Conversaţii cu Dumnezeu

În cele din urmă, diavolul s-a apropiat de adeptul mişcării New Age. „Căldura?” a întrebat el, transpirând. „Care căldură?”
E o glumă bună. Dar Eu nu vreau să spun că trebuie să ignori o pro­blemă sau să pretinzi că ea nu există. Mă refer la faptul că trebuie să iei în consideraţie circumstanţele şi apoi să spui cel mai mare adevăr referi­tor la ele.

Dacă nu ai bani, n-ai bani. Nu are nici un rost să minţi sau să mini­malizezi, încercând să faci o poveste care să ascundă adevărul. Regulile care conduc experienţa ta referitoare la a nu avea bani sunt date de gân­dul tău legat de acest adevăr: „a nu avea bani este ceva rău”, „este groaz­nic”, „sunt un om rău pentru că oamenii buni care muncesc din greu şi se străduiesc cu adevărat, nu rămân niciodată fără bani” etc. Cuvintele tale „n-am bani”, „n-am nici o leţcaie”, „sunt falit” dictează cât timp vei rămâne sărac. Realitatea pe termen lung este creată şi de acţiunile tale; - ţi-e milă de tine, eşti deprimat, nu încerci să găseşti o cale de ieşire, pentru că zici: „oricum, n-are nici un rost”.

Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegi despre univers este ca nici o situaţie nu este „bună” sau „rea”. Ea, pur şi simplu, este. Aşa că, nu mâi da judecăţi de valoare.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştii este că toate situaţiile sunt temporare. Nimic nu rămâne la fel, nimic nu e static. Dar depinde de tine în ce fel se schimbă ceva.

Scuză-mă, dar trebuie să Te întrerup din nou. Ce zici de o per­soană care este bolnavă, dar care are atâta credinţă cât să mute munţii şi care gândeşte şi spune şi crede că o să se facă bine... şi apoi moare după şase săptămâni. Cum se potriveşte asta cu toată chestia aia care se cheamă gândire pozitivă, acţiune afirmativă?
Asta-i bine. Ai pus întrebări dure. E bine că nu iei de bun orice cuvânt pe care ţi-l spun Eu. Va exista un moment puţin mai încolo când va tre­bui să Mă crezi pe cuvânt, deoarece, în cele din urmă, vei descoperi că putem discuta la infinit, tu şi cu Mine - până când nu va mai fi nimic altceva de spus decât „încercă sau neagă.” Dar nu suntem acolo încă, aşa că, să continuăm dialogul; să continuăm să vorbim.

Persoana care are „credinţă cât să mute munţii” şi apoi moare după şase săptămâni, a mutat munţii timp de şase săptămâni. S-ar putea să-i fi fost suficient. S-ar putea să fi decis în ultima oră a ultimei zile: „Gata, ajunge. Sunt gata să pornesc într-o altă aventură”. S-ar putea ca tu să nu ştii de hotărârea lui, pentru că el nu ţi-a spus-o. Adevărul este că e posi­bil ca el să fi luat această hotărâre ceva mai devreme - cu zile sau săp­tămâni în urmă - şi să nu-ţi fi spus; să nu fi spus nimănui.

Aţi creat o societate în care nu e prea în regulă să vrei să mori - nu e prea în regulă să fii de acord cu moartea. Şi, pentru că voi nu vreţi să muriţi, nu vă puteţi imagina că cineva ar vrea să moară - indiferent de situaţie sau de starea în care se află.

Dar există multe situaţii în care moartea este de preferat vieţii - situ­aţii pe care ştiu că ţi le poţi imagina dacă te gândeşti măcar un pic. Şi to­tuşi, aceste adevăruri nu ţi se relevă - ele nu sunt chiar atât de evidente - când te uiţi în ochii cuiva care a ales să moară. Şi muribundul ştie aceasta. El poate să simtă în ce măsură cei din jur acceptă decizia lui.

Ai observat cât de mulţi oameni aşteaptă să rămână singuri ca să poa­tă muri? Unii chiar le spun celor dragi: „hai du-te, du-te şi mănâncă” sau „du-te şi te culcă un pic. Mă simt bine. Ne vedem mâine dimineaţă”.

