fie că nu, o pierzi oricum. Profită de clipa aceasta.

Dar aşa o să faci din ea o evreică. Sărutul tău este sărutul morţii. Eşti evreul Midas. Atingerea ta reprezintă stigmatul unui paria.

— Te iubesc, Netanel.

O împinse.

— Pleacă!

Îi apucă mâna.

— Te rog.

— Nu! N-o să murim de foame. Doamna Hochstetter mai lasă pachete din când în când, la fel ca şi alţi oameni. Vin şi ne aruncă câte o pâine în faţa casei. Foarte simplu. Ei nu spun că le pare rău, iar noi nu le mulţumim. Poate că este mai bine aşa.

— Vorbesc serios. Te iubesc. N-am încetat niciodată să te iubesc.

— Nu mai contează. Am devenit un lepros. Nu poţi atinge un lepros.

— Dar vreau să te ating.

Se ridică.

— Pleacă!

Fata se duse în bucătărie. Îşi puse haina şi îşi înfăşură fularul în jurul gâtului. Se îndreptă spre uşă ezitând. Când se întoarse spre el, ochii ei sclipeau de mânie.

— N-ai nevoie să iei hotărâri pentru mine. Nu poţi să mă opreşti să vin aici. Te iubesc şi o să te iubesc până la capăt. N-o să te trădez niciodată. Niciodată!

După ce plecă, Netanel rămase mult timp cu privirile pierdute în gol, încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii disperat. Apoi se înapoie în living-room şi începu să stingă lumânările pe rând. Lăsă doar una – singura lor lumină în această noapte de iarnă.

Marie văzu un bărbat într-o haină gri şi o pălărie tiroleză trecând pe lângă magazinul lor. Un cal solid, maroniu stătea afară, pe caldarâm. Animalul întoarse capul şi împinse omul în vitrină. Bărbatul alunecă şi se dezechilibră. Apoi se ridică în picioare şi se îndepărtă grăbit.

— Spritzer – zise Marie.

Emmerich, cărăuşul, tocmai intra pe uşă. Văzuse trecătorul căzând şi înjură pe înfundate. O zări pe Marie şi îşi ridică pălăria de doc.

— Animalul acesta are cel mai groaznic temperament pe care l-am văzut vreodată.

Probabil fiindcă îl baţi tot timpul.

— Cu ce vă pot servi, domnule Emmerich?

— Am venit să-l văd pe tatăl tău, domnişoară.

Hermann despica un porc. Ieşi şi-i făcu semn cu mâna lui Emmerich să vină în spate. Marie ieşi în stradă. Spritzer îşi plecase capul, înhămat la căruţa grea. Scotea aburi pe nări în aerul rece de martie.

— Spritzer, sunt eu, Marie. Îţi aminteşti?

Scoase două cuburi de zahăr din şorţ. Le ţinea pentru copiii care veneau la magazin.

— Ţi-am adus ceva.

Bătrânul cal o studie cu ochii lui roz, răutăcioşi. Chiar dacă îşi amintea de ea, se pare că nu-i făcea plăcere. Dar un cub de zahăr era un cub de zahăr. Îl acceptă fără graţie, adulmecându-i mâna cu nasul lui umed.

Apoi, satisfăcut că nu mai avea ce să-i ofere, îşi manifestă recunoştinţa ignorând-o, în loc s-o împingă în vitrină cu botul.

Încercă să-l mângâie pe coamă, dar îşi suci capul. Spritzen era dur. Putea fi îmblânzit, dar nu şi cumpărat.

Un client intră în magazin. Nu mai avea timp să-l dădăcească.

— Fii cuminte, Spritzer – îi spuse ea, dar calul sforăi dezgustat.

— Ce voia?

— Întrebă Marie după plecarea lui Emmerich.

— Afaceri, atâta tot – îi răspunse Hermann.

— N-ar trebui să faci afaceri cu asemenea oameni. Este un porc.

— Ai grijă cum vorbeşti. Fiul lui a devenit acum un om important. Este Sturmbahnführer în SS.

— Şi ce face, mă rog?

— Munca lui este secretă – zise Hermann, dând din cap cu un aer important.

