Contribuţia traducătorilor

110

OMUL MEDIEVAL

Populaţia totală, estimată de către unul din cei mai mari experţi în demografie istorică pentru marile sectoare geografice ale continen­tului, evidenţiază aceste diferenţe profunde. Sudul Europei (Grecia, Balcanii, Italia, Peninsula Iberică) ar fi numărat, după aceste calcule inevitabil foarte aproximative, 25 de milioane de locuitori în 1340 şi 19 milioane în 1450; Europa Occidentală şi Centrală (Franţa, Ţările de Jos, Insulele Britanice, Germania, ţările scandinave), 35,5 milioane în 1340 şi 22,5 milioane în 1450; întreaga Europă Orientală, 13 milioane în 1340 şi 9,5 milioane în 1450. Cifrele de mai sus pun în evidenţă gradul de populare extrem de redus al celui de-al treilea sector al continentului, în care Rusia întreagă n-ar fi depăşit 6 milioane de locuitori, iar vastul spaţiu polono-lituanian, 2 milioane. Dar şi în interiorul Europei Central-Occidentale şi de Sud diferenţele erau cu siguranţă remarcabile. Pentru cele două date considerate, cele 10 şi respectiv 7,5 milioane de locuitori din Italia reprezentau o populaţie mult mai densă faţă de cele 9 şi respectiv 7 milioane de locuitori avansate pentru întreaga Peninsulă Iberică; cele 19 şi respectiv 12 milioane de locuitori estimate pentru Franţa şi Ţările de Jos sugerează un grad de populare mult mai mare faţă de cele 11,5 şi respectiv 7,5 milioane calculate pentru întregul complex germano-scandinav, în interiorul căruia, pe de altă parte, mai ales ţările scandinave aveau o densitate scăzută. Apoi, legătura populaţiei agrare cu oraşele nu era pretutindeni aceeaşi. Dacă aproape toate adăposteau, într-adevăr, între zidurile lor o proporţie mai mică sau mai mare, dar în general importantă, de proprietari funciari, în schimb nu toate găzduiau lucrători agricoli propriu-zişi. Aceştia erau adesea numeroşi în oraşele mai mici şi mai puţin dezvoltate economic, de exemplu în anumite centre din sudul Italiei, şi aproape necu­noscuţi în marile centre manufacturiere şi comerciale ca Florenţa, Pisa, Siena, Gând. Populaţia agrară trăia în special adunată în sate lipsite de fortificaţii sau, dimpotrivă, protejate de ziduri sau construcţii de apărare, de unde pleca în zori să muncească pe cîmpurile din jur, să culeagă fructe din păduri, să ducă turmele la păşune, să vîneze sau să pescuiască. Oricum, nu lipsea o dispersie a populaţiei, chiar dacă habitatul nu era întotdeauna situat în acelaşi context ambiental şi economico-social: ca exemplu, locuinţele izolate din avangarda colonizării — apărute mai ales ca urmare a unor iniţiative individuale de desţelenire - sau cele ale arendaşilor din anumite zone din centrul Italiei. Spre deosebire de ceea ce se credea în trecut, familiile ţără­neşti constituiau, de cele mai multe ori, nuclee simple sau nuclee lărgite, adică alcătuite din părinţi, unul, doi sau trei copii, bunicul şi/sau bunica, în timp ce familiile „extinse" par să fi fost mai degrabă rare. în orice caz, familia ţărănească apare în general cu atît mai solidă cu cît sînt mai bune condiţiile sale materiale de viaţă, mai întinse pămînturile de care dispune şi mai numeroase animalele, îndeosebi cele de tracţiune.