Şi apoi, când paznicii credincioşi pleacă, pleacă şi sufletul din trupul celui păzit.

Dacă el le-ar spune rudelor şi prietenilor adunaţi în jurul lui „vreau să mor”, i s-ar răspunde: „doar nu ai de când să faci asta”, sau „nu vorbi aşa”, sau „nu pleca”, sau „te rog, nu mă părăsi”.

Întregul corp medical este pregătit să ţină oamenii în viaţă, mai de­grabă decât să-i facă să poată muri cu demnitate.

Vezi tu, pentru un doctor sau o infirmieră, moartea înseamnă un eşec. Pentru un prieten sau o rudă moartea înseamnă dezastru. Numai pentru suflet, moartea este o uşurare - o eliberare. Cel mai mare dar pe care-l puteţi face celor care mor este să-i lăsaţi să moară în pace, să nu vă gândiţi că ei trebuie „să mai rămână”, sau să continue să sufere, sau să-şi facă griji pentru voi în acest moment crucial din viaţa lor.

Aşa că, aceasta este ceea ce se întâmplă foarte adesea în cazul unui om care spun e că urmează să trăiască, crede că urmează să trăiască, chiar se roagă să trăiască: la nivelul sufletului, el „s-a răzgândit”. E mo­mentul, acum, să renunţi la trup ca să eliberezi sufletul pentru alte sco­puri. Când sufletul ia această decizie, nimic din ceea ce face trupul nu poate să o schimbe şi nici mintea nu poate găsi ceva să-l convingă de contrariul. În momentul morţii, învăţăm cine din triumviratul trup-minte-suflet - conduce.

Toată viaţa crezi că tu eşti trupul tău. O parte din timp crezi că tu eşti mintea ta. În momentul morţii descoperi Cine Eşti cu Tu Adevărat.

Există, de asemenea, momente când trupul şi mintea nu ascultă sufle­tul. Aceasta creează scenariul pe care l-ai descris.

Cel mai dificil lucru pentru oameni este să-şi audă propriul suflet. (Observă cât de puţini o fac.)

Se întâmplă adesea ca sufletul să ia hotărârea că este momentul să părăsească trupul. Trupul şi mintea - veşnicii servitori ai sufletului - îl aud şi începe procesul de ieşire. Dar mintea (ego) nu vrea să accepte. La urma urmei, aceasta înseamnă sfârşitul existenţei ei. Îl instruieşte deci pe corp să reziste morţii. Ceea ce corpul face cu plăcere, deoarece nici el nu vrea să moară. Corpul şi mintea (ego) primesc pentru aceasta multe încu­rajări, multe laude din partea lumii exterioare - lumea propriei lui creaţii. Şi, astfel, strategia este confirmată.

În acest moment, totul depinde de cât de tare îşi doreşte sufletul să plece. Dacă nu e vreo urgenţă, sufletul poată să spună: „bine, bine, aţi câştigat. Mai rămân un pic aici cu voi.” Dar, dacă sufletului îi este foarte clar că rămânerea nu-i face bine programului său superior şi că nu mai există posibilitate de evoluţie prin acest trup, sufletul hotărăşte să plece şi nimic nu-l va opri - şi nimic n-ar trebui să încerce să o facă.

Pentru suflet, este foarte clar că scopul lui este evoluţia. Acesta este singurul lui scop. Pe el nu-l interesează realizările trupului sau dez­voltarea minţii. Toate acestea nu au nici un înţeles pentru suflet.

Sufletului îi este foarte clar că nu este nici o tragedie să-ţi părăseşti corpul. De multe ori, tragedia este să fii în trup. Astfel încât, trebuie să înţelegeţi că sufletul priveşte problema morţii cu totul altfel decât voi. El priveşte, desigur, şi întreaga „problemă a vieţii” cu totul altfel decât voi şi aceasta este sursa majorităţii stărilor de frustrare şi nelinişte pe care le simţiţi în viaţă. Frustrarea şi neliniştea provin din faptul că nu daţi as­cultare sufletului vostru.