Copertele reprezintă trei reproduceri după Giuseppe Arcimboldo


§36 Istoria urmează firul evenimentelor; ea este pragmatică. în măsura



Yüklə 2,01 Mb.
səhifə13/33
tarix12.01.2019
ölçüsü2,01 Mb.
#95193
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   33
§36

Istoria urmează firul evenimentelor; ea este pragmatică. în măsura


în care le deduce după legea motivaţiei, lege care determină
fenomenele voinţei, când aceasta este luminată de cunoaştere. La
^radele inferioare ale obiectităţii sale, acolo unde voinţa acţionează
încă în mod inconştient, ştiinţa naturii, în calitate de etiologie,
studiază legile modificărilor fenomenelor; în calitate de morfologie,
ea studiază ceea ce este permanent în fenomene, ea îşi simplifică
materia aproape infinită cu ajutorul conceptelor, ea adună caracterele
generale pentru a deduce din ele pe cel particular. în sfârşit,
matematica studiază spaţiul şi timpul, forme simple, cu ajutorul cărora
Ideile ne apar ca fenomene multiple, potrivite pentru cunoaşterea
subiectului ca individ. Toate aceste studii, al căror nume general este
ştiinţa, se conformează în această calitate principiului, privit în
diferitele sale expresii; materia lor nu este întotdeauna decât
fenomenul, privit în legile sale, în dependenţă şi în raporturile sale
care rezultă de aici. Dar există oare cunoaştere specială care să se
aplice la ceea ce în lume subzistă în afară şi independent de orice
relaţie, la ceea ce face să se manifeste cu adevărat esenţa lumii şi
substratul adevărat al fenomenelor, la ceea ce este eliberat de orice
schimbare şi prin urmare cunoscut la fel de adevărat în toate
timpurile, într-un cuvânt Ideilor, care constituie obiectitatea imediată
şi adecvată a lucrului în sine, voinţa? - Acest mod de cunoaştere este
arta, este opera geniului. Arta reproduce ideile eterne pe care le-a
înţeles prin mijlocirea contemplării pure, adică esenţialul şi
permanentul din toate fenomenele lumii; de altfel, în funcţie de
materia pe care o foloseşte pentru această reproducere, ea capătă
numele de artă plastică, de poezie sau de muzică. Originea sa unică
este cunoaşterea Ideilor, scopul său unic este comunicarea acestei
cunoaşteri. - Urmând şirul nesfârşit al cauzelor şi al efectelor, aşa cum

i

Această ultimă frază este de neînţeles dacă nu se cunoaşte conţinutul cărţii


următoare, (n.a.)

199

Art/ţur Schopenhauer

este se manifestă el sub cele patru'forme ale sale, ştiinţa se află în


situaţia de a fi trimisă, la fiecare nouă descoperire, mereu şi mereu
mai departe, pentru ea nu există nici capăt, nici întreaga satisfacere (ar
trebui, de exemplu, să putem ajunge, fugind, punctul în care norii
ating orizontul); arta, dimpotrivă, are întotdeauna un capăt,
într-adevăr, ea smulge obiectul contemplaţiei sale din curentul
trecător al fenomenelor, ea îl are izolat în faţa ei; şi acest obiect
particular, care nu era în curentul fenomenelor decât o parte
neînsemnată şi trecătoare, devine pentru artă reprezentantul totului,
echivalentul acestei pluralităţi infinite care umple timpul şi spaţiul.
Arta se limitează prin urmare la acest obiect particular; ea opreşte
roata timpului, pentru ea relaţiile dispar; numai esenţialul, numai
Ideea constituie obiectul său.

