Coperta ioana dragomirescu mardare 828590
Yüklə 1,92 Mb.
|
|
pamînt . nce
l vorbesc şi unii dintre filozofii naturii, f l si ceea ce ţine laolaltă se spune că are lucrurile pe IJi ^laolaltă care /altminteri/ s-ar separa fiecare în parte po- nre Ic tine idui*»1"*» n " « A Tvit cu propriul impuls. Şi, la fel, şi „a se afla m ceva se spune m acelaşi fel şi urmînd sensurile lui „a avea". Capitolul 24 Expresia a fi din ceva se foloseşte, într-un sens, spre a se indica din ce este făcut lucrul, adică materia. Iar aceasta se spune, de asemenea, în două sensuri, fie potrivit cu genul prim /al materiei/, fie potrivit cu ultima specie /a ei/; de pildă, în acest sens, spunem că toate lucrurile fuzibile sînt din apă, iar în primul sens, spunem că statuia e din bronz. In alt sens, a f i din ceva înseamnă a proveni din primul început mişcător, de exemplu: din ce se trage lupta ? Din ofensă, fiindcă ea este începutul luptei. 'n alt sens a fi din ceva înseamnă a proveni din compusul/alca-««/ dm materie si formă, precum părţile provin din întreg, versul P ovine dmlltada, lar petrele provin din casă. Căci forma este «tedesăvîr iT ' ^ ronz. Căci dar f ?' în
sens ca statuia este din r orma e. ta ComPusă "te alcătuită din materie sensibilă, I023b dm mat£ne formală' * r> V°rbim în acest fel, în altele, dacă se reunul dintre aceste sensuri /ale provenienţei/ 196
METAFIZICA 1024a
într-o parte /a lucrului/, de exemplu /spunem că/ c 'l tată şi din mamă şi că plantele sînt din pâmînt, fiind l SSte ^ dintr-o parte a lor. ntelesînţ în alt sens, se spune că este din ceea ce succede în ti noaptea /provine/ este din zi, iar iarna — din vară fiind ^recuit> după cealaltă. Dintre acestea, unele se spun în acest f l >Unav'ne se transformă reciproc unele într-altele, precum cele °arece mai înainte, altele doar în virtutea succesiunii în timn ^^ spunem că o călătorie pe mare a început din timpul ec'h' ^ lui, şi că Thargeliile „ies din Dionisii", fiindcă ele vin după D' CţjlU" Capitolul 25 Parte în alt sens, /se numeşte parte/ numai ceea ce măsoară exact /întregul/; iată de ce, într-un fel, doi este parte a lui trei, dar în alt fel — nu este. De asemenea /se numesc părţi/ entităţile în care s-ar divide forma lipsită de cantitate, iar acestea se numesc părţile ei. De aceea se spune că speciile sînt părţile genului. Tot părţi se numesc şi entităţile în care se divide sau din care e alcătuit întregul, fie forma, fie avînd formă, de exemplu, cea» sferei de bronz, sau a cubului de bronz; iar bronzul este parte (adică materia în care se află forma), de asemenea, unghiul este/"" ^ H CA parte/ se numesc cele aflate în definiţia care lămureşte iec^ lucru; şi acestea sînt părţile întregului. De aceea genul este s a fi si parte a speciei; pe de altă parte, specia este parte a g Capitolul 26 - întreg <6Koc,> se numeşte şi lucrul din care nu P parte din cele care se consideră prin natură /a tor ici» l cit CARTEAPELTA (V)________________ 197 "~ 'nde cele ce sînt cuprinse, încît ele să formeze o şi ceea ce cup ^^^ -nsă se pOate lua în două sensuri: ..^ită unita • -tatea este un individ, sau unitatea provine /levar, ^auu ~ -11- ' •. Intr-un caz, este universalul şi ceea UI"—~ ' eneral ca fiind un anumit întreg; astfel este univer-ce se predica ^ Q pluralitate deoarece el se predică pentru fiecare salul, ce c"?nnarte şi toate lucrurile respective sînt, fiecare, o uni-individua'in^ ^^ incjivicjuale. Astfel, omul, calul, zeul /sînt Ute '" "re individuale/, deoarece toate sînt vieţuitoare. V'T'de altă parte, întreg se numeşte ceea ce este continuu şi limi-înd o anumita unitate provine din mai multe părţi, care sînt tat'L -n /întreg/ cel mai bine virtual, iar dacă nu, chiar în actua-rUf"e Dintre acestea, sînt astfel mai curînd lucrurile naturale decît cele artificiale, aşa cum am arătat cînd ne-am referit la unu, de vreme ce întregul este cumva o unitate. De asemenea, de vreme ce cantitatea are un început, un mijloc şi un sfîrşit, acele lucruri a căror diferenţă /specifică/ nu este produsă de aşezare, se spune că formează un tot, acelea însă a căror diferenţă este produsă de aşezare formează un întreg. Iar cit e au ambele posibilităţi, se numesc deopotrivă un tot şi un întreg. Acestea sînt cele a căror natură rămîne aceeaşi în schimbarea de poziţie, dar forma — nu, precum ceara sau haina; ele se numesc şi un tot şi un întreg căci au ambele /proprietăţi/; apa şi cîtc sînt lichide şi numărul se numesc tot, dar nu se spune întregul număr şi nu 'ntreaga apă. Se spune întreaga apă doar în chip metaforic. Toate se spun cele la care, /luate laolaltă/, totul revine ca la o unitate; la aceste, cuvîntul „tot, toţi, toate" se aplică asupra totalităţii ca şi ' parte seParat: acest număr tot, toate aceste unităţi. Capitolul 27 u- ^ ?Umeşte' între cantităţi, nu /una/ oare-u" întreg. iard"le,Sa e /în Prealabil/ divizibilă şi să reprezinte trc unităţile /sale/r" ci ' • ne nu snt ' . , m general, nici un număr. Căci trebuie să C^' care, cj
trc u mci°datâ " "^ """** CÎnd Se SC°ate Una Sau alta din" Ceea ce se scoate Şi ceea ce rămîne nu sînt 198 METAFIZICA subziste Fiinţa/lucrului ciuntit/. Dacă o cupă este ' măm/ că ea este încă o cupă. Dar numărul /din care se 'r~ nu mai este acelaşi. a§eceva/ în plus, /ciuntitul se spune în cazul/ lucrurilor ce identice, şi nici în cazul acestora toate. [Numărul n şi părţi neidentice, precum doiul, treiul]. Ci, în general fi ciuntit nici unul dintre lucrurile a căror dispunere / părţilor/ nu produce nici o deosebire /de ansamblu/, aşa ^ * apa şi focul. Aşadar, este necesar ca lucrurile ciuntite să fi ^ care dispunerea /părţilor/ ţine de Fiinţa lor. în plus ele k-să fie continue: într-adevăr, armonia constă din părţi neasern '' dispunerea /lor/ este esenţială, şi totuşi ea nu ajunge să fie au ' - în plus, nu sînt ciuntite nici /toate/ cîte formează întregi si ni' acestea /care pot fi ciuntite/ nu sînt efectiv ciuntite prin lipsa or' cărei părţi. Căci /pentru a vorbi despre ciuntit/ nu trebuie /să lin-sească/ nici ceea ce este esenţial Fiinţei lucrului, nici părţi situate în orişice loc. De exemplu, o cupă perforată nu este o cupă ciuntită, ci /ea este astfel/ dacă /i-ar lipsi/ toarta sau buza. Nici omul nu e ciunt, dacă i-ar lipsi /ceva/ carne, sau splina, ci dacă i-ar lipsi vreo extremitate, şi nu oricare, ci cea care nu are regenerare, fiind pe de-a întregul extirpată. De aceea, cei cu chelie nu sînt ciunti. Capitolul 28 Gen în alt sens, despre gen /neam/ se vorbeşte cu referire la p specimen aflat în mişcare, de la care pornesc lucrurile către ^ Astfel, unii oameni sînt numiţi a fi eleni de neam, a la '"""^^ de neam, deoarece unii au ca prim strămoş din carele & e|t pe Hellen, alţii — pe Ion. Si mai curînd oamenii îşiia ^^ de neam de la primul strămoş bărbat decît de la ma jc;re (totuşi, unii îşi iau numele generic de la o femeie, pre se numesc după Pyrrha). CARTEA DELTA (V) 199
,-------------- "n alt sens, planul este gen pentru figurile plane pe asertieilc<"l ^^ corpuri. Căci fiecare dintre figurile plane 1024b si volumul este S^^ cailtativ Şi fiecare dintre corpuri este volu-&ePlanttt calitativ; iar /genul/ este substratul pentru diferen- ţieri/spec *; ' numeştege«/ primul element prezent în definiţii: alt sens, s reprezintă genul, ale cărui caii- d /specifice/-^ este concePut în atîtea sensun' anume> cel ^Continuitatea de generare a aceleiaşi specii, cel legat de primul • nre s-a pus în mişcare şi sensul conform căruia genul specimen cart s «c , -r -> i / • luat ca materie. Căci diferenţierea si calitatea sint ale genului, care este tocmai substratul, pe care îl numim w^erze. Diferite ca gen sînt spuse lucrurilor al căror prim substrat este diferit si care nu se pot reduce nici unele la celelalte, nici ambele la un acelaşi substrat comun. De exemplu, forma şi materia sînt diferite ca gen, şi la fel toate cîte se afirmă potrivit cu o altă schemă a categoriei /decît a lor/. (Căci unele /predicate/ arată ce este ceva, altele — o calitate, altele — o cantitate, după cum s-a distins mai înainte.) Dar nici una dintre aceste categorii nu se reduce la vreo alta, nici toate nu se reduc la un /substrat/ unic. Capitolul 29 r/i/ ' °blectul este mereu fals'în al doilea ~ e menţionate nu Pot exista în acest chip63 în realitate f'' aU ° existenţă> aPar fle nu în feml în care în cazul perspe' ^ n",Ceea ce sînt în realitate. Un exemplu avem e)dstă anumite Iu *•* pictura/ fUrile se nuPr?duC /lucrurlle reale/- A?adar> obiectele, m acest sens, fie deoarece ele nu există 1025a 200
METAFIZICA espre
pur şi simplu, fie deoarece reprezentarea pe care o ele este cea a unei realităţi inexistente. m " Un enunţ fals Un enunţ propriu fiecărui lucru este, pe de-o parte, unul ' dacă este luat în sens de enunţ ce exprimă ceea ce e în sine l ^ pe de altă parte, se poate vorbi şi despre o multiplici^j' enunţuri, dat fiind că lucrul şi lucrul dotat cu o anume pro '? taie sînt oarecum totuna: de pildă, „Socrate" şi „Socrate m ' cian" /sînt într-un fel totuna/. Iar enunţul fals nu este, luat în m d absolut, valabil pentru nimic65. De aceea Antisthenes credea prosteşte că nimic nu este enunţat altminteri decît prin enunţul său propriu — un singur enunţ aplicat unui singur lucru. De aici rezultă imposibilitatea contradicţiei şi aproape şi aceea a imposibilităţii falsului. Dar se poate enunţa fiecare lucru nu numai cu ajutorul enunţului propriu, ci şi cu cel al enunţului propriu altui lucru, ceea ce, în general, este fals, dar uneori este adevărat; de exemplu, numărul opt poate fi definit ca dublu cu ajutorul enunţului propriu numărului doi66. Enunţurile sînt numite false în acest chip; iar omul/4/5 /mincinos/ este cel care, fără scrupule şi intenţionat, alcătuieşte astfel de enunţuri, nu dintr-un alt motiv, ci chiar pentru a înşela, citşj cel care produce în mintea altora astfel de enunţuri false, la K după cum afirmăm că sînt false lucrurile care produc o repre zentare falsă. Iată de ce teoria din Hippias Minor este amăgitoare, cum că acelaşi om este şi fals şi autentic67. Căci această teon consideră fals pe omul capabil să spună falsul, acesta fiind cuno torul şi inteligentul, în plus, cel care de bunăvoie /spune HJJ. UI 01 J.111V,1..L£L VIULUI. Aii U1U-3, \s\~L \_-dl V„ \av, i^w.ii«'^--- -A , ... este considerat a fi mai bun. Dar /Platon/ ajunge la aceasta. ^_ cluzie/ falsă în urma unei inducţii /false/. Intr-adevâr, .^ Platon — / cel care se mînie de bunăvoie este superior se mînie fără voie, numai că /Platon/ numeşte /aici/ »F - se mînia o imitaţie /de mînie/. Atunci, dacă există un luntar, el este probabil inferior; la fel, şi cînd este v caracter, /este inferior/ cel care /face voluntar ceva -s CARTEA DELTA (V) 201 declarat urilor- Capitolul 30 tuatie contextuală sau dependentă de context i 5*^***, • i • • r- numeşte ceea ce aparţine unui subiect şi poate ti j^ totuşi nu cu necesitate, nici în majoritatea ^ ' ]U; cînc! cineva, săpînd o groapă pentru un ca groapă)
compara _ _p majoritatea cazurilor, cînd cineva ar face răsaduri, ă. nu găseşte o comoară. r iu J -J De asemenea, un muzician ar putea fi al b ; dar, de vreme ce aceas-nu se petrece în mod necesar, şi nici în majoritatea cazurilor, "urnim faptul respectiv contextual. Aşadar, cînd există o proprietate care aparţine unui subiect, şi cînd unele dintre aceste proprietăţi /îi aparţin subiectului/ într-un anumit loc şi într-un anumit moment, ei bine, ceea ce ar aparţine astfel, dar nu pentru «subiectul este acest lucru determinat fie acum, fie aici, va fi numită proprietate contextuală. Nu există nici o raţiune de a fi determinată pentru proprietatea contextuală, ci doar o raţiune întâmplătoare, iar aceasta este indeterminată: s-a întîmplat cuiva să ajungă la Egina, /chiar/ dacă nu a ajuns acolo cu scopul să ajungă acolo6'', ci împins devreme rea, sau răpit de piraţi. A existat, aşadar, sau există o situaţie dependentă de un context, dar nu ca ceva în sine, ci ca ceva exterior70: căci vremea rea este de vină că omul a navigat acolo unde nu voia să ajungă, adică la Egina. Termenul contextual mai are şi un alt sens: el se aplică acelor proprietăţi care aparţin fiecărui subiect în mod intrinsec, dar care, /suma,'"' £ re§âsescîn F»"ţ* /lucrului/; aşa este faptul de a avea Aceste nregale/ °U d°Uă unghiuri drePte P^ru triunghi?'. nu- O disrPrnetjaţl P0t CXlsta necontenit /în subiect/, celelalte -ţle desPre a«astă chestiune se află în altă parte. 202 METAFIZICA NOTE . in' •
•" 1. Cuvîntul otp/fi are foarte multe sensuri în greaca-put, temei, principiu, origine, demnitate publică etc 2. Raţiunea formală este luată în sens larg: nu n> propriu-zisă care arată ce este lucrul, ci şi părţile definit ' moduri de a indica acelaşi lucru sînt cuprinse în ea- oct ' raport de numere, deci numărul, în general, este raţiune form ^ "" tru octavă, ca şi ideea de raport, nu numai acel raport na t' i^"" 3. Faptul că, să spunem, oamenii se însală asupra bind""' ~jj-ij- ir - uui Pro- priu, mincind, de pilda, ceva care le tace râu, nu schimbă val binelui, fie şi aparent, de raţiune finală. Important este că o ^ acţionează în vederea a ceea ce ei cred că este bine. 4. în primă instanţă, sănătatea este produsă de medic, dar de rece medicul este expert într-o arta, sănătatea e produsă şi de omul expert. Ambii sînt raţiuni /cauze/ eficiente, dar se deosebesc prin raportul de anterioritate - posterioritate. La fel şi cazul octavei. 5. Statuia este opera unui sculptor; or, fiindcă, s-a întîmplatca un sculptor să se numească Policlet, statuia este şi opera lui Policlet, dar zn chip contextual şi nu esenţial. 6. Dacă Policlet este alb şi muzical, muzicalul şi albul au produs în chip întîmplător, contextual, o statuie, dar relaţia dintre aceasta şi Policlet sau om este mai directă, mai apropiată. 7. întotdeauna o construcţie are drept cauză necesară (proprie) un constructor /oarecare/, aflat în virtualitate; dar construcţia electivă este produsă de un anumit constructor a cărui activitate nu este necesară, ci contextuală. 8. Ar fi: 1) raţiunea individuală, 2) cea generică, 3) facultativa. 4) facultativă generic (precum faptul de a produce, fără neceslta, nu această statuie, ci o statuie), 5) luată combinat, 6) luata u ^ 9. Cel care vindecă, văzut strict în actualizare, coexista cu K decât, de asemenea în actualizare, în momentul cînd acţiune ^ decare încetează, nu mai există decît medic şi pacient, dar vindecă şi om care este vindecat. . . -L/inunU1 10. Aristotel nu este atomist: elementul la el este indrviz ^^ sub raport specific, nu şi cantitativ. Silaba nu e e. ?i-feritesp4" deoarece ea poate fi divizată în sunete ce nu sînt silabe ( .jzata<)0*t cific de silabă); apa este element deoarece ea poate n în părţi similare calitativ, adică ce sînt apă la nndui CARTEA DELTA (V) 203
, aDCi sînt tot apă, părţile focului sînt tot foc etc Părţile apei u.sirespecte aici definiţia: căci părţile silogis-îi Arist°te'Pare Jnarrin altei specii decît silogismul. l.**' J "flif CâlC UIJ<" L1 e***-"- f O „ului sînt )udeC, adespre Unu, Ceea-ce-este, Bine, Adevăr. j 3. Este vor , distinge specia în cadrul genului; deci exis- ,4. DiferenţaJ existenţa genului. Dar dacă Unu, sau A fi sînt tenta e' PreSU^jt diferenţa specifică, căci, din cauza universalităţii genuri ele nu a ^^^ ^ însernna ca genul să poată fi predicat al dife- rentei. 15. ţel' î -uri de cuvinte intraductibile; {pîxnq conţine radicalul (pi) ce l5' ^ ._,„„« a spori" şi a cărui vocală este scurtă. i, evident, materie, vkr\, sau raţiune mate- ""l7 Dacă lucrul simplu nu poate fi decît într-un singur fel, el este si necesar, căci necesar înseamnă tocmai a nu putea fi altfel. 18 Desigur, este vorba despre divin, entitate simplă şi care nu poate exista cu necesitate decît într-un singur fel: etern şi imobil. 19. în definiţia muzicalului nu este cuprins Coriscos, nici în cea a lui Coriscos nu e cuprins faptul de a fi muzical. 20. Aristotel arată că predicaţia poate fi concepută în două moduri numite mai tîrziu, în extensiune şi în intensiune : astfel predicatul a fi om si a fi muzician pot fi considerate fie ca incluse, cel de-al doilea în primul, ca specia în gen, fie ambele pot fi raportate la acelaşi subiect individual, ca proprietăţi ale acestuia, numai că a fi om e o proprietate esenţială, în timp ce a fi muzician e o proprietate neesenţială, contextuală. _ .^ Este vorba din nou despre lucrurile care nu se mai pot diviza ecit m părţi de aceeaşi specie, care nu se înfăţişează drept compuşi, alcătuit, d,n elemente diferite. " ?' nu,
23- Lucu l "" C - ~ substrat Pentru sPecilIe diferite> Anst0tel) materia> dar analogia este evidentă. 24- Exist - aVCa un"ate rindea aparţin unui gen comun. 1 irurilor res* ""^ """^ definiţii indică existenţa unei unice Fiinţe de «abilitat»- Pectlve; Alci se află, cum am văzut, principalul „punct '" 25. Evid Utc luat lui AristoteL r T 6Ste ° unitate, luat ca om, dar nu este o uni-?' ele mărimi la rînd ^arece mărimea se poate diviza în părţi ce sînt ^a Gamma, despre multiplele semnificaţii ale terme- mior.
>C 204
METAFIZICA 27. Această pisică este una la număr, dar, evident e t ' toare aceleiaşi specii. Două pisici însă aparţin aceleiaşi '••" "'" sînt aceeaşi pisică. ' ^ Cll> dar PC 28. Pisica şi canele aparţin aceluiaşi gen (mamifere 1 d leiaşi specii. Pe de altă parte, cetaceele şi peştii nu au o unit ^?'ate" că, dar au una analogică: seamănă, au un aspect similar 6 ^ 29. Masa şi scaunul. 30. Casa în raport cu părţile sale componente, care nu sînt Se poate distinge aici „materia ultimă", cărămizile, lemnul '" na primă" — pămîntul, apa etc. ' '" ""•"•" 31. Aristotel discută semnificaţia copulei a fi Distin^; r r-ir i- ' • • , ucţ'a pe care o tace nu se refera la faptul ca uneori asocierea subiectului cu A catul este nenecesară, alteori necesară, ci la faptul că ne putem r f'" fie la termenii care sînt asociaţi şi care sînt, în general, contextual f la tipul predicaţiei în care ei cad cu necesitate. Distincţia este asemăna toare cu cea din algebră dintre identitate (o egalitate în sine) şi ecuaţie (o egalitate contextuală). 32. Atunci cînd se poate spune că albul e muzician, dar si că muzicianul e alb (predicatul subiectului are drept predicat, în a doua propoziţie) subiectul din prima propoziţie, asocierea prin copula este se face în mod contextual, non-necesar. 33. In Categorii, Aristotel vorbeşte despre 10 categorii (Fiinţa, cantitatea, calitatea, locul, timpul, relaţia, acţiunea, suferirea, poziţia şi posesia). Aici apar doar 8, lipsind poziţia şi posesia. De reţinut ca el consideră că legătura dintre subiect şi predicat, copula, se modulează, după felul predicatului, capătînd aceeaşi semnificaţie fundamentală cu a acestuia. 34. în greacă, existenţa participiului verbal activ sau pasiv la patru timpuri face ca propoziţii cu predicat verbal să poată fi cu uşurm, redate prin propoziţii cu predicat nominal, deci care presupun cop la „a fi". Aristotel presupune, deci, că „a fi" este prezent imp"«.^_ puţin în orice propoziţie şi că el asumă funcţia categoriala a p tulul. . irep^ O mare problemă au constituit-o exemplele date de Ans ^^ a corespunde unei predicaţii nonnecesare, contextuale. CARTEA DELTA (V) 205 tiva termenilor pe care îi poate conecta (ter- rolul lui „a fi" în ţ*^ atunci avem asocieri de tipul: A e B, B e A, menl ce ţm de c° ^ 5v Kae'ain6 vom înţelege pe „a fi" privit în C e A ?> B' rf Pcapabil să exprime categoriile Fiinţei. Atunci, în pro-sine însuşi, adică p^ ,imbare« nu trebuie văzută legătura contex-poziţia: »°mubiect si un predicat (pe care Aristotel a examinat-o în tuală dintre su ^^ ^ muzician"), ci expresia categoriei acţiunii, exemplele de tip „^^ predicat, sau de un anume subiect, indiferent de^ ce £Ste permanent şi subzistent în lucruri, ic f-tintd inScaiiiiJ.» f .. w .. _ , „ , ' îne cînd apar şi dispar calităţile. (Tradus m latina prin ceea ce rar"Anstotel observă că, de aceea, există două sensuri princi->nt>itar>Ţ^ slifatrat> suport al unor calităţi, sens care se învecinează cehie materie. Apoi, există/orww cu expresia sa verbală, definiţia, CU "exprimă ceea ce lucrul este cu adevărat şi care, de asemenea, mar-ckazâ stabilitatea şi permanenţa. Termenul poate sugera o interpretare platoniciană, dar probabil că Aristotel nu se referă aici la ceea ce este separabil realiter, ci la ceea ce este separabil, autonomizabil cu ajutorul gîndirii: aspectul esenţial, general al lucrurilor. 36. Aristotel vrea să spună, evident, că Socrate este unul şi singur, cel pe care 1-au ucis atenienii dîndu-i să bea cucută. Acela este un subiect individual care poate fi identificat într-un context dat cu predicate ca „muzician", „bătrîn". Totuşi, numele „Socrate" poate fi aplicat mai multor subiecţi, iar expresia „orice Socrate" poate fi considerată corectă, doar dacă prin ea înţelegem „orice om numit Socrate". Pe de altă parte, ne-am putea gîndi că, într-un sens, atributul „filozof se asociază cu acel Socrate, în mod necesar şi nu facultativ şi contextual, fundcă nu poate fi conceput acel Socrate în absenta proprie-»ţ» de a fi filozof. • Aşa cum s-a mai arătat, materia apei este identică cu ea însăşi l speciei, fundcă părţile ei sînt identice specific cu întregul Pa). O linie este identică cu sine sub raportul numărului m continuitate. Identitatea de Fiinţă este cea a lucru-definiţie (aceeaşi formă). contradictorii şi nu opuse, aparţin aceluiaşi gen (animal), dar unor specii e atributele aceleiaşi Fiinţe, em defini „omul muzical", trebuie să ştim mai -aiul". Pe de altă parte, trebuie să existe mi concret, pentru ca „muzicalul" să aibă sens. "lo 38. n Yüklə 1,92 Mb. Dostları ilə paylaş:
|