Condideratii generale privind raspunderea civila delictuala

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
[1] AE: Année Épigraphique, Paris, 1888.

[2] AFRBA 1983: Mitchell, S., (ed.), Armies and Frontiers in Roman and Byzantine Anatolia: proceedings of a colloquium held at University College, Swansea, in April 1981, BAR, Oxford, 1983.

[3] Applebaum 1979: Applebaum, S., Jews and Greeks in Ancient Cyrene, Studies in Judaism in Late Antiquity, 28, ed. J. Neusner, Leiden, E. J. Brill, 1979.

[4] Berchem: Berchem, D. v., Une inscription flavienne du Musée d’Antioche, Museum Helveticum XL, Basel, Schwabe Verlag, 1983.

[5] Avi-Yonah 1939: Avi-Yonah, M., Greek and Latin Inscriptions from Jerusalem and Beisan, QDAP 8, 1939, 54-61.

[6] Avi-Yonah 1973: Avi-Yonah, M., When did Judaea become a consular province, IEJ 23/4, 1973, 209-13.

[7] Birley 1997: Birley, A.R., Hadrian: The Restless Emperor, London-New York, Routledge, 1997.

[8] Bowersock 1983: Bowersock, G. W., Roman Arabia, Cambridge, Massachusetts, 1983.

[9] BGU: 1895-2005, Ägyptische Urkunden aus den Staatlichen [Königlichen] Museen zu Berlin, Griechische Urkunden. 19. vol.: Berlin, Staatliche Museen zu Berlin.

[10] BMC: British Museum Catalog of Greek Coins, 1873-1927.

[11] CPJ: Corpus Papyrorum Judaicarum, ed. V. Tcherikower, V. Fuks, I, 1957.

[12] Cotton 2000: Cotton, H. M., The Legio VI Ferrata, in Y. le Bohec, C. Wolff (éd.), Les Légions de Rome sous le Haut-Empire, în Actes du Congrès de Lyon (17-19 septembre 1998), Lyon, Diffusion de Boccard, 2000, 351-7.

[13] Dabrowa 1995: Dabrowa, E., M. Paccius Silvanus Quintus Corredius Gallus Gargilius Antiquus et son cursus honorum, Nunc de Suebis Dicendum est: Studia Archaeologica et Historica Georgii Kolendo ab Amicis et Discipulis Dicata, Warsaw, 1995, 99-102.

[14] Dabrowa 1998: Dabrowa, E., The Governors of Roman Syria from Augustus to Septimius Severus, Antiquitas. Reihe 1, Abhandlungen zur alten Geschichte, Bd. 45., Bonn, R. Habelt, 1998.

[15] DE: Dizionario epigrafico di antichità roamen di Ettore de Ruggiero, Rome.

[16] Dobson 1978: Dobson, B., Die Primipilares. Entwicklung und Bedeutung, Laufbahnen und Persönlichkeiten eines römischen Offizierranges, Köln, Rheinland-Verlag, 1978.

[17] DNTH: Smallwood, E. M., Documents Illustrating the Principates of Nerva, Trajan and Hadrian, Cambridge, 1966.

[18] Drahor-Berge-Kurtulmu 2004: Drahor, M. G., Berge, M. A., Kurtulmu, T. Ö., The final report on large-scale geophysical studies in the Satala (Legio XV Apollinaris) in 2004, http://www.mavors.org/PDFs/GeoSatala04.pdf.

[19] Dussaud 1955: Dussaud, R., La pénétration des Arabes en Syrie avant L’Islam, Paris, P. Geuthner, 1955.

[20] Freeman 1996: Freeman, Ph., The annexation of Arabia and imperial Grand Strategy, în The Roman Army in the East, JRA Supplementary Series 18, ed. D. L. Kennedy, Ann Arbor, Michigan, 1996, 91-118.

[21] Filow 1906: Filow, B., Die Legionen der Provinz Moesia von Augustus bis auf Diokletian, Leipzig, 1906.

[22] Gatier 2000: Gatier, P.-L., Gatier, La Legio III Cyrenaica et l’Arabie, în Y. le Bohec, C. Wolff (éd.), Les Légions de Rome sous le Haut-Empire, Actes du Congrès de Lyon (17-19 septembre 1998), Lyon, Diffusion de Boccard, 2000, 341-349.

[23] Guey 1938: Guey, J., Inscriptions du second siècle relative à l’annone militaire, Mélanges de l' Ecole française de Rome 55, Rome, 1938, 565-77.

[24] Gebhardt 2002: Gebhardt, A., Imperiale Politik und provinziale Entwicklung. Untersuchungen zum Verhältnis von Kaiser, Heer und Städten im Syrien der vorseverischen Zeit, Klio: Beiträge zur alten Geschichte, neue Folge Band 4., Berlin, Akademie Verlag, 2002.

[25] Hartmann 2004: Hartmann, M., 2004, Kurzbericht über die Geophysikalische Untersuchungen und den Survey im August 2004, Basel, Mavors Institute für antike Militärgeschichte, 2004, http://www.mavors.org/PDFs/Satala Bericht 04.pdf.

[26] Howgego 1985: Howgego, C. J., Greek Imperial Countermarks: Studies in the Provincial Coinage of the Roman Empire, London, Royal Numismatic Society, 1985.

[27] Isaac-Roll 1979: Isaac, B., Roll, I., Legio II Traiana in Judaea, ZPE 33, 149-55.

[28] Isaac-Roll 1982: Isaac, B., Roll, I., 1982, Legio II Traiana in Judaea – a reply, ZPE 47, 131-2.

[29] Isaac 1990: Isaac, B., The Limits of the Empire. The Roman Army in the East, Oxford Clarendon Press, 1990.

[30] Jones 1928: Jones, A. H. M., Inscriptions from Jerash, JRS 18, 1928, 144-78.

[31] Kennedy 1980: Kennedy, D. L., Legio VI Ferrata: The Annexation and Early Garrison of Arabia, HSCPh 84, 1980, 283-309.

[32] Keppie 1973: Keppie, L. J. F., Legionary Garrison of Judaea under Hadrian, Latomus 32, Bruxelles, 1973, 859-64 = Keppie, L. J. F., Legions and Veterans. Roman Army Papers 1971-2000, Mavors Roman Army Researches, vol. XII, ed. M. P. Speidel, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2000, 219-24.

[33] Keppie 1986: Keppie, L. J. F., 1986, Legions in the East from Augustus to Trajan, The defence of he Roman and Byzantine East, BAR Int. ser. 297, Oxford, 1986, 411-29 = Keppie, L. J. F., Legions and Veterans. Roman Army Papers 1971-2000, Mavors Roman Army Researches, vol. XII, ed. M. P. Speidel, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2000, 182- 200.

[34] Kindler 1975: Kindler, A., Two Coins of the Third Legio Cyrenaica struck under Antoninus Pius, IEJ 25, 1975, 14-147.

[35] Kindler 1983: Kindler, A., The Coinage of Bostra, Warminster, 1983.

[36] Kraeling 1962: Kraeling, C. H., Ptolemais, City of the Lybian Pentapolis, Chicago, University of Chicago Press, 1962.

[37] Landau 1976: Landau, J. H., Two Inscribed Tombstones, Atiqot XI, Jerusalem, 1976, 76-80.

[38] Lepper 1948: Lepper, F. A., Trajan’s Parthian War, London, 1948.

[39] Lifshitz 1960: Lifshitz, B., Sur la date de transfert de la Legio VI Ferrata en Palestine, Latomus 19, 1960, 109-11.

[40] Millar 1993: Millar, F. G. B., The Roman Near East 31 B.C.-A.D. 337, Cambridge, Massachusetts-London, 1993.

[41] Mitchell 1993: Mitchell, S., Anatolia: Land, Men and Gods in Asia Minor. I: The Celts and the Impact of Roman Rule, Oxford, 1993.

[42] Mitford 1974: Mitford, T. B., Some Inscriptions from the Cappadocian Limes, JRS 64, 1974, 160-75.

[43] Mitford 1977: Mitford, T. B., The Euprates Frontier în Cappadocia, Studien zu den Militärgrenzen Roms II. 10. Internationalen Limeskongress 1974, Köln-Bonn, 1977, 501-10.

[44] Mitford 1980: Mitford, T. B., Cappadocia and Armenia Minor: Historical Setting of the Limes, Aufstieg und Niedergang der römischen Welt, II, 7, Berlin & New York, ed. by Hildegard Temporini, Walter de Gruyter & Co., 1980, 1169-1228.

[45] Petersen 1967: Petersen, L., Iulius Iulianus, Statthalter von Arabien, Klio 48, 1967,159-67.

[46] Petolescu 1993: Petolescu, C. C., Notes Prosopographiques (V) Q. Marcius Turbo Fronto Publicius Severus, Dacia N.S. XXXVII, 1993, 285-90.

[47] Pflaum 1969: Pflaum, H.-G., Remarques sur le changement de statut administratif de la province de Judée: A propos d’une inscription récément découverte a Sidé de Pamphylie, IEJ 19, 1969, 225-33.

[48] Pucci 1981: Pucci Ben Zeev, M., La rivolta ebraica al tempo di Traiano, Biblioteca di studi antichi, 33, Pisa, ed. Giardini, 1981.

[49] Préaux 1950-1951: Préaux, Cl., Une source nouvelle sur l’annexion de l’Arabie par Trajan: les papyrus de Michigan 465 et 466, Mélanges Joseph Hombert, 1950-1951 = Phoibos 5, 123-39.

[50] Rea 1980: Rea, J., 1980, The legio II Traiana in Judaea ?, ZPE 38, 220-1.

[51] Reinach 1914: Reinach, T., Le mari de Salomée et les monnaies de Nicopolis d’Armenie, Revue des études anciennes 16, Bordeaux, 1914.

[52] Rémy 1986: Rémy, B., L’évolution administrative de l’Anatolie aux trois premiers siècles de notre ère, Lyon, 1986.

[53] Rey-Coquais 1974: Rey-Coquais, J. P., Arados et sa Pérée aux époques grecque, romaine et byzantine. Recueil des témoignages littéraires anciens, suivi de recherches sur les sites, l'histoire, la civilisation, BAH 97, Paris, Paul Geuthner, 1974.

[54] Rey-Coquais 1978: Rey-Coquais, J. P., Syrie romaine de Pompée à Dioclétien, JRS 68, 1978, 44-73.

[55] Reynolds-Beard-Roueche: Reynolds, J., Beard, M., Roueche, Ch., Roman Inscriptions 1981-1985, JRS 76, 1986, 124-46.

[56] Sartre 1974: Sartre, M., Note sur la première légion stationnée en Arabie romaine, ZPE 13, 1974, 85-9.

[57] Schwartz 1990: Schwartz, S., Josephus and Judaean politics, New York, 1990.

[58] Seyrig 1941: Seyrig, H., Les inscriptions de Bostra, Syria 22, 1941, 31-44 = Seyrig, H., Antiquités syriennes III, 1946, 137-41.

[59] M. A. Speidel 2000: Speidel, M. A., Legio IV Scythica, în Y. le Bohec, C. Wolff (éd.), Les Légions de Rome sous le Haut-Empire, Actes du Congrès de Lyon (17-19 septembre 1998), Lyon, Diffusion de Boccard, 2000, p. 327-337.

[60] M. A. Speidel 2005: Speidel, M. A., Early Roman Rule in Commagene, Scripta Classica Israelica 24, 2005, Tel Aviv, p. 85-100.

[61] M. P. Speidel 1977: Speidel, M. P., The Roman Army in Arabia, în Aufstieg und Niedergang der römischen Welt, II. 8, Berlin & New York, ed. by Hildegard Temporini, Walter de Gruyter & Co., 1977, 687-730 = Speidel, M. A., Roman Army Studies, Amsterdam, I, J. C. Gieben, 1984, 229-72.

[62] Strobel 1988a: Strobel, K., Zu Fragen der frühen Geschichte der römischen Provinz Arabia und zu einigen Problemen der Legionsdislokation im Osten des Imperium Romanum zu Beginn des 2. Jh. n. Chr., ZPE 71, 1988, 251-80.

[63] Strobel 1988b: Strobel, K., Zur Dislozierung der römischen Legionen in Pannonien zwischen 89 und 118 n. Chr., Tyche: Beiträge zur Alten Geschichte, Papyrologie und Epigraphik, 3, Wien, Verlag Holzhausen GmbH, 1988, 193-222.

[64] Welles Kraeling 1938: Welles, C. B., The Inscriptions, in C.H. Kraeling, Gerasa, City of the Decapolis, 1938, New Haven.

[65] Tzori: Tzori, N., An Inscription of the Legion VI Ferrata from Northern Jordan Valley, IEJ 21, 1971, 53-4.

[66] Wheeler 1996: E. L. Wheeler, The Laxity of Syrian Legions, The Roman Army in the East, ed D. Kennedy, JRA Supplementary Series 18, Ann Arbor, Michigan, 1996, 229-76.

[67] Wheeler 2000: Wheeler, E. L., Legio XV Apollinaris: From Carnuntum to Satala – and beyond, în Y. le Bohec, C. Wolff (éd.), Les Légions de Rome sous le Haut-Empire, Actes du Congrès de Lyon (17-19 septembre 1998), Lyon, Diffusion de Boccard, 2000, 259-308.
SPAŢIUL DE INDETERMINARE AL RAŢIONALITĂŢII
Asist. dr. Florin Popa,

A.S.E., Bucureşti

[e-mail]
Abstract: The article proposes a critical analysis of an influential perspective on practical rationality, based on the assumption that the rationality of decisions and actions can be, in principle, perfectly defined by applying a set of formal criteria of unidirectional adequacy of means to ends. Our critique notes that a crucial fact is ignored: most important decisions confront us with a space of indetermination, an area in which deliberation can not clearly delineate between rational and irrational solely on the basis of predefined and context-independent criteria. A more appropriate representation of rationality seems to be offered by the complementary and flexible application of formal criteria (which offer a minimal set of necessary, but not sufficient, conditions) and norms open to adaptive adjustments. These adjustments are not generated by the application of postulated criteria, but by decisional practice and the confrontation with alternative norms developed in other contexts.
Keywords: rationality, reasonableness, the space of indetermination, decision theory, decision models

Problema raţionalităţii ajunge să fie abordată, mai mult sau mai puţin explicit, în orice discuţie cu privire la capacităţile umane de cunoaştere, decizie şi acţiune. Chiar şi o analiză minimală a modului în care indivizii iau decizii şi trec de la decizii la acţiuni presupune o delimitare implicită a spaţiului raţionalităţii practice. Această delimitare implică, printre altele, întrebări cu privire la tipul criteriilor şi al normelor utilizate, relaţia dintre temeiurile deciziei şi consecinţe şi, respectiv, relaţia dintre nivelul epistemic şi cel practic al raţionalităţii. Determinarea adevărului unor enunţuri este implicit legată de modul în care înţelegem să justificăm aceste enunţuri pe baza unor dovezi, ca şi de modul în care luăm decizii sau trecem la acţiune pe baza acelor enunţuri. Ca atare, problema adevărului implică un mod de raportare la raţionalitate, atât în registru teoretic, cât şi practic. Dificultatea de a opera cu registre strict delimitate (raţionalitate, adevăr, justeţe sau corectitudine) spune ceva cu privire la natura raţionalităţii: ea nu trebuie considerată doar – şi, oricum, nu în primul rând - sub raportul conţinutului (care sunt normele impuse, care sunt criteriile aplicabile unei decizii sau acţiuni). În mod esenţial, raţionalitatea presupune precondiţii de adecvare, aplicate oricărei decizii sau acţiuni. Aşa cum orice argumentare sau dezbatere cu sens face, implicit, apel la constrângeri ale raţionalităţii exercitate în registru teoretic, raţionalitatea practică face, implicit, apel la norme de adecvare aplicabile deciziilor. Adecvarea vizează relaţia dintre antecedentele deciziei (opinii, preferinţe, dorinţe) şi rezultatele sale, ca şi relaţia dintre scopurile distincte (şi uneori divergente) care intervin în orientarea deciziilor. Acest apel la norme nu presupune însă adoptarea unui iluzoriu „model corect” sau al unor improbabile criterii infailibile de acţiune raţională. Mai degrabă, este vorba despre tatonări şi ajustări locale ale unor norme de adecvare raţională care rămân esenţialmente preliminare şi modificabile.

Deşi orice model de decizie raţională rămâne deschis criticii şi ajustărilor, presupoziţia raţionalităţii, ca cerinţă generală de adecvare a opiniilor, preferinţelor, scopurilor la decizii şi acţiuni, este menţinută în mod sistematic. Presupoziţia raţionalităţii nu este parte a unui model determinat de decizie, ci condiţia sa implicită de posibilitate.

