„constanţA, prima regiune colectivizată”

Ultimul val al colectivizării, 1956-1957

La sfârşitul anului 1955, în re­giune existau 497 de unităţi socialiste-cooperatiste cu 44.445 de familii si 319.945 ha de teren agricol. Ponderea covârşitoare în cadrul sectorului socialist-cooperatist reve­nea gospodăriilor colective. Cele 312 gospodării colective existente la acea dată cuprindeau 32.417 de familii şi deţineau 254.808 ha de teren agricol. Drept urmare, gradul de socializare şi de cooperativizare a agriculturii a crescut simţitor. La sfîr­şitul primului plan cincinal (1951-1955), sectorul socialist al agriculturii ocupa 67,1 % din suprafaţa agricolă a regiunii, faţă de 30,9% în 1950. Cât priveşte gradul de cooperativizare a agriculturii, acesta s-a ridicat, în aceeaşi perioadă de la 5,2% la 47,7% din suprafaţa agricolă.⁸¹ Prin aceasta, regiu­nea Constanta se situa la loc de frunte pe întreaga ţară în procesul de transformare a socialistă a agriculturii. Pentru succesele obţinute în cooperativizarea agriculturii, regiunea Constanţa a fost evidenţiată în raportul de activitate al Comitetului Central a1 P.M.R. prezentat de Gheorghe Gheorgiu Dej la Congresul al II-lea al partidului din 1956.⁸²

Progresele realizate în procesul de colectivizare, precum şi evidenţierea Dobrogei în raportul secretarului general al partidului au convins autorităţile locale de partid că aveau şansa unică de a da un exemplu în procesul de colectivizare. Problema metodelor prin care să se realizeze colectivizarea totală în regiune a generat însă lupte facţionale între o grupare mai moderată condusă de secretarul de partid Vintilă Marin⁸³, şi o grupare radicală condusă de Vasile Vâlcu. Un refugiat din Dobrogea descria aceste divergenţe în următorii termeni:
“Circulau versiuni de existenţa unor divergenţe între membrii organizaţiei de bază de aici în privinţa metodelor de pus în aplicare pentru complecta colectivizare a regiunei, cînd pînă la urmă a eşit victorios Vasile Vâlcu şi acoliţii săi, în majoritatea lor imputerniciţii raionali pentru colectarea cotelor datorate statului şi în cap cu Manolache, faimosul împuternicit regional, reprezentantul guvernului pentru regiunea Constanţa pentru colectarea acestor cote, personalitate ajunsă de pomină pentru dezlănţuirea teroarei, cînd graţie metodelor sale deţin drapelul de producţie pe ţară în materie de colectări timp de 3 ani consecutiv. Ca atare guvernul, cunoscînd puterea fiecăruia din cei doi în materie, pentru rezolvarea divergenţei şi împăcarea spiritelor, a numit prim secretar al regiunii pe Vasile Vâlcu”⁸⁴.
Sub conducerea lui Vâlcu, şedinţa plenară a Comitetului regional PMR Constanţa şi a activului comitetului regional de partid din februarie 1956 a elaborat o schiţă de plan care argumenta că erau create premisele necesare pentru colectivizarea totală⁸⁵. În această ultimă fază a colectivizării, rolul esenţial în atragerea tuturor ţăranilor în cooperative era acordat muncii po­litice, care trebuia să se mute „de la centru la sate.” Tinând seama de indicaţiile Comitetului Central al partidului, organele şi organizaţiile de partid şi-au îndreptat atenţia în special spre recrutarea şi pregătirea agitatorilor. Cei mai “pregătiţi” activişti de partid si de state regional au fost trimişi să sprijine efectiv comitetele în organizarea şi conducerea muncii politice de masă. Mai mult, organele de partid recomandau analiza atentă a fiecarei comune în parte, organizarea plenarelor pe centre de comune, şi concentrarea activităţii în acele “comune pilot,” care le puteau influenţa pe celelalte.

Campania de colectivizare forţată în Dobrogea a rafinat tehnicile coercitive şi propagandistice ale autorităţilor, utilizând numeroase inovaţii.⁸⁶ În primul rând, agitatorul de partid nu treabuia să fie un tânar fanatic, ci un activist de vârstă medie, care să lucreze cu tact pentru atragerea a doi, trei ţărani de vază şi cu influenţă din sat. O a doua tehnică propagandistică era aceea de a organiza recepţii oficiale duminica, nu la centrul de partid ci la centrul de plasă, la care să participe ţăranii colectivişti si necolectivişti. În timpul acestor petreceri, participanţii colectivişti faceau o propagandă agresivă pentru a converti participanţii necolectivişti. Alte mijloace de progagandă folosite erau staţii de radio, propaganda vizuală (afişe, filme documentare), vizite de lucru ale organelor centrale, atragerea în colectiv a persoanelor cu vază din comună, organizarea de cursuri de specializare pentru colectiviştii „fruntaşi”, şi munca politică de lămurire, „de la om la om.”

Pentru a încheia colectivizarea în timp record, organele de partid şi de stat din regiunea Constanţa au folosit pe scară largă diferite metode de constrîngere individuală sau în masă, precum presiuni administrative sau economice, intimidarea fizică, arestări şi deportarea temporară la muncă silnică la canal, şi teroarea organizată împotriva unor comunităţi rezistente cu sprijinul organelor locale de miliţie, a unor trupe para-militare, sau chiar a armatei. Una dintre aceste metode avea în centru colectorul de taxe. Acesta venea în sat şi punea taxe exorbitante pe gospodăriile ţărăneşti, după care işi anunţa revenirea în câteva săptămâni. Ţăranii se speriau şi făceau contestaţii la consiliul popular. Acestea erau însă respinse, ţăranii primind recomandarea neoficială să devină membrii în gosodăriile agricole ca să evite povara gospodăriilor individuale. În ajunul reintoarcerii colectorului, în sat se organiza vizita unor colectivişti din regiune, marcată de ceremonii de intrare în gospodărie a unor ţărani din localitate. Întoarcerea colectorului marca pragul psihologic, majoritatea ţăranilor cedând presiunilor şi intrând în gospodăriile colective.

O altă metoda era aceea de a introduce arme în casele ţăranilor mari rezistenţi când aceştia erau la câmp. Urma apoi o percheziţie inopinantă care se solda cu arestarea ţăranilor. Această metodă s-a folosit pe larg în raionale Feteşti şi Medgidia, precum şi în zona Ciulniţa din Călăraşi, regiunea Bucureşti⁸⁷.

În ultima fază a colectivizării, tehnicile de convingere au fost combinate cu a puternică campanie de promisiuni şi dezinformare. În primul rând, activiştii afirmau că numai pământul arabil va fi colectivizat, viile, livezile şi păşunile rămânând pe mai departe în proprietate privată. Apoi, ei promiteau ţăranilor care intrau în gospodăriile colective că li se vor anula datoriile către fisc. La rândul lor, confruntaţi cu o puternică presiune politică, ţăranii acceptau să intre în asociaţii pentru a-şi camufla astfel rezistenţa faţă de colectivizare. Folosind diferite tehnici de divizare a loturilor agricole familiare pe generaţii, ei aduceau puţin pământ arabil în colectiv, dar primeau în schimb calitatea formală de membrii cooperatişti, sperând astfel să evite represiunea politică. Aceasta explică numărul mare al asociaţiilor agricole din Dobrogea, care cuprindeau 46,2% din totalul gospodăriilor ţărăneşti din regiune în iulie 1957:
Tabel 1: Structura proprietăţii agrare in Dobrogea în iulie 1957, după încheierea cooperativizării:

Raionul	Gospădării colective		Întovărăşiri agricole
	Familii	Suprafaţă	Familii	Suprafaţă
Adamclisi	69,0	73,0	31,0	27,0
Feteşti	40,0	44,0	60,0	56,0
Hârşova	100,0	100,0	–	–
Istria	50,0	58,0	50,0	42,0
Medgidia	60,0	69,5	40,0	30,5
Negru Vodă	66,8	70,0	33,2	30,0
Tulcea	21,1	20,0	78,9	80,0
Regiune	53,8%	64,5%	46,2%	35,5%