Contribuţia traducătorilor

158

OMUL MEDIEVAL

de şcolile axate pe aritmetică, adevărate colegii tehnice. Totuşi, de-a lungul întregului Ev Mediu, organizarea şcolară a rămas adesea deficitară, vulnerabilă la împotrivirile Bisericii, la concurenţa precep­torilor, la lipsa de stabilitate a învăţătorilor şi la frecvenţa foarte neregulată a elevilor - care se duc şi vin de la prăvălii la şcoală şi de la şcoală la atelier, aceasta chiar şi la Florenţa. însă deficienţele nu trebuie să ascundă un fapt esenţial; posibilitatea pentru burghez de a da copiilor fie la şcoală, fie acasă, fie pe Ungă un notar, o instruire suficientă pentru a conduce afacerile private sau, după caz, pentru a participa la treburile publice. Care era proporţia orăşenilor cu acces la lumea scrisului? Desigur, nu o vom şti niciodată, dar şcolarizarea îi conferă societăţii urbane trăsăturile specifice, îi dă puteri uriaşe, marchează toate manifestările culturale şi festive. Mai concret, şcolile urbane adoptă limba vulgară, propun lecturi practice, dezvoltă o scriere mai puţin preocupată de eleganţă, dar rapidă şi lizibilă (ca dovadă, scriptura mercantesca răspîndită în oraşele toscane la începutul secolului al XlV-lea, registrele notariale), organizează cursuri de limbi moderne şi învaţă mai ales a „număra" bine. în evidenţele contabile private sau municipale, greşelile sînt rare, iar manevrarea cifrelor — fără a atinge virtuozitatea contabilă proprie veneţienilor şi toscanilor - este stăpînită pretutindeni.

Grija cronicarilor urbani de a număra, de a calcula totul traduce această deprindere, iar poetica numărului ce i se asocia la început face loc încetul cu încetul unei preocupări pentru precizie, sporită de catastrofele din secolul al XlV-lea; această preocupare apare deopotrivă în evaluarea puterii unui oraş şi în cronica familială (florentinul Lapo di Giovanni Niccolini dă socoteala foarte exactă - 67 de ani, 2 luni, 26 zile - a timpului petrecut de mama sa în casa familiei). Educaţia care impregnează mentalităţile citadine transformă riturile controlului social şi ale justiţiei, precum şi viziunea asupra lumii celeilalte şi practica religioasă. Totul este ratio într-un oraş negusto­resc ; orăşeanul trebuie să acţioneze ragionevole după contabilizare şi deducţie logică; dar ragione, capacitate de a înţelege trecutul, de a analiza prezentul şi de a prevedea viitorul, implică şi o ordine a universului, deci o măsură a timpului.

„Campane dicuntur a rusticis qui habitant in campo, qui nesciant judicare horas nisi per campanas"; aşa vorbeşte Jean de Garlande la începutul secolului al XHI-lea; nu pentru că orăşenii ar fi obişnuiţi cu orologiile mecanice sau cu automatele, ci fiindcă ei au, de două generaţii, propriile lor clopote, montate în vîrful unei biserici sau a¹ unui turn; dangătul lor scandează timpul de lucru, semnalează des chiderea şi închiderea porţilor, ordonă ora stingerii sau cheamă sfat, pe scurt, ritmează un timp laic şi municipal.

După 1300, ele nu sînt decît un adaos la orologiile al căror cadre sau, mai tîrziu, ale căror ace mobile arată orele egale şi le fac '