Presupunerea că raţionalitatea practică poate fi descrisă, în mod adecvat, pe baza unui set predeterminat de criterii formale, ţine, într-o măsură importantă, de influenţa exercitată de o anumită tradiţie metodologică „aprioristă" (bazată pe postularea unei facultăţi cognitive ca bază a comportamentului raţional) şi de un model de raţionalitate formală dezvoltat pe baza acesteia. În mod specific, este vorba despre un model bazat pe ideea de „inferenţă legitimă" – o inferenţă ghidată de principii formale, universale, a priori¹. Aplicarea rigidă şi nediferenţiată a acestui concept în ştiinţele sociale şi în filosofie are efecte negative, susţine H. Kincaid, prin faptul că ignoră caracterul esenţialmente empiric al inferenţelor care stau la baza regulilor metodologice. În cadrul modelelor de raţionalitate analizate, acest reducţionism se traduce printr-o cerinţă a întemeierii raţionalităţii practice pe un set de criterii formale predefinite şi cu aplicabilitate generală.

Multe din modelele explicative dezvoltate în teoria deciziei şi teoria alegerii raţionale se bazează pe presupoziţii care, considerate împreună, alcătuiesc ceea ce John Searle (2002) numeşte perspectiva clasică². Nu este vorba despre o teorie a raţionalităţii clar delimitată, ci mai degrabă despre un cadru teoretic parţial explicitat, bazat pe condiţii de adecvare raţională, care vizează relaţiile dintre opinii şi decizii, dintre antecedente intenţionale, de tipul dorinţelor sau preferinţelor şi decizii, dintre decizii şi acţiuni etc. Perspectiva clasică poate fi descrisă drept spaţiul de suprapunere al mai multor abordări similare, care împărtăşesc parţial un set de presupoziţii de raţionalitate. Conform acestui model, a fi raţional înseamnă a argumenta şi a lua decizii în conformitate cu un set de criterii formale relevante – regulile logicii, teoria probabilităţii, teoria alegerii raţionale etc. Perspectiva clasică abordează raţionalitatea sub aspect formal şi instrumental. Aspectul formal vizează natura criteriilor de adecvare raţională: acestea au în vedere structuri sau relaţii abstracte între variabile (preferinţe, utilităţi, alternative), făcând abstracţie de contextul specific al aplicării lor. Ca atare, respectarea anumitor reguli, proceduri sau norme (de exemplu, privind consistenţa internă a preferinţelor) conferă cu necesitate un caracter raţional opiniilor sau deciziilor noastre. Aspectul instrumental se referă la zona de acţiune a deciziei raţionale: ea are în vedere alegerea mijloacelor în funcţie de scopuri, însă nu şi alegerea sau evaluarea scopurilor (acestea sunt date).

Perspectiva clasică asumă faptul că raţionalitatea este o facultate cognitivă distinctă. În această perspectivă, limitele ei ar fi fixate în prealabil, ca parte a unei înzestrări cognitive implicite, iar exercitarea ei nu ar putea fi împiedicată decât de factori "perturbatori" (informaţii insuficiente sau eronate, emoţii puternice, erori de judecată etc.). Aşa cum ne folosim de limbajul articulat pentru a comunica, utilizăm această facultate cognitivă pentru a forma opinii adecvate şi a decide cum să acţionăm. Însă raţionalitatea nu este pur şi simplu dată, ea se construieşte, se modifică, îşi precizează mai bine conţinutul şi limitele în cadrul utilizării sale. Contextul utilizării delimitează şi precizează normele de raţionalitate pe care le aplicăm, implicit sau explicit, în evaluarea deciziilor. Nu este vorba despre un model complet formalizabil, aplicat pe baza unui set predefinit de criterii, după cum nu este vorba despre un tip de raţionalitate delimitabilă exclusiv în plan individual (ca aplicare a unor criterii necesare şi suficiente în contexte individuale), sau în plan colectiv (ca simplă agregare a acţiunilor raţionale individuale, în maniera modelelor rational choice).

În ansamblu, perspectiva clasică include modele de decizie care împărtăşesc (parţial sau în totalitate) următoarele presupoziţii: „facultatea raţionalităţii” este dată, este constituită în prealabil la nivelul fiecărui decident, decizia raţională vizează exclusiv adecvarea (uni-direcţională) a mijloacelor la scopuri; raţionalitatea poate fi exhaustiv delimitată prin specificarea unui set de criterii cu aplicabilitate generală; aplicarea acestora se face independent de context, în sensul că nu se produce o precizare suplimentară sau ajustare a criteriilor, în funcţie de situaţia particulară vizată; scopurile nu sunt supuse, la rândul lor, unei evaluări raţionale; deciziile sau acţiunile agentului sunt determinate în totalitate de antecedentele sale intenţionale (dorinţe, preferinţe, credinţe, evaluări de natură morală etc.).

Să analizăm puţin presupoziţia conform căreia, în principiu, spaţiul raţionalităţii practice poate fi perfect delimitat, orice decizie sau acţiune putând fi, în condiţii adecvate, calificată drept raţională sau iraţională. Temeiurile acceptării acestei presupoziţii nu sunt nici pe departe evidente; în practică, evaluarea raţionalităţii multor decizii sau acţiuni este dificil de făcut. Nu tot ceea ce nu este, în mod evident, raţional este în mod evident iraţional. Contrar unei tradiţii normative asociate raţionalităţii comprehensive, conform căreia raţionalitatea practică ar putea oferi un ghid comportamental bazat pe reguli clare, realitatea decizională delimitează o imagine mult mai modestă. Sunt multe cazuri în care raţionalitatea practică procedează mai degrabă prin eliminare (negativ), fără să poată oferi în acelaşi timp o metodă de delimitare strictă a propriului său spaţiu¹. Interesant este faptul că dificultatea nu pare să ţină de inadecvarea criteriilor utilizate, ci de imposibilitatea de a utiliza un criteriu predefinit de demarcaţie cu aplicabilitate generală. Există o zonă de indeterminare, care înglobează deciziile ce nu pot fi calificate drept raţionale,exclusiv pe baza unui set oarecare de criterii sau a unui algoritm decizional. În mod alternativ, putem spune că sunt deciziile a căror raţionalitate urmează să fie stabilită sau infirmată, rămânând deocamdată indeterminată. Ceea ce poate fi afirmat, cu un grad rezonabil de certitudine, este că aceste decizii nu sunt iraţionale (în sensul că nu încalcă cerinţe minimale evidente – adoptarea unui comportament care subminează în mod sistematic scopurile propuse, urmărirea unor obiective contradictorii etc.). Această zonă de indeterminare a fost, în mod tradiţional, considerată rezultatul limitelor noastre psiho-cognitive legate de accesul la informaţie, procesarea acesteia şi deliberare. Presupunerea implicită era că, în principiu, avem capacitatea de a restrânge sau elimina această zonă – că existenţa sa este accidentală, temporară şi ţine exclusiv de limitări contextuale (capacităţi limitate de obţinere şi procesare a informaţiei, erori de judecată etc.). Incapacitatea de a găsi un criteriu de demarcaţie aplicabil în orice context decizional ţinea de context, nu de criteriul de demarcaţie sau modelul implicit de raţionalitate utilizat. Modelele de decizie raţională, bazate pe postularea unui actor raţional, împărtăşesc o presupoziţie esenţială, conform căreia raţionalitatea deciziilor sau acţiunilor noastre poate fi stabilită în mod exhaustiv pe baza aplicării unui set de criterii predefinite şi cu aplicabilitate generală. În această perspectivă, raţionalitatea este detaşată de „obiectele” în raport cu care este exercitată – opinii, decizii, acţiuni individuale. Incapacitatea de a determina alternativa raţională, în orice situaţie posibilă, ar ţine, cu alte cuvinte, de existenţa unor factori care limitează sau perturbă funcţionarea optimă a acestei facultăţi cognitive. Într-o lume ideală, în care acţiunea acestor factori este absentă sau nesemnificativă, subiecţii ar lua decizii perfect raţionale.

Această viziune optimistă cu privire la rolul şi posibilităţile raţionalităţii este însă subminată de observarea modului efectiv, în care indivizii iau decizii şi se raportează la modelele normative de decizie raţională. Zona de indeterminare nu este un simplu rezultat al limitării capacităţilor noastre sau al factorilor „perturbatori” de un fel sau altul. Existenţa ei este firească şi reflectă diversitatea practicilor de raţionalitate a căror rezonabilitate intuitivă nu corespunde unui set predeterminat de criterii de raţionalitate.

Să presupunem că suntem în situaţia de a decide cu ce candidat să votăm la alegerile municipale. Unul dintre candidaţi este recomandat de experienţa îndelungată în administraţia locală, iar altul are un discurs politic foarte bine închegat şi o prezenţă publică agreabilă, însă o experienţă limitată în administraţie. Un al treilea candidat nu are niciunul din atuurile menţionate anterior, însă este un fost coleg de liceu – şi, întâmplător, o persoană extrem de inteligentă. Decizia mea va fi ghidată de criterii şi norme, însă care anume ar trebui să aibă prioritate în acest context? Nu vreau să îl votez, doar pentru că îl cunosc, însă, pe de altă parte, tocmai faptul că îl cunosc personal îmi oferă temeiuri pentru a-l vota (ştiu că este, sau cel puţin era, o persoană integră şi un foarte bun negociator). Despre ceilalţi doi candidaţi nu am decât informaţii indirecte şi de suprafaţă (ei par să aibă anumite aptitudini sau trăsături de caracter). E mai bine să votez pe baza experienţei directe filtrate de propria subiectivitate, sau pe baza informaţiei publice, în cazul căreia îmi e dificil să verific credibilitatea surselor şi temeiurile opiniilor? Apoi, ar trebui să acord prioritate experienţei profesionale, aptitudinilor personale, abilităţilor sale de manager sau negociator, sprijinului politic de care se bucură? Cel mai probabil, o combinaţie în proporţii variabile a acestor norme şi, probabil, a altora. Un răspuns adecvat poate fi dat numai în cadrul contextului respectiv. Esenţial este faptul că alegerea mea nu va fi ghidată de o reţetă cu aplicabilitate generală, ci mai degrabă rezultatul unei „negocieri” între multiple norme de raţionalitate şi limitări contextuale. Este nevoie de discernământ, nu de aplicarea mecanică a unui algoritm decizional.

Spaţiul de indeterminare este expresia inadecvării perspectivei clasice, care operează diferenţieri nete acolo unde există mai degrabă nuanţe şi progresii graduale. Indeterminarea, vizează, în acest caz, faptul că graniţele raţionalităţii practice nu sunt, pur şi simplu, trasate în prealabil, ci se dezvăluie în cadrul aplicării sale la contexte determinate. Nu este vorba despre imposibilitatea de a califica unele decizii drept raţionale sau iraţionale, datorită lipsei de informaţie, a complexităţii contextului decizional sau a limitelor cognitive ale subiectului; în aceste cazuri, se presupune că normele de adecvare raţională sunt clar delimitate, însă decidentul nu le poate aplica. Nu incompletitudinea setului de antecedente decizionale, ci indeterminarea normelor este cea care, în aceste situaţii, nu ne permite să ne antepronunţăm cu privire la raţionalitatea unor decizii.

O alternativă este oferită de aplicarea complementară şi flexibilă a criteriilor formale (care aplică un set minimal de condiţii necesare, însă nu suficiente) şi a normelor deschise ajustărilor adaptative: „Raţionamentele formale cu privire la axiomele postulate (inclusiv compatibilitatea şi coerenţa lor), ca şi înţelegerea informală a valorilor şi normelor (inclusiv relevanţa şi plauzibilitatea lor) sunt ambele orientate în această direcţie productivă"¹. Spre deosebire de criterii, normele sunt, prin natura lor, imposibil de transpus complet într-o structură formalizată; ele nu reprezintă delimitări rigide, ci precizări orientative, deschise modificărilor. Normele sunt ajustabile contextual, însă acest fapt nu presupune dependenţa lor genetică de context – mai precis, nu de un context anume sau de un număr determinat de contexte precizate. Normele sunt dependente contextual, doar în sensul imposibilităţii de a preciza sensul lor în afara raportării la contexte; întemeierea lor nu se rezolvă exclusiv la nivelul imediatului şi al concretului, însă nici la nivelul unei transcendenţe care se distribuie fără nuanţe şi precizări în orice posibilă instanţă determinată (în acest caz, în orice context decizional). Dacă un criteriu impune o condiţie de adecvare formală, o normă vizează adecvarea de substanţă a comportamentului la situaţia concretă, exercitarea discernământului cu privire la mijloace, dar şi la scopuri, valorificarea acelei rezonabilităţi ireductibile la o înţelegere strict instrumentală a raţionalităţii. Aplicarea unui criteriu de consistenţă logică a opiniilor nu poate stabili raţionalitatea deciziei într-un context determinat, din două motive: pe de o parte, pentru că ea funcţionează eliminativ, nu constructiv, neputând oferi un mijloc de selecţie între mai multe decizii alternative bazate pe opinii consistente şi preferinţe tranzitive; pe de altă parte, pentru că raţionalitatea deciziei, înţeleasă într-un registru strict instrumental, poate intra în conflict cu rezonabilitatea ei. Prima presupune o ajustare uni-direcţională a mijloacelor (deciziile) la scopuri (preferinţe, opinii, angajamente valorice), care nu include o evaluare a raţionalităţii celor din urmă. Prin contrast, rezonabilitatea presupune o adecvare bidirecţională a antecedentelor decizionale în raport cu deciziile, care vizează nu doar optimizarea instrumentală, ci în mod esenţial adecvarea deciziei respective în raport cu ansamblul scopurilor şi angajamentelor valorice ale decidentului. Acest fapt implică o analiză a raţionalităţii scopurilor – a consistenţei lor „interne” (unele în raport cu altele) şi „externe” (în raport cu comportamentul decidentului), ca şi a importanţei lor relative. Ca atare, „adecvarea raţională” a deciziei respective nu este evaluată prin raportare la elemente predefinite (preferinţe constante, scopuri date), ci în orizontul unei convergenţe cu ansamblul practicilor şi al normelor de raţionalitate ale subiectului şi ale altor decidenţi.

Pretenţia delimitării aprioriste a unui model de decizie cu aplicabilitate generală poate conduce la rezultate contra-intuitive şi percepute drept nerezonabile. Raţionalitatea deciziilor (construită analitic, formalizată) nu poate face abstracţie de rezonabilitatea acestora (informală, contextuală, intuitivă). Dacă perspectiva clasică asupra raţionalităţii face apel la criterii şi reguli aplicabile independent de context, rezonabilitatea face apel la norme, care sunt delimitate şi reconfigurate, în bună măsură, pe baza experienţelor anterioare relevante şi a căror aplicare este nuanţată şi contextuală (ceea ce nu presupune dependenţa lor de context, ci imposibilitatea de a le caracteriza în afara contextului în care funcţionează). Astfel înţeleasă, rezonabilitatea nu poate însă acoperi întreaga zonă a raţionalităţii practice, ci oferă mai degrabă condiţiile exercitării acesteia.

Spre deosebire de raţionalitate (care poartă implicit ambiţia formalizării), rezonabilitatea este flexibilă, contextuală, nereducţionistă. Ea face apel la scopuri, norme, principii – în general, la „angajamente” valorice care, în tradiţia raţionalităţii instrumentale, sunt fie ignorate, fie luate ca atare, fără a se încerca o evaluare a raţionalităţii lor¹. Acest apelul la rezonabilitate recunoaşte rolul esenţial al acelui prealabil intuitiv şi experienţial al oricărei evaluări raţionale, care aduce laolaltă bunul simţ (adică recunoaşterea spontană, nemediată, a justelor proporţii) şi discernământul (adică delimitarea relevantului şi recunoaşterea esenţialului). Dacă modelul clasic al raţionalităţii este caracterizat prin apel la criterii şi reguli aplicabile independent de context, rezonabilitatea face apel la norme, care sunt delimitate, în bună măsură, pe baza experienţelor anterioare relevante şi a căror aplicare este nuanţată şi contextuală (ceea ce nu presupune dependenţa lor de context, ci imposibilitatea de a le caracteriza independent de context). Dacă modelul clasic implică criterii predefinite şi fixe, aplicabile independent de context, normele sunt ajustabile, deschise întâlnirii cu experienţe noi, care pot modifica contururile zonei de indeterminare. În sfârşit, dacă raţionalitatea este, prin excelenţă, individuală (ipostazele ei colective fiind delimitate doar prin raportare la raţionalitatea unui individ – sau unor indivizi - anume), rezonabilitatea păstrează raportarea la acel prealabil social care subîntinde deciziile individuale – raportarea la un mediu interactiv implicit în care normele şi practicile de raţionalitate sunt puse şi repuse în discuţie.

În ultimă instanţă, rezonabilitatea numeşte raţionalitatea lipsită de morgă, conştientă de propriile limite şi opusă oricărei forme de dogmatism. În opoziţie cu hybris-ul teoretic caracteristic perspectivei clasice asupra raţionalităţii – în primul rând teoria alegerii raţionale – rezonabilul recunoaşte implicit limitele oricărui model formalizat de raţionalitate şi respinge ca inadecvată transformarea acestor limite (preliminare şi modificabile) în graniţe ale raţionalităţii ca atare. Apelul constant la rezonabilitate poate împiedica transformarea raţiunii în obiect al raţionalismului, adică al unei concepţii cu privire la raţionalitate care tinde să-şi absolutizeze propriile presupoziţii şi să se auto-imunizeze în faţa criticii.