Copertele reprezintă trei reproduceri după Giuseppe Arcimboldo

nu se manifeste decât printr-o acţiune subordonată. La fel stau

162

lucrurile şi în regnul anorganic, când două cristale în curs de formare

se întâlnesc, ele se încurcă reciproc, în aşa măsură încât nu-şi mai pot
arăta forma pură a cristalizării lor, fiecare dintre grupele de molecule
oferind imaginea acestei lupte a voinţei la un grad atât de scăzut de
obiectivare; sau când magnetul impune fierului magnetismul său,
pentru a manifesta în el, la rândul său, ideea sa, sau când galvanismul
înfrânge afinităţile elective, descompune compuşii cei mai stabili şi
suprimă în aşa măsură legile chimice încât acidul unei sări
descompuse la polul negativ se duce la polul pozitiv, fără a se putea
alia cu alcalii prin care trebuie să treacă, fără chiar a putea să
înroşească hârtia de turnesol care a fost pusă în calea sa. Aceasta se
repetă în general în raportul pe care îl suferă un corp ceresc central cu
planeta sa; aceasta, deşi se află sub dependenţa absolută a celui dintâi,
rezistă constant, la fel ca forţele chimice în organism; de aici rezultă
această opoziţie permanentă între forţa centrifugă şi forţa centripetă,
care întreţine mişcarea în sistemul universului; şi ea este o expresie a
acestei lupte generale de care ne ocupăm şi care este în mod esenţial
proprie caracterului voinţei.

Deoarece orice corp poate fi considerat drept fenomenul unei

voinţe, iar voinţa se prezintă în mod necesar ca o tendinţă, starea
primordială a oricărui corp ceresc condensat în sfera sa nu poate fi
repausul, ci mişcarea, tendinţa de a progresa, fără oprire şi fără ţel, în
spaţiul infinit. Ceea ce nu contrazice cu nimic nici legea inerţiei, nici
legea cauzalităţii; căci, după prima, materia ca atare, fiind indiferentă
la repaus şi la mişcare, starea sa primordială poate la fel de bine să fi
fost una sau alta. De aceea dacă o găsim în mişcare, nu avem voie să
întrebăm care este cauza mişcării iniţiale; la fel, găsind-o imobilă, nu
vom avea dreptul să admitem o stare anterioară de mişcare şi să
întrebăm de ce aceasta a încetat. Nu există deci nici un motiv să
căutăm un impuls primordial al forţei centrifuge; dar, după ipoteza lui
Kant şi a lui Laplace, ea este, în planete, un rest al rotaţiei primordiale
a corpului ceresc central, care îşi continuă rotaţia şi zboară în acelaşi
timp înaintea sa, în spaţiul nemărginit, sau poate circulă în jurul unui
soare mai mare, invizibil pentru noi. Conform acestor consideraţii,
astronomii bănuiesc existenţa unui soare central, ei au observat de
asemenea îndepărtarea progresivă a întregului nostru sistem solar, şi
poate chiar a ansamblului grupului stelar căruia îi aparţine soarele;
putem conchide de aici o deplasare generală a tuturor stelelor fixe,
inclusiv soarele central, ceea ce, în spaţiul infinit, îşi pierde orice
semnificaţie (căci mişcarea nu se distinge de repaus în spaţiul absolut)

163

Arthur Schopenhauer

şi exprimă, aşa cum le-am văzut deja exprimându-se direct prin

acţiune şi printr-o urmărire fără ţintă, acest neant această absenţă fără
sfârşit, pe care concluzia cărţii de faţă ne va face să le recunoaştem în
mod constant în aspiraţiile voinţei, oricare ar fi fenomenele sale; de
unde rezultă şi faptul că spaţiul infinit şi timpul infinit trebuie să
constituie formele cele mai generale şi cele mai esenţiale ale
ansamblului reprezentărilor sale, a căror esenţă el o exprimă în
întregime. - Putem, în sfârşit, să recunoaştem lupta pe care am văzut-o
între toate manifestările voinţei, în domeniul materiei pur şi simplu,
considerate ca atare, aşa cum esenţa fenomenului său a fost foarte
bine explicată de Kant, ca o forţă de atracţie şi de respingere; astfel,
existenţa sa nu este deja decât o luptă între două forţe opuse. Să
scoatem din materie toate diferenţele chimice sau să ne imaginăm că
am ajuns atât de departe în lanţul cauzelor şi al efectelor încât orice
diferenţă chimică a dispărut; vom găsi materia pur şi simplu, lumea
redusă la situaţia de a nu mai fi decât un cerc, pradă unei lupte între
forţa de atracţie şi forţa de respingere, prima acţionând ca gravitaţie,
care vine din toate părţile spre centru, cea de a doua acţionând ca
impenetrabilitate, care se opune celeilalte, fie soliditate, fie
elasticitate, acţiune şi reacţiune perpetuă care poate fi considerată
drept obiectitatea voinţei la gradul său cel mai mic şi care deja, aici, îi
exprimă caracterul.

Astfel, am văzut, la gradul cel mai de jos, voinţa prezentându-se,

precum o forţă oarbă, ca o acţiune misterioasă şi inexorabilă, departe
de orice conştiinţă imediată. Aceasta este specia cea mai simplă şi cea
mai slabă dintre obiectivările sale. Ca forţă oarbă şi acţiune
inconştientă, ea se manifestă în orice natură anorganică, în orice forţă
primordială, ale căror legi fizice şi chimice au rolul de a căuta să le
cunoască, şi dintre care fiecare ne apare în milioane de fenomene cu
totul asemănătoare şi regulate, neavând nici o urmă de caracter
individual; ea se multiplică în spaţiu şi în timp, adică „principiul
individuaţiei", ca o imagine în pereţii unei cupe.

Tot mai evidente pe măsură ce se ridică din grad în grad în

obiectivarea sa, voinţa acţionează totuşi şi în regnul vegetal, unde
legătura dintre fenomene nu mai este, la drept vorbind, o cauză, ci o
excepţie; ea este absolut inconştientă, asemănător unei forţe obscure.
O regăsim şi în partea vegetativă a fenomenelor animale, în
producerea şi dezvoltarea fiecărui animal, ca şi în întreţinerea
economiei sale interne; şi aici, simplele excitaţii determină
manifestarea ei. Gradele din ce în ce mai ridicate ale obiectivitătii

164
Lumea ca voinţă >/' reprezentare

voinţei conduc în final în punctul în care individul, care reprezintă

idcea. nu-şi mai poate procura, prin simpla mişcare rezultată dintr-o
excitaţie, hrana pe c;ire trebuie >ă si-o asimileze: căci trebuie
numaidecât ca vreo excitaţie de acest gen să intervină şi dintre toate.
în cazul de faţă, hrana este in mod special indicată: diversitatea mereu
crescândă a fenomenelor individuale provoacă o asemenea mulţime şi
o asemenea îngrămădeală, încât ele se încurcă reciproc şi şansa, de la
care individul pus în mişcare printr-o simplă excitaţie este condamnat
să-şi aştepte hrana, ar deveni în acest caz prea puţin favorabilă.
Animalul, de îndată ce iese din ou sau din pântecele maniei sale.
Irebuie să fie în stare să caute şi să aleagă elementele hranei sale. De
aici decurge necesitatea locomoţici determinată de motive şi. pentru
aceasta, aceea a cunoaşterii, care intervine, in acest grad de
obiectivare a voinici, ca un auxiliar, ca o unyf/vn indispensabilă
pentru conservarea individului şi perpetuarea speciei. Ea apare,
reprezentata de crci< i sau d$ un pi glioi] mare, ca orice alta tendinţă
sau destinaţie a voinţei, când ea se obiectivează, este reprezentat;! de
im organ, adică se manifestă percepţiei sub forma unui organ¹. - Dar.
de îndată ce acest auxiliar sau p.rţ;(ttvr| a intervenit; lumea ca
reprezentare se iveşte deodată, cu toate I >iwcle '-.i!e de oliic :l fi de
subiect, de timp. de spaţiu, de pluralil it< y de cauzalitate. ' mn
manifestă atunci sub a doua sa i'jaţfi. Pânu acum an era numai voinţă.
acum ca este şi reprezentare, obiect ^;l subiectului care wlnoaşte.
Voinţa, care îşi dezvoltă mai înainte acţiuni"¹, in întuneric, cu o
siguranţă infailibilă, ajunsă la acest grad, şi-a luai o torţă, care ii era
necesară pentru a înlătura dezavantajul rezttltant, pentru fenomenele
sale cele mai perr'ecU. din supraabundenţa si varietatea lor. Sigu/anţa.
regularitatea impecabilă cu care ea acţiona, atât in luniea anorganică,
cât şi în regnul vegetal. în calitate de tendinţă oarbă, provine (iii;
faptul că, la început, ea acţiona singură, fără ajutorul dar şi fără
necazurile pe care i !e aduce o lume nouă cu totul diferită, aceea a
reprezentării; deşi reflecta esenţa însăşi a voinţei, această lume are
totuşi o cu totul altă naiură şi intervine acum in înlănţuirea
fenomenelor sale.

Aici se opreşte infailibila siguranţă o voinţei. Animalul este deja

expus la iluzie, la aparenţă. Dar el nu are decât reprezentări intuitive:
el este lipsit de concepte, ;!e reflecţie, este legat de prezent, incapabil

Arthur Schopenhauer

să prevadă viitorul. - în multe cazuri, se pare că această cunoaştere

lipsită de raţiune nu este suficientă pentru scopul pe care îl urmăreşte
el şi are nevoie de un auxiliar; căci acest fenomen foarte curios, în
care acţiunea oarbă a voinţei şi aceea care este luminată de cunoaştere
impietează în mod frapant una asupra domeniului celeilalte, ni se
prezintă îmbrăcând două forme diferite de manifestare. Iat-o pe prima:
printre actele animalelor conduse de cunoaşterea intuitiva şi de
motivele care derivă din aceasta, găsim şi acte care sunt lipsite de aşa
ceva, care, prin urmare, se produc cu necesitatea unei voinţe care
acţionează orbeşte. Celălalt caz, opus primului, se prezintă când
lumina cunoaşterii pătrunde în laboratorul voinţei oarbe şi luminează
funcţiile vegetative ale organsimului uman; aşa stau lucrurile în cazul
lucidităţii magnetice.

în sfârşit, acolo unde voinţa a ajuns la cel mai înalt grad al său de

obiectivare, cunoaşterea de care animalele sunt capabile nu mai este
suficientă - cunoaştere pe care ele o datorează intelectului, căruia
simţurile îi furnizează datele obţinute de ele şi care prin urmare este o
simplă intuiţie, în întregime îndreptată spre prezent. Omul, această
creatură complicată, multiplă ca aspect, plastica, eminamente plină de
nevoi şi expusă la nenumărate pericole, trebuie, pentru a rezista, să fie
luminat de o dublă cunoaştere: intuiţiei simple trebuie să i se adauge,
ca să spunem aşa, o putere mai mare a cunoaşterii intuitive, o reflexie
a acesteia, într-un cuvânt raţiunea, facultatea de a crea concepte. O
dată cu ea apare reflecţia, care cuprindea imaginea viitorului şi a
trecutului, şi, ca urmare, meditaţia, prudenţa, facultatea de a prevedea,
de a se comporta independent faţă de prezent, în sfârşit deplina şi
întreaga conştiinţă a deciziilor voinţei, ca atare. Mai sus am văzut că
odată cu simpla cunoaştere intuitivă se născuse deja posibilitatea
aparenţei şi a iluziei şi că de îndată ce infailibilitatea pe care o avea
mai înainte voinţa, în acţiunea sa inconştientă şi oarbă, dispărea. Ca
urmare, instinctul şi aptitudinile iscusite, manifestări inconsistente ale
voinţei, care se încadrează de altfel între manifestările însoţite de
cunoaştere, deveneau necesare. O dată cu apariţia raţiunii, această
siguranţă, această infailibilitate (care, cealaltă extremă, în natura
anorganică, apare cu un caracter de riguroasă regularitate) dispare
aproape în întregime; instinctul dispare complet; circumspecţia, care
trebuie să ţină loc de orice, produce (aşa cum am văzut în Cartea
întâi) ezitarea şi incertitudinea: eroarea devine posibilă şi, în multe
cazuri, împiedică obiectivarea adecvată a voinţei prin acte. Căci, deşi
voinţa a luat deja în caracter o direcţie determinată şi invariabilă.

166

Lumea ca voinţă ţi reprezentare

după care se manifesta ea însăşi îritr-un mod infailibil, când apar

motivele, totuşi eroarea poate să-i denatureze manifestările, motive
iluzorii putând lua locul motivelor adevărate şi anihilându-le' este, de
exemplu, ceea ce se întâmplă când superstiţia sugerează motive
imaginare, motive care determină omul să se comporte într-un fel
absolut opus modului în care voinţa sa s-ar manifesta în împrejurări
identice. Agamemnon îşi sacrifică fiica; un avar dă de pomană din pur
egoism, în speranţa că într-o zi va primi înapoi de o sută de ori mai
mult etc.

Cunoaşterea, în general, atât raţională, cât şi pur intuitivă,

izvorăşte deci din voinţă şi aparţine esenţei gradelor celor mai înalte
ale obiectivării sale, ca o pură (m.xavr|, un mijloc de conservare a
individului şi a speciei, la fel ca a oricărui organ al corpului. Aflată
dintru început în slujba voinţei şi a îndeplinirii dorinţelor ei, ea este
aproape mereu gata să o servească; aşa stau lucrurile la toate
animalele'şi aproape la toţi oamenii. Totuşi vom vedea, în Cartea a
Hl-a, cum la unii oameni cunoaşterea se poate elibera din această
servitute, poate arunca acest jug pentru a rămâne numai ea însăşi,
independentă de orice scop voluntar, ca pură oglindă a lumii; de aici
provine arta. în sfârşit, în Cartea a IV-a, vom vedea cum acest fel de
cunoaştere, când acţionează împotriva voinţei, poate determina
dispariţia acesteia, adică resemnarea care este scopul final, esenţa
intimă a oricărui adevăr şi a oricărei sfinţenii, şi eliberarea lumii.

§28

Am studiat numărul mare şi varietatea fenomenelor în care se
obiectivează voinţa; am văzut, de asemenea, lupta lor permanentă şi
implacabilă. Totuşi, în continuarea consideraţiilor pe care le-am
prezentat până acum, am constatat că voinţa însăşi, ca lucru în sine,
nu este deloc implicată în multiplicitatea şi diversitatea lor. Varietatea
ideilor (platoniciene), adică gradele de obiectivare, mulţimea de
indivizi în care fiecare dintre ele se manifestă, lupta dintre forme şi
materie, toate acestea nu privesc voinţa, ci nu sunt decât un procedeu
şi o modalitate prin care ea se obiectivează, şi nu au, prin urmare,
decât o relaţie mediată cu ea. Prin această relaţie, elementele
menţionate, în ce priveşte reprezentarea, aparţin exprimării esenţei

1 De aceea scolasticii spuneau pe bună dreptate: „Causa finalis movet nou

secundum şutim exse reale, seci secundum esse cognititm

Arthur Scliopeithauer

Lumea ca voinţă şi reprezentare

sale. Aşa cum o lanternă magică arată imagini numeroase şi multiple,

deşi nu există decât o singură flacără care le luminează, la fel, în
multiplicitatea fenomenelor care umple lumea unde ele se suprapun
sau se alungă reciproc ca succesiune de evenimente, numai voinţa
singură se manifestă; ea este aceea căreia toate aceste fenomene îi
constituie vizibilitatea, obiectitatea, ea este aceea care rămâne
imuabilă în mijlocul tuturor variaţiilor; numai ea este lucrul în sine;
iar orice obiect este manifestarea - fenomen, ca să vorbim în limba lui
Kant.

Deşi, în om,, voinţa, ca idee (platoniciană), îşi găseşte obiectivarea

cea mai limpede şi mai perfectă, totuşi ea singură nu este suficientă
pentru a-şi manifesta esenţa. Ideea de om avea nevoie, pentru a se
manifestam întreaga sa valoare, să nu se exprime singură şi separată:
ci ea trebuie să fie însoţită de seria coborâtoare a gradelor prin toate
formele animale, trecând prin regnul vegetal pentru a ajunge până la
materia anorganică; aceste grade formează un tot şi se unesc pentru
obiectivarea completă a voinţei; ele sunt presupuse de ideea de om.
aşa cum florile presupun frunzele copacului, ramurile, trunchiul şi
rădăcina; ele formează o piramidă al cărei vârf este omul. De aceea
dacă vă plac comparaţiile, se poate spune ca fenomenul lor îl însoţeşte
pe cel al omului într-un mod la fel de necesar ca acela în care lumina
este însoţită de gradaţii de tot felul ale penumbrei prin care ea trece
pentru a se pierde în întuneric. Le putem numi, de asemenea, ecoul
omului şi să spunem: animalul şi planta sunt cvinta şi terţa minore ale
omului, iar regnul anorganic este octava sa inferioară. întregul adevăr
al acestei ultime comparaţii nu va fi destul de clar pentru noi decât
după ce, în cartea următoare, vom fi încercat să aprofundam
semnificaţia muzicii. Vom vedea atunci cum melodia, care se
desfăşoară sub încătuşarea tonurilor înalte şi agile, trebuie, într-un
anume sens, să fie considerată ca reprezentând încătuşarea pe care
reflecţia o pune în viaţă şi în pasiunile omului şi cum, dimpotrivă,
acompaniamentele libere (ca basul care scoate sunete grave),
acompaniamente care completează în mod necesar armonia muzicală.
reprezintă restul naturii animale şi inconştiente. Vom vorbi despre
aceasta la momentul potrivit, când nu vom mai fi expuşi să fim bănuiţi
de paradox. Dar această necesitate internă a obiectivitătii adecvate a
voinţei, inseparabilă din şirul gradelor manifestărilor sale, o găsim şi
în ansamblul acestor manifestări, exprimat printr-o necesitate externă;
ea este aceea care face ca omul, pentru a exista, să aibă nevoie de
animale, iar acestea, prin serii graduale, au nevoie unele de altele.

I6S

apoi şi de plante, care la rândul lor au nevoie de pământ, de apă, de

elementele chimice şi de combinaţiile lor, de planetă, de soare, de
rotaţia şi de mişcarea în jurul acestuia, de oblicitatea eclipticii etc.
etc. - In fond, raţiunea acestei stări de lucruri este faptul că voinţa
Irebuie să se hrănească din ea însăşi, deoarece în afara ei tiu este
nimic, iar ea este o voinţă înfometată. De aici, această anxietate şi
această suferinţă care o caracterizează.

Astfel, cunoaşterea unităţii voinţei ca lucru în sine, în varietatea şi

multiplicitatea infinită a fenomenelor, este singura care ne dă
adevărata explicaţie a acestei analogii minunate, şi pe care nu o putem
trece cu vederea, între toate producţiile naturii, a acestei asemănări de
familie care Ic face să fie considerate ca variaţii ale aceleiaşi teme,
care nu este dată. De asemenea, prin cunoaşterea clară şi profundă a
acestei armonii, a acestei armonii, a acestei înlănţuiri esenţiale a
tuturor părţilor care constituie lumea, a acestei necesităţi a gradaţiei
lor pe care am analizat-o mai sus, ni se deschide o perspectivă
adevărată şi destul de clară asupra naturii intime şi a semnificaţiei
incontestabilei finalităţi a tuturor produselor organice din natură,
finalitate pe care o admitem şi noi a priori în acest studiu şi în această
analiză.

Această adaptare finală oferă un dublu caracter; pe de o parte, ea

este intimă, adică este o organizare a tuturor părţilor unui organism
particular, făcută în aşa fel încât disponibilităţile acestui organism şi
ale genului său să rezulte şi să apară, în consecinţă, ca fiind scopul
acestei organizări. Pe de altă parte, această adaptare este exterioară,
adică este o relaţie a naturii anorganice cu natura organică în general,
sau, de asemenea, a unor părţi ale naturii între ele, care face posibilă
conservarea ansamblului naturii organice sau a câtorva specii
particulare. De aceea, conchidem că această relaţie este un mijloc
pentru a atinge acest scop.

Finalitatea internă este legată de analiza noastră precedentă în

modul pe care îl redăm în continuare. Deoarece, conform celor spuse
mai sus, întreaga varietate a formelor din natură şi multiplicitatea
indivizilor nu priveşte cu nimic voinţa, ci numai obiectitatea sa şi
forma acesteia, rezultă în mod necesar că ea este indivizibilă şi
subzistă integral în fiecare fenomen, deşi gradele obiectivării sale,
ideile (platoniciene), sunt foarte variate. Putem, pentru a facilita
înţelegerea, să considerăm aceste idei diferite drept acte izolate şi
simple în sine ale voinţei, în care esenţa să se manifeste mai mult sau
mai puţin; dar indivizii sunt la rândul lor manifestări ale ideilor şi,

169

Arthur Scliopenhauer

prin urmare, ale acestor acte, în timp, în spaţiu şi în multiplicitate. -

Un asemenea act (sau o asemenea idee) îşi păstrează deci, la gradele
cele mai coborâte ale obiectităţii sale, unitatea, chiar şi în fenomen; în
timp ce în gradele cele mai înalte el are nevoie, pentru a se manifesta,
de o serie întreagă de stări şi de dezvoltări în timp, care, toate, la un
loc, constituie expresia esenţei sale. Astfel, de exemplu, ideea care se
manifestă într-o forţă naturală oarecare nu are totdeauna decât o
manifestare simplă, deşi această manifestare poate să varieze în
funcţie de natura relaţiilor exterioare; altfel nu i-ar putea fi dovedită
nici măcar identitatea, căci acest lucru nu se poate face decât prin
eliminarea varietăţii care rezultă numai din relaţiile exterioare. Astfel
cristalul nu are decât o manifestare de existenţă, care este cristalizarea
sa, iar aceasta îşi găseşte la rândul ei expresia cu totul perfectă şi
desăvârşită în această formă întărită, cadavru al acestei vieţi
momentane. Planta deja nu exprimă dintr-o dată şi printr-o
manifestare simplă ideea al cărei fenomen este, ci printr-o succesiune
de dezvoltări organice în timp. Animalul nu numai că îşi dezvoltă, la
fel, organismul într-o succesiune adesea foarte variată de stări
(metamorfoze), dar această formă însăşi, deşi fiind deja obiectitatea
voinţei în acest grad, nu este totuşi suficientă pentru a da o expresie
completă a ideii sale; aceasta se desăvârşeşte mult mai bine în
acţiunile animalului unde caracterul său empiric, care este acelaşi în
întreaga specie, se exprimă şi dă pentru prima dată manifestarea
completă a ideii, în care el presupune, dat ca bază, un organism
determinat. în cazul omului, fiecare individ are deja caracterul său
empiric particular (aşa cum vom vedea în Cartea a IV-a) până la
suprimarea completă a caracterului specific, prin anihilarea oricărei
voinţe.

Ceea ce, prin dezvoltarea necesară în timp şi prin fracţionarea în

acţiuni izolate, este recunoscut drept caracter empiric constituie,
făcând abstracţie de această formă temporală a fenomenului;
caracterul intelectual, după expresia lui Kant, care, evidenţiind
această distincţie şi instituind raportul între libertate şi necesitate,
adică între voinţa ca lucru în sine şi manifestarea sa în timp,
demonstrează într-un mod de o superioritate remarcabila nemuritoarea
utilitate a rolului său¹. Caracterul intelectual coincide deci cu ideea

¹

170

Lumea ca voinţă şi reprezentare

sau mai bine zis cu actul de voinţă primordial care se manifestă în

idee, în acest fel, nu numai caracterul empiric al omului, ci şi cel al
tuturor speciilor de animale şi plante, chiar şi cel al oricărei forţe
primordiale a lumii anorganice poate fi privit ca manifestarea unui
caracter intelectual, adică a unui act de voinţă indivizibilă existând în
afara timpului. - Trebuie să semnalăm, în trecere, naivitatea cu care,
prin doar forma sa, fiecare plantă îşi exprimă şi pune în lumina
întregul său caracter; tocmai prin aceasta fizionomiile plantelor sunt
atât de interesante. Animalul, dimpotrivă, cere deja, dacă vrem să-1
cunoaştem în conformitate cu esenţa sa, să fie studiat în actele şi
obiceiurile sale; în ce priveşte omul, acesta trebuie sondat şi trebuie să
i se smulgă secretul, căci raţiunea îl face eminamente capabil de
disimulare. Animalul este tot atât de simplu faţă de om pe cât planta
este faţă de animal. La animal vedem voinţa de a trăi cumva mai uşor
decât la om; la om, într-adevăr, cunoaşterea care o maschează este
atât de dezvoltată, facultatea de simulare o ascunde atât de bine, încât
adevărata sa esenţă nu iese la lumină decât din întâmplare şi numai în
unele momente. în plante ea se arată cu totul nudă, dar şi într-un mod
mult mai puţin intens, ca un simplu şi orb impuls către existenţă, lipsit
de ţel şi de finalitate. Planta, într-adevăr, îşi manifestă întreaga
existenţă de la prima vedere; pudoarea sa nu suferă deloc din princina
faptului că la ea părţile genitale, care la toate animalele se află în
locul cel mai ascuns, se lasă văzute în mod liber în vârful său. Această
inocenţă a plantelor provine din faptul că ele sunt lipsite de
cunoaştere. Lipsa de moralitate constă nu în actul de voinţă, ci în actul
de voinţă însoţit de cunoaştere. Fiecare plantă îşi arată din primul
moment locul de baştină, climatul său şi natura solului pe care ea s-a
născut. De aceea este nevoie doar de puţină experienţă pentru a
recunoaşte cu uşurinţă dacă o plantă exotică aparţine zonei tropicale
sau zonei temperate, dacă ea creşte în apă, în ţinuturi pietroase, în
munţi sau în landă. în plus, orice plantă indică şi voinţa particulară a
speciei sale şi face mărturisiri care nu pot fi exprimate în nici o altă
limbă.

Să revenim acum la chestiune şi să aplicăm ceea ce am spus la

studiul teleologic al organismelor, în măsura în care acest studi
interesează finalitatea lor internă. Dacă, în natura anorganică, ide
care trebuie să fie considerată peste tot ca un act de voinţă unic. n i se
manifestă decât tot într-un fenomen unic şi întotdeauna ide*, . şi
dacă, prin urmare, putem spune că în acest caz caracterul empiric
participă în mod imediat la unitatea caracterului intelectual, că

171

Arihur Sdiopenluuier
amândouă se confundă cumva, ceetei ce face ca în natura organicii s;i
nu se poată arăta nici o finalitate interiori dacă. dimpotrivă, graţie
şirului de dezvoltări succesive, condiţionale în organisme do
multiplicitatea părţilor diferite juxtapuse între ele, flecare organism îşi
exprimă ideea sa: dacă. în rezumat, suma fenomenelor caracterului
empiric este înainte de toate, in organisme, o manifestare totală a
caracterului intelectual, cu loate acestea, juxtapunerea necesară a
părţilor şi succesiunea dezvotăriioi nu împiedică deloc unitatea ideii
care se manifestă şi nici a actului voinţei care se revelează; această
unitate îşi găseşte, dimpotrivă, expresia în relaţia şi în înlănţuirea
necesară a părţilor şi în dezvoltările lor respective, conform legii
cauzalităţii. Deoarece voinţa unică şi indivizibilă, adică o voinţă
perfect de acord cu ea însăşi, se manifestă în ansamblul ideii la fel ca
într-un singur act, rezultă că fenomenul său. deşi se divide în părţi şi
în modalităţi diferite, nu-i ilustrează mai puţin unitatea prin acordul
constant dintre aceste modalităţi şi părţi, aceasta se întâmpla datorită
unei relaţii şi unei dependenţe necesare a tuturor părţilor între ele;
graţie acestei relaţii, unitatea ideii este restabilită până şi la nivelul
fenomenului. Vedem deci că diferitele părţi şi funcţii ale organismului
se servesc reciproc cu mijloace şi scopuri uncie altora, dar că totuşi
organismul însuşi este scopul lor comun şi ultim. Ca urmare, dacă, pe
de o parte, ideea, care de felul ei este simplă, se dispersează într-o