în consecinţă, putem defini arta astfel: contemplarea lucrurilor,


independent de principiul raţiunii; ea se opune astfel modului de
cunoaştere, definit mai sus, care conduce la experienţă şi la ştiinţă.
Putem compara acest din urmă mod de cunoaştere cu o linie
orizontală care se întinde la infinit, în ce priveşte arta, aceasta este ca
o linie perpendiculară care o intersectează în mod facultativ pe prima
într-un punct sau altul. Cunoaşterea supusă principiului raţiunii
constituie cunoaşterea raţională; ea nu are valoare şi utilitate decât în
viaţa practică şi în ştiinţă; contemplarea, care se sustrage principiului
raţiunii, este proprie geniului; ea nu are valoare şi utilitate decât în
artă. Prima corespunde cunoaşterii aristotelice; cea de a doua este pe
scurt contemplaţia platoniciană. Prima seamănă cu o furtună violentă
care trece, fără a i se cunoaşte nici originea, nici scopul, şi care
îndoaie, răstoarnă, smulge totul în calea ei, cea de a doua este paşnica
rază de soare care străbate tenebrele şi sfidează violenţa furtunii.
Prima este precum căderea picăturilor fără număr şi neputincioase
care se schimbă neîncetat într-o cascadă şf'nu au o clipă de odihnă:
ceea de a doua este curcubeul care pluteşte liniştit pe deasupra acestui
tumult dezlănţuit. - Numai prin această contemplaţie pură şi absorbită
în întregime în obiect pot fi concepute ideile, esenţa geniului constă
într-o aptitudine eminentă spre această contemplaţie; ea cere o
completă uitare a personalităţii şi a realităţilor sale: astfel,
generalitatea nu este altceva decât obiectitatea cea mai perfectă, adică
direcţia obiectivă a spiritului, opusă direcţiei subiective care duce la
personalitate, adică la voinţă. Prin urmare, generalitatea constă într-o
aptitudine de a se menţine în intuiţia pură şi de a se cufunda în ea. de
a elibera din sclavia voinţei cunoaşterea care la origine îi era supusă:

Lumea ca voinţă şi reprezentare

ceea ce înseamnă să pierdem complet din vedere interesele noastre,


voinţa noastră, scopurile noastre, trebuie, pentru o vreme, să ieşim cu
totul din personalitatea noastră, să nu mai fim subiectul care cunoaşte
pur, ochiul limpede al întregului univers, şi aceasta nu numai pentru
un moment, ci pentru atâta timp cu atâta reflecţie cât este necesar
pentru a ne realiza concepţia cu ajutorul unei arte determinate; trebuie
„să fixăm în formulări eterne ceea ce pluteşte în ceaţa
aparenţelor".Este de crezut că, pentru ca geniul să se manifeste într-un
individ, acest individ trebuie să fi primit o sumă de putere cognitivă
care depăşeşte cu mult pe aceea care este necesară pentru a servi o
voinţă individuală, tocmai acest excedent, devenit iiber, este cel care
serveşte la constituirea unui obiect eliberat de voinţă, o oglindă
limpede a existenţei lumii. - Prin aceasta se explică impuslivitatea pe
care oamenii de geniu o împing uneori până la turbulenţă, rareori
prezentul le este suficient, pentru că el nu le acoperă întreaga
suprafaţă a conştiinţei lor, de aici neliniştea lor permanentă, de aici
tendinţa lor de a urmări fără încetare obiecte noi şi demne de a fi
studiate, de a dori în sfârşit, aproape întodeauna fără succes, fiinţe
care să le semene, care să fie de talia lor şi care să-i înţejeag^. Omul
obişnuit, dimpotrivă, pe deplin sătul şi satisfăcut de rutina
prezentului, se cufundă în aceasta, peste tot el găseşte numai egali, de
aici această satisfacţie deosebită pe care el şi-o află în mersul vieţii şi
pe care geniul nu o cunoaşte. - A existat intenţia ca imaginaţia să fie
considerată drept un element esenţial aljgeniului, ceea ce este foarte
legitim, a existat chiar intenţia de a identifica complet geniul cu
imaginaţia, dar aceasta este o greşeală. Obiectele geniului considerat
ca atare sunt Ideile eterne, formele persistente şi esenţiale ale lumii şi
ale tuturor fenomenelor sale, or, acolo unde numai imaginaţia este
stăpână, ea nu face decît să construiască castele în Spania destinate să
flateze egoismul şi capriciul personal, să le înşele pentru moment şi să
le distreze, dar în acest caz, noi nu cunoaştem niciodată la drept
vorbind decât relaţiile himerelor realizate astfel. Cel care se pretează
la acest joc este un fantezist, el va reuşi cu uşurinţă să introducă în
realitate imaginile cu care îşi încântă meditaţia Iui solitară şi va
deveni, efectiv, nepotrivit pentru viaţa practică; s-ar putea ca el să-şi
aştearnă pe hârtie visele imaginaţiei sale, de aici apar aceste romane
mediocre de toate felurile care fac bucuria publicului de rând şi a
oamenilor care seamănă cu autorii lor, căci cititorul visează că este în
locul eroului şi găseşte o asemenea reprezentare foarte plăcută.