— Nu luptă cu ruşii, ca Dieter al nostru?

— SS-iştii sunt unităţi de elită.

— Crezi că ar trebui să fiu impresionată?

Hermann plescăi din limbă, enervat de intransigenţa ei.

— Tânărul Rolf Emmerich te-a aşteptat mulţi ani. Ai pierdut o şansă excelentă.

— Ştii cum este. M-a oprit greaţa.

— Ce deşteaptă eşti acum, după ce te-ai întors de la Universitate! La ce ţi-a folosit? Eşti aproape o fată bătrână. Ar fi trebuit să fii măritată până acum.

— Nu este vina mea, tată, ci a lui Hitler. I-a înrolat în armată pe toţi băieţii drăguţi.

— Şi ce-ai de gând să faci cu viaţa ta? Te duci la cinema în fiecare săptămână. Inge vrea să ştie când o să ne faci bunici.

— Ai vreo sugestie?

— Ce zici de Rudi Hoettges?

— Este pe jumătate orb şi tembel din naştere. Nici armata n-a avut nevoie de el. Ca să nu mai vorbim de Gestapo.

— Nu glumi despre Gestapo!

— Toţi tinerii din Ravenswald sunt fie infirmi, fie înapoiaţi mintali, fie evrei. Poate că ai vrea să mă întorc la Netanel Rosenberg şi să-l întreb dacă nu mai vrea să se însoare eu mine?

Hermann se albi la faţă.

— Taci din gură! Dacă mai pomeneşti numele lui în casa mea, te bat până te învineţesc!

Hermann îşi ridică privirile şi îl văzu pe domnul Netzer, poştaşul, pe partea cealaltă a străzii. Ocoli tejgheaua şi deschise uşa grăbit.

— Guten Morgen, domnule Netzer!

Netzer îi făcu semn cu mâna. Avea din ce în ce mai mult de colindat de când Hitler deschisese frontul rusesc. Toţi voiau scrisori de mână, bineînţeles. De cele care purtau ştampila oficială a Reichstagului se temeau cu toţii.

— Aveţi ceva pentru mine?

— Nimic, îmi pare rău.

Herman închise uşa. Trecuse o lună de când nu mai primise nici o veste de la Dieter. La radio se vorbea despre glorioasele victorii de la Harkov şi Crimeea. Dar, în ultima scrisoare, Dieter le povestise de radiatoare îngheţate şi oameni cu degerături la mâini şi la picioare.

Hermann dispăru în camera din spate. Marie auzi ţăcănitul furios al satârului, în timp ce tatăl ei îşi vedea mai departe de treabă.

Mai aveau o singură lumânare să aprindă Seder-ul. De acest Paşte nu mai exista matzoh, ierburi aromate, sau vin pentru prorocul Ilie. Mâncau, în schimb, pâine neagră cu unt erzatz, îndulcită cu pastă groasă de melasă, făcută din sfeclă.

În timp ce Netanel recita povestea fugii evreilor din Egipt, se uita la Steaua Evreiască, gravată cu cuţitul pe suprafaţa mesei. Lasă-l pe poporul meu să plece; cuvintele îi răsunau în cap. Cinci mii de ani şi nimic nu se schimbase, doar că de data aceasta nu mai era un Moise care să-i conducă şi un Dumnezeu care să trimită zece molime peste cei care-i persecutau.

Recită poveştile şi rugile în timp ce mâncau în tăcere. Când termină, şoptiră:

— La anul, la Ierusalim!

Dar Netanel se întreba dacă pentru el va mai exista anul viitor, la Ierusalim sau în altă parte?

— Acum trebuie să plec acasă – zise Marie.

Netanel o sărută uşor pe obraz.

— Îţi mulţumesc că ai venit!

— N-ar trebui să primeşti creştini în această casă – zise doamna Rosenberg. Tatăl tău trebuie să apară din clipă-n clipă.

— Unde ai fost noaptea trecută?

— O întrebă Hermann.

— La un Paşte evreiesc – glumi ea. Am fost la cinema.

Marie îşi legă şorţul.

— Vrei să deschid magazinul?

— Ce-ai văzut?

— Un western. Tom Mix.

— America. Sunt duşmanii noştri cei mai înverşunaţi şi la cinematograf prezintă westernuri, Tom Mix.

Pufni dezgustat şi se duse în camera din spate. Avea de tranşat o carcasă uriaşă. Era cea mai mare vacă pe care o văzuse vreodată, se gândi ea.

— Cu cine ai fost?

— Cu Ilse.

Îi spusese lui Ilse s-o acopere. Fata credea că Marie se întâlnea cu Rudi Hoettges. Ilse era şi mai proastă decât Rudi.

— Ilse! Fata asta ar speria şi o gorilă! Cum îţi imaginezi că poţi cunoaşte un băiat când umbli cu asemenea sperietoare după tine?

— Ilse este o fiinţă foarte cumsecade. N-ar trebui să vorbeşti aşa despre ea.

— Să ştii că nu întinereşti, iar anii trec.

— Crezi că întinereşte cineva?

— Ai răspuns la toate. N-ar fi trebuit să te trimit la facultate. Ai învăţat doar să întorci vorbele tatălui tău.

Îşi încrucişă braţele şi-l privi atent.

— Şi de ce m-ai trimis, mă rog?

Nu-i răspunse. Luă un cuţit mare şi începu să-l ascută.

— Ce fel de animal mai este şi ăsta?

— Întrebă Marie.

— Un cal. A ce seamănă?

— Un cal? Ai început să vinzi carne de cal?

— Vorbeşte mai încet!

Se uită după uşă, să se asigure că nu era nici un client în magazin.

— Crezi că o să-şi dea seama cineva de diferenţă?

— De ce este nevoie să vinzi carne de cal?

— Fiindcă este mai ieftină! Sunt vremuri grele. Un om deştept trebuie să se priceapă să obţină un profit dacă vrea ca familia lui să nu sufere. Dacă aş fi avut o casă de amanet, m-aş fi îmbogăţit până acum. Dar, cum sunt doar un biet măcelar, trebuie să mă descurc cum pot!

— De unde ai luat acest biet animal?

— De la bătrânul Emmerich. I-am făcut o favoare. I-am plătit mai mult decât i-ar fi oferit la ecarisaj. Când o să intre-n cârnat, n-o să mai ştie nimeni.

Spritzer. Ce porc eşti, tată!

Auzi clopoţelul de la intrare. Poştaşul Netzer stătea la tejghea şi nu îndrăznea s-o privească.

— Am ceva pentru tine – zise el.

Apoi îi dădu scrisoarea şi se grăbi să iasă.

Plicul dactilografiat purta emblema cu vultur şi zvastică a Reichstagului. Era adresată tatălui ei, dar o desfăcu imediat cu mâini tremurânde. Poate că era doar rănit.

O citi şi se duse în camera din spate.

Hermann văzu scrisoarea mototolită în mână şi puse jos satârul.

— Dieter?

— Zise el.

Fata dădu din cap.

Se uită disperat în jurul lui, ca un înecat după un colac de salvare. Îşi duse mâna la gură şi izbucni în lacrimi. Marie se uită la el. Nu-l văzuse niciodată plângând.

— Ce-o să ne facem?

— Zise el.

Marie ar fi vrut să-i aline durerea, dar se simţea amorţită. Marie îşi înghiţi lacrimile şi îşi scoase şorţul.

— O să-i spun lui Inge – spuse el. Închide magazinul!

Se uita fix la carcasa de pe masă şi se gândea la fratele ei. Încerca să-şi amintească aşa cum era, înainte să intre în Hitlerjugend, când purta încă pantaloni de piele şi se juca pe scări cu soldăţei de cositor; nu un cadavru rece pe câmpiile ruseşti, îngheţat şi sângerând ca Spritzer întins acum aici, în faţa ei.

Un fuior de fum se ridica leneş pe cerul albastru, îngheţat, al serii de martie. Casa din Pădure seamănă mai degrabă cu o fermă părăsită pe un câmp de luptă, se gândi Marie. Gardul dispăruse de mult, ca să căptuşească ferestrele. Acum mai rămăseseră foarte puţini copaci. Netanel îi tăiase pe cei mici pentru foc. Doar salcia uriaşă şi cei doi brazi bătrâni scârţâiau în vânt.

Marie alergă repede pe potecă şi o luă prin spate, spre uşa de la bucătărie. Netanel îi deschise, privind-o surprins. Nu mai venise niciodată pe lumină.

— Ce s-a întâmplat?

— Şopti el.

Marie stătea tremurând lângă masa de la bucătărie.

— Ce este?

— O întrebă el din nou.

— Îmbrăţişează-mă!

— Îi zise ea.

Îşi trecu braţele în jurul ei. Se sprijinise de el. Avea nevoie de puterea şi alinarea lui.

— Spune-mi ce sa întâmplat!

— Dieter!

— Murmură ea.

Ştia că este o prostie. Nu-l înghiţise niciodată pe Dieter, cel puţin nu în ultimii ani. Când intrase în Hitlerjugend, îl dispreţuise. Ultima oară când îl văzuse, purta uniforma Wehrmachtului, cu două galoane pe umăr. De-abia îşi vorbiseră. Dar era fratele ei. Odinioară se jucase cu el când era în leagăn şi-i îndrumase primii paşi.

Nu era supărată pe ruşi. În schimb, îl ura pe Hitler. Îi luase fratele de lângă ea şi-l transformase într-un monstru. Moartea fusese lovitura finală.

— Îmi pare rău – şopti Netanel. Îmi pare rău.

— Cine este?

— Strigă doamna Rosenberg. S-a întors cumva Josef de la jocul de cărţi?

— Nu este nimeni, mamă – îi răspunse Netanel.

O conduse pe Marie în salon, aprinse lumânarea de lângă pat şi închise uşa.

Marie se aşeză pe pat.

— Nici măcar nu ştiu cum a murit.

Netanel o îmbrăţişă. Nu ştia ce să-i spună.

— N-a apucat să crească – zise Marie. N-a avut şansa. M-am gândit că într-o zi o să fim din nou frate şi soră. Că o să privim înapoi şi o să facem haz de toate acestea. Era doar un băieţel care se juca de-a soldaţii.

— Şsst – murmură Netanel, mângâindu-i părul. O să fie bine.

— N-o să mai fie niciodată bine. Niciunul din noi nu crede asta. Ne-a transformat vieţile într-un coşmar.

Acum se înfuriase. Durerea va veni mai târziu. Acum îi era clar că nimeni nu mai avea o viaţă la dispoziţie. Nici ea, nici Netanel, nici cei pe care îi cunoştea. Doar câteva luni, zile, ore. Moartea lui Dieter dezlănţuise hotărârea de nezdruncinat să preţuiască fiecare minut care-i mai rămăsese.

Îşi scoase haina, îşi deschise puloverul şi începu, să-şi desfacă nasturii de la rochie.

— Ce faci?

Îi luă faţa în mâinile ei, privindu-l feroce.

— Când o să fii tu însuţi?

— Ce vrei să spui?

— Vor să ne ia totul, Netya şi noi îi lăsăm! Ne temem atât de rău, încât le-am dat voie să ne răpească totul. În curând, o să te ia şi pe tine!

Se ridică şi îşi trase rochia peste cap.

— Nu – zise Netanel.

Nu trebuia să fie aşa. Luă rochia şi încercă s-o îmbrace.

— Nu-ţi dai seama ce faci.

Se trase de lângă el.

— Într-un fel, o să mi te ia de lângă mine. Dar acum, nu pot. Fiecare moment alături de tine reprezintă o clipă pe care n-o s-o regret când vei fi departe.

Îşi încolăci braţele în jurul gâtului său.

— Mi-e frig. Ai de gând să mă laşi să stau în patul tău sau vrei să rămân, aici şi să îngheţ?

Actul sexual fusese rapid şi ciudat. Când avea douăzeci de ani, Netanel îşi pierduse virginitatea cu o prostituată din München. Învăţase puţin din această experienţă şi din cea următoare. Dar, de atunci bărbaţii evrei deveniseră indezirabili în Germania lui Hitler şi ocaziile fuseseră limitate. Ceea ce ştia aflase din cărţi.

Se terminase prea repede. De-abia pătrunsese în ea când se simţise aproape de orgasm. Se trase afară şi o auzi murmurând: