Contribuţia traducătorilor

ORĂŞEANUL 159

răsune prin carilonul lor sau prin loviturile automatelor lor. Cît despre orologiile astronomice - adevărate minuni -, ele precizează momentul cel mai prielnic pentru a te ruga la sfinţi, a întreprinde o călătorie sau a organiza o procesiune generală. în ciuda inexactităţilor, a opririlor, a neglijenţelor „administratorului" însărcinat cu întreţi­nerea, precum şi în ciuda specificităţii fiecărui timp urban, orologiul este un element fundamental al vieţii colective. Datorită orelor meca­nice, patronul controlează timpul de lucru, pe care îl contestă calfele în curînd, în vreme ce clericii sau prinţii văd în ele mijlocul de a disciplina mulţimile; „maşina care împarte cu atîta exactitate cele douăsprezece ore ale zilei îi învaţă pe oameni să respecte justiţia şi legile", proclamă la puţin timp după 1500 o inscripţie ce domină orologiul palatului parizian din Cită; în 1481, canonicii Bisericii civice Saint-Nizier din Lyon, dorind un orologiu, le atrag atenţia consulilor că, „dacă s-ar face un asemenea ceas, mai mulţi negustori ar veni la tîrguri, cetăţenii ar fi tare uşuraţi, veseli şi fericiţi şi ar dori să ducă o viaţă mai bine rînduită". Permiţînd să se ordoneze mai bine timpul meselor, al rugăciunilor şi al distracţiilor, să fie retrăite cu precizie orele Pătimirii, orologiul constituie un element al amintitei ratio urbane, cu măsura gestului şi a comportamentului.

Valoare fundamentală a urbanităţii, onestitatea moravurilor este imediat dezvăluită prin atitudine şi gest; toţi autorii de cîntece sau de elogii urbane insistă asupra civilităţii concetăţenilor lor: aşa--numiţii citains din Mainz sînt, în Guillaume de Dole, de o curtoazie desăvîrşită, femeile din Milano au, după spusele lui Bonvicino, un comportament regal, iar pentru Upicino toţi locuitorii Paviei „se arată afabili şi apropiaţi în relaţiile reciproce; sociabili, politicoşi, ei se ridică în picioare cînd intră cineva în încăpere". Invers, reprezentarea netrebnicilor sau a săracilor, întotdeauna dezordonată, defineşte codurile onestităţii urbane.

In această privinţă, viaţa este o extraordinară şcoală a gestului, dar să ne înţelegem: adesea, locuitorii vorbesc aici două limbi; fiecare grup socio-profesional dispune de propriul cod - formalismul se mani­festă în toate mediile -, dar adoptă şi limba comună; civilitatea exemplară a oamenilor însemnaţi, care se răspîndeşte şi se degradează, se împleteşte cu convenienţele specifice grupurilor sau li se alătură. Bineînţeles, educaţia familială este fundamentală; toţi autorii de ricordi insistă asupra ei; însă în disciplina corpului intervin confraţii, predi­catorii, actorii de mistere, pictorii, sculptorii sau municipes. Controlul rezultă nu numai din jocuri sau din distracţiile patriciene, dar şi din constrîngerile muncii, ale organizării halei şi ale ordinii publice...

Civilitatea nu înseamnă simplă imitaţie; dobîndirea unui cod nu ^este nicăieri mai preţioasă ca la oraş. Este o problemă de onoare şi, ^uneori, de viaţă. Era periculos să te porţi necuviincios în apropierea ^unui loc sacru, să-ţi exprimi prea zgomotos durerea la vreme de

160

OMUL MEDIEVAL

ciumă sau să prejudiciezi bunul renume al confraţilor într-o procesiune. Pe deasupra, nu exista sinceritate fără formalism, religie fără civili-tate. Cunoaşterea uzanţelor (savoir-vivre) nu îi priveşte numai pe muritorii de rînd, ci determină atitudinea faţă de sfinţi şi faţă de Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu depinde de comportamentul credincio­şilor, de modurile lor de a trăi (Francesco da Barberino îi compară pe cei ce nu ştiu să se comporte cum se cuvine cu vecinul lor de la masă cu cei ce fac acelaşi lucru în timpul comuniunii), de felul lor de a-i cinsti pe cei puternici... (R. Trexler).

Orăşeanul învaţă aşadar, să mănînce cu măsură, fără prea mult zgomot, să-şi taie friptura, să intre într-o biserică, să se apropie de altar, să se adreseze unui străin în funcţie de rangul lui, să-şi moduleze vocea cînd se roagă, să nu se lase în voia unor gesturi de durere, să nu fie necuviincios în faţa unei imagini sfinte, sau în hală, sau în piaţa civică. El învaţă mai ales să formuleze un compliment, să-şi exprime sentimentele sau dragostea, să se arate curtenitor; căci există curtoazii urbane diferite de cele ale curţilor. Patricienii devin tot mai rafinaţi, dar seniorii din Metz ştiu să-şi umple întrecerile cu episoade burleşti, să danseze la cîntecul fluierului, să accepte expresiile fără perdea venite direct din piaţa publică. In alte părţi, în densitatea socială, o formă de curtoazie este şi mai necesară, căci căsătoria ţine deseori, să o repetăm, de o politică individuală, de o alegere. Relaţiile preconjugale permit aprecierea calităţilor morale sau fizice ale unei eventuale asociate, iar vizitele, serenadele şi dansurile punctează cunoaşterea reciprocă progresivă.

Confreriile vesele şi de alt tip contribuiau la ritualizarea acestor relaţii, la eliminarea violenţei lor, la teatralizarea manierelor şi a conversaţiilor; nu reuşeau decît parţial, iar curtoazia calfei de la oraş amesteca brutalităţile cu mîngîierile, dar ajungea uneori la plăceri împărtăşite. La sfîrşitul secolului al XV-lea, dragostea se transformă într-un rău mai mare decît sifilisul, o boală urbană transmisă chiar de „curtezanele cinstite".

Cumpătare, ordine, curtoazie; orăşenii acceptau lent şi inegal această urbanitate, datorită ritualurilor care îi obligau să trăiască în pace, să-şi stăpînească violenţa sau frica, să se elibereze de nebunie, să-şi exprime adeziunea sau supunerea.

Rîsul şi contestarea formau, împreună cu gravitatea cortegiilor civice, un ansamblu necesar. în decembrie, la Carnaval sau în mai, nebunia şi gravitatea mergeau mînă în mînă, în timpul stabilit al sărbătorilor aparent libere, în care spontaneitatea participanţilor era stăvilită de apartenenţa la confrerie. Dar, de mai multe ori pe an, orăşeanul putea să dea frîu liber bucuriei, să se lase în voia petrecerilor cînd era tînăr, să gesticuleze acoperit de capişon împreună cu băieţii de viaţă, nestatornici şi capabili să cînte la diverse instru­mente ; să rîdă cu bufonii care declamă de pe scenă, cu sceptrul *"*

ORĂŞEANUL

161

mînă, comori de antistrofe şi de satire aflate din piaţă, de la şcoală sau curţi, să facă dreptatea burlescă din timpul inversărilor de situaţie, în umbra moşului Carnaval, să dispară în zarva contra-muzicii si să facă uz de suverana putere a contestării satirice împotriva celor puternici şi a ipocriţilor.

De asemenea, se întîmpla să lupte împotriva unui cartier rival, pentru a lua în stăpînire un pod la Veneţia sau Ronul la Beaucaire, dar în veselia şi în mijlocul cetăţenilor; să asocieze nebunia şi visul epic purtînd straiul arcaşilor care îşi imaginau un spaţiu sălbatic şi forestier sub ziduri, se dedau acolo plăcerilor vînătorii şi tirului (ca tinerii evocaţi de Galbert de Bruges în spatele regelui lor sau, mai tîrziu, ca aşa-numiţii yeomen Iyoungmen din cetăţile şi burgurile engleze în spatele lui Robin Hood, monarhul din mai), apoi defilau în ordine sau chefuiau pe seama prăzilor meritate, în tovărăşia victimelor obligate să bea vinul pe care trebuiseră să-l plătească.

Tot ritualic, orăşeanul - tînăr sau mai puţin tînăr - putea să se lase cuprins de emoţie în piaţă în faţa unui om sfînt, taumaturg care, vreme de ore întregi, făcea mulţimea să rîdă ori să plîngă (asemeni actorilor din mistere), îmbina povestiri triviale şi evocări înspăimîn-tătoare, denunţa mîncătorii de oameni, clericii dezmăţaţi, răutatea femeilor, dar susţinea şi ascultarea faţă de părinte, stăpîn şi magistrat.

Aceste rituri regeneratoare sau purificatoare favorizau unanimis-mul; ele se integrau într-o religie ale cărei liturghii esenţiale se desfăşurau pe căile cele mai importante ce duceau de la o poartă ceremonială la piaţă sau la palatul municipal.

Magistraţii au' înţeles foarte repede că o politică de realizări impunătoare constituia un excelent mijloc de dominaţie. Cele mai puternice ghilde au înălţat în Flandra sau Artois hale trufaşe şi turnuri ce flancau pieţele. In Italia, după victoria populară, în Alsacia, după cea a meseriilor, au apărut palate, destinate să adăpostească noile instituţii comunale, care dominau turnurile nobile (în Italia) şi proclamau triumful urban pe lîngă vaste spaţii libere, lent înfăptuite. Eforturile au fost mult mai tîrzii în oraşele tipic franceze, unde adesea clopotniţa unei colegiale¹ servea, în unele cetăţi, drept turn (beffroi), iar o biserică mendicantă servea drept loc de întîlnire.

Dacă nu se situau întotdeauna - departe de aşa ceva - în centrul topografic, monumentele civice se aflau în inima unui spaţiu social, istoric ori sacru, la a cărui glorificare contribuia practica teatrală sau ceremonială. Strada, întortocheată în realitate, devenea, datorită desfăşurărilor fastului, o arteră grandioasă, în vreme ce loggias, balcoane şi porticuri supraetajate ale palatelor se transformau în scene maiestuoase ale puterii colective.

Acolo se formează sau ajung procesiunile şi cortegiile. Acestora li se pot adăuga accesorii dramatice, narative sau simbolice, procesiunea

¹ ■ Biserică ce avea un consiliu de canonici, fără a fi totuşi catedrală (n.t.).