200

201

Arthur Schopenliauer

Omul obişnuit, acest produs industrial pe care natura îl fabrică în


număr de mai multe mii pe zi, este, după cum am spus, incapabil, cel
puţin în mod continuu, de această apercepţie complet dezinteresată în
toate privinţele care constituie la drept vorbind contemplaţia, el nu-şi
poate îndrepta atenţia asupra lucrurilor decât în măsura în care ele au
un oarecare raport cu propria sa voinţă, oricât de vag ar fi acest raport.
Dat fiind că, din acest punct de vedere, după care este necesară numai
cunoaşterea relaţiilor, conceptul abstract al lucrului este suficient şi
cel mai adesea preferabil, omul obişnuit nu acordă prea mult timp
contemplaţiei pure, ca urmare, el nu priveşte prea mult un obiect, dar,
de îndată ce un lucru i se prezintă în faţa ochilor, el caută foarte
repede conceptul în care să-I poată încadra (aşa cum leneşul caută un
scaun), apoi nu se mai interesează de el. De aceea termină el atât de
repede cu orice, cu operele de artă, cu frumuseţile naturii, cu
spectacolul cu adevărat interesant al vieţii universale, privită în
multiplele ei secvenţe. El nu întârzie asupra lor, el nu caută decât
drumul său în viaţă. Cunoaşterea Ideilor este în mod necesar intuitivă,
şi nu abstractă, cunoaşterea specifică geniului ar fi deci restrânsă la
ideea obiectelor efectiv prezente în spiritul persoanei autorului, ea ar
fi legată de lanţul circumstanţelor care au făcut-o să apară, dar, graţie
imaginaţiei, orizontul se întinde mult dincolo de experienţa actuală şi
personală a omului de geniu, astfel, dat fiind puţinul care se oferă
apercepţiei sale reale, el este în stare să construiască tot restul şi să
evoce astfel în faţa lui aproape toate imaginile pe care i le poate oferi
viaţa, De altfel, obiectele reale rtu sunt aproape întotdeauna decât
exemplare foarte defectuoase ale ideii care se manifestă în ele.
imaginaţia este, prin urmare, necesară geniului pentru a vedea în
lucruri nu ceea ce a pus natura în mod efectiv în ele, ci mai degrabă
ceea ce încearcă ea să realizeze în ele şi ceea ce ar fi reuşit să facă,
dacă nu ar fi existat acel conflict între formele sale despre care am
vorbit în Cartea precedntă. Vom reveni mai târziu asupra acestui
aspect, atunci când vom studia sculptura. Imaginaţia lărgeşte deci raza
de vedere a geniului, ea o extinde dincolo de obiectele care se
prezintă efectiv persoanei sale, şi aceasta atât din punctul de vedere al
calităţii, cât şi al cantităţii. Prin urmare, o putere extraordinară de
imaginaţie este corelativul şi chiar condiţia geniului. Insă nu putem
nicidecum să o considerăm valabilă şi reciprocă, mai mult, chiar şi
oamenii cu o inteligenţă obişnuită pot avea multă imaginaţie,
într-adevăr, dacă putem considera un obiect real în două moduri
opuse, în modul pur şi obiectiv, aşa cum face geniul care îi înţelege

202

Lumea ca voinţă şi reprezentare

Ideea, sau în modul comun şi numai în relaţiile pe care el le are cu


celelalte obiecte şi cu propria noastră voinţă, nu este mai puţin posibil
sâ considerăm tot în două moduri un produs al imaginaţiei. Considerat
din primul punct de vedere, este un mijloc de a ajunge la cunoaşterea
Ideii a cărei comunicare constituie opera de artă sau cel mult ceea ce
ar putea din întâmplare să devină aşa ceva, el capătă, în sensul cel mai
larg al cuvântului, indicaţii topografice, dar nu-şi pierde timpul pentru
a contempla viaţa pentru ea însăşi. Dimpotrivă, la omul de geniu,
facultatea de a cunoaşte, datorită hipertrofiei sale, se sustrage pentru
câtva timp din serviciul voinţei, ca urmare, el se opreşte să contemple
viaţa pentru ea însăşi, caută să înţeleagă Ideea fiecărui lucru, şi nu
relaţiile lui cu celelalte lucruri, în această, căutare, el neglijează
frecvent să-şi urmărească propriul său drum în viaţă şi se comportă în
aceasta cel mai adesea într-un mod destul de stângaci. Pentru oamenii
obişnuiţi facultatea de a cunoaşte este lampa care luminează drumul,
pentru omul de geniu este soarele care revelează lumea. Această
manieră atât de diferită de â privi lumea se manifestă foarte repede,
chiar şi fizic. Omul spre care aspiră şi lucrează geniul se distinge cu
uşurinţă după privirea care îi este pe cât de ageră pe atât de fermă,
care poartă însemnul intuiţiei, al contemplaţiei; este ceea ce putem
constata în portretele puţinilor oameni de geniu pe care natura îi
produce din când în când printre nenumăratele milioane de indivizi;
dimpotrivă, în privirea celorlalţi, dacă nu este nici nesemnificativă,
nici inexpresivă, vedem cu uşurinţă un caracter cu totul opus celui al
contemplaţiei, vreau să spun curiozitate, cercetare. Conform celor
spuse, expresia de geniu a unui cap constă deci în ceea ce se poate
vedea ca o preponderenţă evidentă a cunoaşterii asupra voinţei, în
faptul de a vedea expresia unei cunoaşteri scutite de orice raport cu o
voinţă, adică expresia unei cunoaşteri pure. Dimpotrivă, în
fizionomiile comune, expresia voinţei este preponderentă şi se vede
că la acestea cunoaşterea nu se exercită decât sub un impuls al
voinţei, adică ea nu se conduce decât după motive.

Deoarece cunoaşterea proprie geniului sau cunoaşterea Ideilor


este aceea care nu urmează principiul raţiunii, deoarece, dimpotrivă,
cea care îl urmează face oamenii prudenţi şi cumpătaţi în practică şi
creează ştiinţele, rezultă că indivizii inteligenţi au defecte care sunt
căpătate datorită neglijării celui de-al doilea mod de cunoaştere.

otuşi să notăm aici o restricţie: tot ce voi spune din acest punct de


vedere nu îi priveşte decât în măsură şi atât timp cât ei exercită efectiv

acuitatea de a cunoaşte proprie geniului; or, nu este nicidecum cazul



203

Arthur Sclwpenhauer

pentru fiecare moment al existenţei lor; încordarea maximă a


spiritului, deşi spontană, necesară pentru a ajunge la înţelegerea
Ideilor independente de voinţă, slăbeşte în mod necesar uneori şi nu
reapare decât după lungi intervale de timp; tocmai în aceste intervale
oamenii de geniu se află, atât în bine cât şi în rău, într-o situaţie destul
de asemănătoare cu aceea a oamenilor obişnuiţi. Din această cauză,
acţiunea geniului a fost socotită dintotdeauna ca o inspiraţie şi chiar,
aşa cum arată şi numele, s-a văzut în ea opera unei fiinţe
supraomeneşti, deosebită de individul însuşi în a cărui posesie nu
*\c. Oamenii de geniu nu-şi pot îndrepta atenţia
;onţir>utuhii principiului raţiunii fără «versiune: aceasta se
lin punctul de vedere âl principiului existenţei, In
aversiunea lor pentru matematici; într-adevăr, obiectul matematicilor
este studierea formelor celor mai generale ale fenomenului, spaţiul şi
timpul, care nu sunt în ele însele decât expresii ale principiului
raţiunii; un asemenea studiu este prin urmare cu totul opus celui care
nii are ca obiect unic decât substratul fenomenului, Ideea care se
manifestă în el, făcând abstracţie de orice relaţie. In plus, metoda
logică a matematicilor este de asemenea incompatibilă cu geniul;
opunându-se la tot ceea ce este propriu-zis intuiţie, ea nu-1 poate
mulţumi; neoferind, conform principiului raţiunii, decât o simplă
înlănţuire de consecinţe, dintre toate facultăţile intelectuale ea are
nevoie îndeosebi de memorie; căci ea trebuie să menţină mereu
prezente în spirit toate propoziţiile precedente la care s-a recurs.
Experienţa însăşi ne demonstrează că geniile eminente în artă nu au
avut nici o aptitudine pentru matematici; niciodată un om nu s-a
manifestat cu strălucire în cele două domenii odată. Alfieri povesteşte
că nu a putut niciodată înţelege măcar a patra propoziţie a lui Euclid.
Stupizii adversari ai teoriei culorilor i-au reproşat Iui Goethe, până la
saturaţie, necunoaşterea matematicilor, totuşi el nu ajunsese la un
calcul şi la o măsurare după o ipoteză dată; el ajunsese în mod direct
la o cunoaştere intuitivă a cauzei şi a efectului; acest reproş este prin
urmare foarte nedrept şi foarte deplasat; în definitiv el denotă lipsa
completă de judecată a celor care l-au făcut şi care de altfel au dovedit
că nu au aşa ceva prin celelalte păreri ale lor, într-adevăr demne de
Midas, pe care au socotit că este potrivit să le spună în public. In
faptul că astăzi, la aproape jumătate de secol după apariţia teoriei
culorilor a lui Goethe balivernele lui Newton îşi păstrează chiar şi în
Germania netulburata lor suveranitate în şcoli; în faptul că se continuă
să se vorbească serios despre cele şapte omogene şi despre diferita lor

204

Lumea ca voinţă şi reprezentare
refrangibilitate se va vedea într-o bună zi una dintre cele mai sigure
trăsături revelatoare a ceea ce înseamnă inteligenţa oamenilor în
general şi aceea a germanilor în special. - Tocmai prin cele spuse mai
sus se explică un fapt bine cunoscut: distinşii matematicieni sunt
puţin sensibili la operele de artă; eu găsesc o dovadă foarte clară a
acestei situaţii în povestea cu matematicianul francez care, după ce a
citit Ifigenia lui Racine, a întrebat ridicând din umeri: "Si ce
demonstrează aceasta?" - Deoarece o înţelegere pătrunzătoare a
raporturilor conform legii cauzalităţii şi a motivaţiei, face la drept
vorbind, omul prudent deoarece, pe de altă parte, cunoaşterea proprie
geniului nu se îndreaptă deloc asupra raporturilor, rezultă că un om
prudent, în măsura în care şi atâta timp cât este prudent, este lipsit de
geniu şi, invers, un om de geniu, în măsura în care şi atâta timp cât
este om de geniu, este lipsit de prudenţă.

în definitiv, cunoaşterea intuitivă, în faţa căreia apare în mod


exclusiv ideea, este diametral opusă cunoaşterii discursive sau
abstracte, condusă de principiul raţiunii. De aceea este un fapt notoriu
ce rar poate fi întâlnit un geniu care să aibă şi o remarcabilă facultate
discursivă; mai mult, un om de geniu este adesea prada unor violente
afecţiuni şi unor pasiuni nebuneşti. Cauza acestui fapt nu este totuşi
deloc slăbiciunea raţiunii, ci este, în parte, energia extraordinară a
fenomenului de voinţă care constituie omul de geniu şi care se traduce
prin vehemenţa tuturor actelor sale voluntare şi a intelectului asupra
cunoaşterii abstracte; de aici, într-adevăr, o tendinţă declarată către
contemplaţie; or, intuiţia activă străluceşte atât de puternic pe lângă
conceptele incolore, încât le face neputincioase şi domneşte de acum
singură asupra comportamentului, care devine efectiv chiar iraţional;
de altfel, impresia de moment este foarte puternică asupra lor, ea îi
aduce în starea de a nu mai gândi, de a se mânia, de a deveni violenţi.
De aceea, de asemenea şi în general pentru că modul lor de cunoaştere
s-a sustras în parte servirii voinţei, în cursul conversaţiei ei se gândesc
mai puţin la persoana care îi ascultă decât la lucrul despre care
vorbesc şi pe care îl văd limpede în faţa ochilor; de aici rezultă că
pentru propriile interese ei au un mod de a judeca prea obiectiv; ei
vorbesc prea mult şi nu ştiu să păstreze pentru ei ceea ce ar fi fost mai
prudent să nu spună şi aşa mai departe. In sfârşit, ei sunt înclinaţi spre
monolog şi pot arăta slăbiciuni care frizează cu adevărat nebunia.
Geniul şi nebunia au o latură prin care se ating şi chiar se pătrund;
adesea a fost remarcat acest lucru; ba chiar exaltarea poetică a fost
numită drept un fel de nebunie; Horaţiu (Ode, III, 4) o numeşte

205

Arthur Schopenhauer

amabilLs insania ; Wieland o numeşte, în introducerea la Oberon,
"delicioasă nebunie" (holder Wahnsinn), Aristotel însuşi, după Seneca
{De tranq. animi, 15, 16), ar fi spus: Nulhim magnum ingenium sine
mixtura dementiae fuit.
Platon exprimă şi el această idee în mitul deja
citat al peşterii, când spune (Rep. VII): "Cei care au ieşit din peşteră şi
care au văzut adevărata lumină a soarelui, lucrurile care există în mod
real (Ideile) nu vor mai putea vedea nimic atunci când vor intra din
nou; ei nu vor mai distinge umbrele din peşteră, căci ochii lor se vor fi
dezobişnuit cu întunericul; ei vor deveni, din cauza greşelilor lor,
bătaia de joc a tovarăşilor lor care nu vor fi părăsit niciodată nici
peştera nici umbrele". In Fedru (pag.317) el spune clar că fără puţină
nebunie nu există poet adevărat; el pretinde chiar (pag.327) că eşti
luat drept un nebun imediat ce pui în evidenţă ideile eterne din
lucrurile efemere. Cicero ni-i citează pe Democrit şi pe Platon: Negat
enim, sine furore, Democritus, quemquam poetam magnum esse
posse, quod idem dicit Plato. (De Divin.,
1,37) Pope, în sfârşit, ne
spune:

Great with to madness sure are near allied,
And thinpartitions do their bounds divide.
'

Mai ales Goethe este semnificativ în această privinţă. In al său


Torquato Tasso el nu se mulţumeşte să reprezinte suferinţa şi nici
martiriul propriu geniului ca geniu; el ne arată de asemenea contactele
permanente ale acestuia cu nebunia. In sfârşit, pentru a vă convinge
de această apropiată înrudire dintre geniu şi nebunie, citiţi biografiile
unor foarte mari genii precum Rousseau, Byron, Alfieri; anecdotele
din viaţa altora nu sunt mai puţin concludente; să cităm în sfîrşit un
exemplu personal; am vizitat adesea case pentru alienaţi mintali şi am
întâlnit acolo subiecţi de o valoare incontestabilă; geniul lor străbătea,
fără putinţă de tăgadă, prîn nebunia lor; dar la ei nebunia era pe deplin
stăpână. O ademenea coincidenţă nu poate fi pusă pe seama
hazardului, căci, pe de o parte, numărul alienaţilor este relativ mic; pe
de altă parte, apariţia unui om de geniu, eveniment rar înainte de
toate, poate fi considerată un fapt excepţional în sânul naturii. Pentru
a ne convinge de acest lucru este suficient, de altfel, să calculăm
numărul de oameni de geniu pe care i-a produs Europa cultă în
antichitate, ca şi în timpurile moderne, neluându-i în seamă
bineînţeles decât pe cei care au realizat opere demne de a-şi păstra

„Geniul este vecin cu nebunia; nu-i desparte decât un perete foarte subţire."



206

Lumea ca voinţă şi reprezentare

de-a lungul vremurilor valoarea nemuritoare pentru oameni; să
comparăm apoi acest număr cu cei 250 miloane de oameni care trăiesc
continuu în Europa, reînnoindu-se la fiecare treizeci de ani! Iată încă
un fapt pe care nu vreau să-1 trec nicidecum sub tăcere: am cunoscut
persoane cu o superioritate intelectuală deosebită, dacă nu
remarcabilă; ele prezentau în acelaşi timp uşoare indicii de nebunie.
S-ar părea, după toate acestea, că orice superioritate intelectuală care
depăşeşte măsura obişnuită trebuie să fie considerată ca un lucru
anormal care predispune la nebunie. Totuşi, vreau să rezum cât mai pe
scurt posibil părerea mea despre raţiunea pur intelectuală a acestei
înrudiri dintre geniu şi nebunie; căci această discuţie nu poate să nu
ne dea lămuriri despre esenţa proprie geniului, adrcă despre această
capacitate intelectuală care este singura capabilă să producă adevărate
capodopere. Dar aceasta necesită o scurtă examinare a nebuniei

însăşi.1)L

Încă nu s-a ajuns, după câte ştiu eu, la o concluzie clară şi
completă asupra naturii nebuniei; nu există încă noţiunea exactă şi
precisă a ceea ce se deosebeşte, la drept vorbind, nebunul de omul
normal. - Nu putem refuza nebunilor nici raţiunea, nici intelectul; ei
vorbesc şi înţeleg; ei raţionează adesea foarte corect; de obicei chiar,
ei au o imagine foarte exactă a ceea ce se petrece în faţa lor şi înţeleg
înlănţuirea cauzelor şi a efectelor. Nici,, vedeniile şi nici stafiile
provocate de febră nu sunt un simptom obişnuit al nebuniei; delirul
falsifică percepţia, nebunia falsifică gândirea. într-adevăr, cel mai
adesea, nebunii nu se înşeală deloc în cunoaşterea a ceea ce este
prezent în mod imediat; divagaţiile lor se referă întotdeauna la ceea ce
este absent.sau trecut şi prin urmare ele nu privesc decât raportul
dintre ceea ce este absent sau trecut şi prezentul. In consecinţă, boala
lor mi se pare că atinge îndeosebi memoria; ea nu o suprimă totuşi în
întregime (căci mulţi nebuni ştiu un mare număr de lucruri pe de rost
şi recunosc uneori persoane pe care nu le-au mai văzut de mult); ea
rupe mai degrabă firul memoriei; ea întrerupe înlănţuirea continuă a
acesteia şi face imposibilă orice amintire legată în mod regulat de
trecut. Presupun că un nebun evocă o scenă din trecut şi îi dă întreaga
vivacitate a unei scene care se petrece cu adevărat în prezent; într-o
asemenea amintire există lacune; nebunul le înlocuieşte cu ficţiuni;
aceste ficţiuni pot fi mereu aeleaşi şi pot deveni idei fixe sau se pot
inodifica de fiecare dată ca nişte accidente efemere; în primul caz ,
este vorba despre monomanie, despre melancolie; în al doilea caz;

La această problemă se referă capitolul XXXVII din Suplimente, (n.a.)



207
Arthur Scliopenhauer

Lumea ca voinţă ţi reprezentare

este vorba despre demenţă, fatuitas. De aceea este atât de dificil, când


Yüklə 2,01 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin