Contribuţia traducătorilor

ŢĂRANUL ŞI MUNCILE CÎMPULUI

Giovanni Cherubini

Să vorbim despre ţăran şi despre muncile cîmpului referindu-ne la întreaga Europă din ultimele două sau trei secole ale Evului Mediu este o misiune foarte anevoioasă, deloc uşor de îndeplinit în limitele spaţiului pe care acest scurt eseu ni-l îngăduie. Foarte multe erau, într-adevăr, diferenţele în viaţa agricolă şi în înseşi condiţiile de mediu de la un capăt la celălalt al continentului; de aceea, cu toate că în marea lor majoritate ţăranii aparţineau aceleiaşi clase de mici producători, de producători primari (pe care-i putem deosebi, pe de o parte, de culegătorii tribali şi de păstorii nomazi şi, pe de altă parte, de lucrătorii salariaţi şi de agricultorii capitalişti şi colecti­vişti), profilul omului de la ţară îşi schimbă trăsăturile de la o regiune la alta. Trebuie să spunem de la bun început că însăşi întinderea geografică a Europei latine la care se limitează studiul nostru a suferit modificări de-a lungul timpului. în secolul al XlII-lea, ea s-a extins din nou la cvasitotalitatea Peninsulei Iberice, în urma retragerii forţate a islamului (şi, încă dinainte, creştinătatea latină recucerise Sicilia). în centrul continentului şi la Marea Baltică, latinitatea se afla în contact, după nişte linii nu pretutindeni riguros definite, cu creştinătatea greco-ortodoxă sau cu populaţii încă păgîne, creştinate cu forţa de către cavalerii teutoni, chiar în decursul secolelor exami­nate de noi. Din Europa aşa cum o înţelegem astăzi rămîn oricum pe din afară toată Rusia şi teritoriile Imperiului Bizantin, care au fost legate însă de latinitate prin efemerul imperiu înfiripat de occidentali între anii 1204 şi 1261, ca urmare a celei de-a patra cruciade. Să precizăm totuşi că, pe parcursul lucrării noastre, ne vom referi pe scurt şi la această Europă nelatină.

Alte dificultăţi în identificarea unor trăsături generale ale ţăranului european şi ale activităţilor sale apar apoi din diversitatea foarte mare de mediu geografic, de soluri, de climă, de populaţie, de dezvoltare agricolă în diferitele zone ale continentului: la nivelul rudimentar al tehnicilor medievale, toţi aceşti factori cîntăreau mai mult decît în zilele noastre, în activităţile agricole şi în viaţa omului în ansamblu.

Din punctul de vedere al exploatării agricole, Europa poate fi împărţită, în ce priveşte relieful, în două părţi, cu condiţia să exclu­dem, desigur, date fiind condiţiile climaterice restrictive, cea mai mare parte a Norvegiei, a Suediei, a Finlandei şi a nordului Rusiei europene. Prima dintre cele două părţi exploatabile pentru agricultură, formată din cea mai mare parte a Spaniei, din sud-estul Franţei, din

108

OMUL MEDIEVAL

cea mai mare parte a Italiei, din Grecia, din Peninsula Balcanică la sud de Carpaţi, este aşezată la peste 500 de metri deasupra nivelului mării şi cuprinde vaste arii cu adevărat muntoase (cu singurele excepţii constituite de cîmpia Padului şi bazinul dunărean). Cea de-a doua, aşezată la nord de prima, începe din Anglia meridională şi dinspre coastele occidentale ale Franţei şi se întinde pînă la Urali şi Caucaz, incluzînd întinse zone de cîmpie, rareori mai înalte de 200 de metri. Precipitaţiile din cursul anului se prezintă într-o distribuţie foarte variată. Mai regulate în părţile occidentale şi centrale ale marii cîmpii europene, ele sînt foarte neregulate şi concentrate mai ales toamna şi primăvara în zonele mediteraneene, unde sînt însoţite uneori de averse violente şi dăunătoare spre sfîrşitul verii. în ce priveşte altitudinea, producţia agricolă se dovedeşte imposibilă deasupra unui anumit nivel, în munţii din prima zonă. în privinţa solurilor, cele din podişurile europene centrale şi occidentale, precum şi cernoziomurile Rusiei se dovedesc, desigur, mai bogate decît solurile uşoare ale Mediteranei. Trebuie totuşi să precizăm că unele soluri de la cîmpie, potenţial foarte productive, nu erau pe atunci exploatate agricol, întrucît erau încă mlăştinoase, cum se întîmpla de exemplu în Italia, şi anume în părţile cele mai joase ale cîmpiei Padului, în Valdichiana şi în Maremma.

Alte dificultăţi provin, dimpotrivă, din bogăţia inegală sau, dacă preferăm, din sărăcia mai mică sau mai mare a surselor care ne-ar îngădui să precizăm densitatea demografică şi formele de populare sau tendinţele populaţiei de-a lungul secolelor.

Pe de altă parte, rolul agriculturii, prezenţa pădurilor şi a terenu­rilor necultivate, activităţile pastorale, permanente, seminomade sau transhumante apar combinate în proporţii diferite de la o regiune la alta. în anumite cazuri, colonizarea agricolă era exclusiv sau preponderent o colonizare internă; în altele, dimpotrivă, ea însoţea şi susţinea o pătrundere politică, cum s-a întîmplat cu înaintarea germană spre ţinuturile slave sau cu recucerirea creştină a sudului Peninsulei Iberice; în altele, ea pornea de la nişte regiuni dinainte locuite, ca ţărmurile anumitor fiorduri norvegiene sau cîmpiile din m Suedia meridională, pentru a ajunge în zone mai înalte, nepopulate şi acoperite încă de păduri. Nu peste tot producţia agricolă şi munca ţăranilor aveau rolul de a întreţine o populaţie urbană însemnată, în sfîrşit, în anumite regiuni trăiau într-un contact nemijlocit ţărani de neamuri diferite, ca în Sicilia, în Spania şi în ţinuturile slave germanizate, cu nişte consecinţe nu întotdeauna limpezi în alcătuirea profilului oamenilor de la ţară.

O serie de ipoteze şi deducţii adesea ingenioase, întreprinse pe baza puţinelor date disponibile, i-au îndemnat pe cercetători să considere că, în ansamblu, Europa ar fi atins apogeul demografic aproximativ în primele decenii ale secolului al XlV-lea, după cîteva secole de creştere lentă, dar continuă, a populaţiei. Anticipată şi urmată de alte numeroase dificultăţi, marea epidemie de ciumă din

ŢĂRANUL ŞI MUNCILE CÎMPULUI

109

anii 1347-l350 va reduce, spre jumătatea secolului al XV-lea, această populaţie la jumătate sau la două treimi faţă de începutul secolului al XlV-lea. în continuare se va înregistra o revenire lentă. în opinia unora, se pare că în total, la momentul apogeului, populaţia Europei _se ridica la 73 de milioane de locuitori, cifră pe care mulţi au socotit-o totuşi exagerată pentru capacităţile de producţie ale agriculturii din multe zone, şi la 50 de milioane spre jumătatea secolului al XV-lea. Dovezile indirecte ale sporirii populaţiei în Europa, începînd din secolele al X-lea şi al Xl-lea sînt, în primul rînd, creşterea populaţiei urbane şi a numărului oraşelor, restrîngerea pădurilor, a mlaştinilor şi a zonelor necultivate, strămutarea pe noi locuri a unor indivizi, grupuri de familii şi a unor întregi comunităţi de ţărani care au întemeiat biserici şi sate, şi ramificarea caselor şi familiilor. Mai ales referitor la istoria satelor, adică la cucerirea de noi terenuri, cercetătorii au adunat deja dovezi abundente, folosind o documentaţie în general foarte limpede. Din eroica luptă a ţăranului cu natura atotputernică, în încercări izolate sau coordonate de către seniori, abaţii sau oraşe - mai ales în cazul oraşelor italiene din zona Padului -s-au păstrat numeroase urme chiar în numele multor sate de pe continent: „villae novae", bourgs în provinciile din vestul Franţei, abergements în cele orientale (mai ales în Burgundia), bastides în cele din sud-vest, nuclee locuite desemnate printr-un nume de per­soană şi prin sufixele berg, feld, dorf, rode, reuth în ţările de limbă germană. Din lupta grea împotriva apelor, a mării şi mlaştinilor, episodul cel mai însemnat a fost cel al construirii de poldere în Ţările de Jos. însă tot împotriva apelor mării au luptat cu succes şi ţăranii englezi în fens, bretonii şi locuitorii din Poitou, la fel ca ţăranii italieni din toată zona Padului şi din alte zone interioare mai mici -împotriva mlaştinilor şi a revărsării rîurilor.

Dimpotrivă, prăbuşirea demografică a fost însoţită de un reviriment al activităţilor pastorale faţă de cele agricole, de abandonarea unor soluri cultivate marginale şi mai puţin productive, ca şi de dispariţia unor sate întregi: fenomene care nu au avut totuşi pretutindeni aceeaşi intensitate, nici aceleaşi consecinţe asupra economiei agrare Şi asupra formelor aşezărilor omeneşti. Dincolo de marile fluctuaţii ale populaţiei, fondul comun al Europei în Evul Mediu tîrziu (în pofida apariţiei unor poli de o intensă prezenţă urbană, ca în Flandra, Toscana central-nordică şi bazinul parizian) a continuat să aparţină unei lumi profund rurale, în care cam nouă zecimi din populaţie trăia Pe şi din pămîntul muncit. Distribuţia acestei populaţii varia mult de la un loc la altul. Densităţile difereau sensibil nu numai de la o zonă lucrată la alta, de exemplu de la ţinuturile intens populate din Ile-de-France la cele din Europa Orientală, din Norvegia sau Islanda, ^ci chiar în interiorul aceleiaşi regiuni sau în regiuni învecinate, în funcţie de schimbarea condiţiilor ambientale şi de posibilităţile de exploatare agricolă.