Corin Braga

Voi încerca sa schiţez un răspuns la aceste întrebări folosindu-mă de teoria şi semantica lumilor posibile. Premisa intrării într-o lume ficţionala este suspendarea temporara şi voluntara a incredulităţii (the willing suspension of disbelief). Consideram astfel propria lume ca făcând parte dintr-un univers care mai cuprinde şi alte lumi virtual-posibile, doar ca lumea noastră cotidiana funcţionează ca baza, din care se poate accesa oricare alta prin diverse moduri. Pentru ca o lume posibila sa fie reperabila este nevoie de un set de reguli combinatorice, de o mulţime de obiecte date şi de o intenţie configuratoare. Cărţile lui Castaneda circumscriu o structura de lumi posibile (din perspectiva cititorului), o constelaţie de lumi ce gravitează în jurul unei „lumi-baze”. Din perspectiva acesteia, Juan Mâţuş este un simplu indian, privit cu suspiciune pentru ciudăţeniile sale de către Carlos. Diferenţa dintre cei doi se transcrie în modul cum privesc accesul către celelalte realităţi şi ierarhia acestor lumi: pentru Juan Mâţuş universul se prezintă ca o supraetajare de lumi cu pregnanta ontologica egala; Carlos considera existenta acestora ca o ipoteza fantezista, ce poate fi uşor descalificata cu argumente raţionale. El ajunge la sfârşitul seriei de volume sa împărtăşească pe deplin viziunea lui don Juan. Acesta e unul din motivele pentru care cărţile lui Castaneda sunt într-o pierdere crescânda de verosimilitate: personajul-narator Carlos, iniţial în acord tacit cu scepticismul oricărui cititor occidental mediu, ajunge la antipodul concepţiei raţionale obişnuite asupra lumii, investind descrierile pe care le face acestor lumi posibile cu valoarea de adevăr valabil şi pentru lumea-reala-a-cartii, deci şi pentru lumea cititorului. Acest transfer e posibil dintr-un motiv banal: pe coperta cărţilor lui Castaneda nu apare nicăieri cuvântul „roman”, „ficţiune” etc. De aceea, receptarea de tip ficţional, implicând acea „suspendare a incredulităţii” devine problematica şi suntem într-un impas de logica: nu putem stabili valoarea de adevăr a propoziţiilor ce descriu lumea lui Castaneda în lipsa unui domeniu de referinţă autonom, independent de realitatea-din-afaracartii. In plus, nu exista distincţia intre autorul empiric Carlos Castaneda şi naratorul-protagonist al propriei scrieri.

Simultan, are loc un alt proces: realităţile de alt ordin care se înmulţesc pe măsură ce înaintăm în lectura se îndepărtează tot mai mult de lumea-reala a lui Carlos, deci au un grad sporit de insolit şi pentru cititor. Se poate insa presupune existenta virtuala a unei lumi în care faptele miraculoase ale lui Don Juan Mâţuş sau Don Genaro sa se fi întâmplat. Abordarea tematista a scrierilor sale se poate iniţia doar acceptând aceasta premisa, care restaurează autonomia acestui univers. Ma voi strădui sa demonstrez în aceste rânduri nu doar apetenţa mea pentru aceste teorii aşa cum sunt ele expuse în cartea fascinanta a lui Toma Pavel, Lumi ficţionale, ci şi modul cum ideea de lume posibila devine tematizata de Castaneda, o problema centrala pentru Don Juan şi strâns legata de tehnicile spirituale expuse de el, care devin porţi şi modalităţi de acces al acestor realităţi de alt ordin.

O alta problema ce merita discutata este istoricitatea lui Castaneda, apartenenta lui la o mentalitate clar delimitabila temporal: mişcarea contraculturala a anilor '60 în America (Stephens, 1993, 16-20). Iată câteva puncte de interferenta cu aceasta perioada: conştiinţa necesităţii de a revizui conceptul de real, care încetează a mai fi unitar, stabil, coerent (el este dimpotrivă scindat, prezintă numeroase breşe, poate fi destructurat prin diverse modalităţi); propensiunea către stări de spirit alterate (anii '60 au fost caracterizaţi ca un timp al epifaniilor – termen foarte popular în acea vreme); refuzul programatic al raţiunii, oroarea fata de orice tinde sa se configureze într-un sistem recunoscut oficial (chiar renunţarea lui Castaneda la cariera academica e ilustrativa în acest sens); preferinţa pentru tipologia noncomformistului exclus de societate (don Juan trăieşte într-o căsuţă departe de civilizaţie şi are o constanta repulsie fata de pragmatismul societăţii de tip occidental); dorinţa de eliberare de legăturile şi cerinţele lumii de zi cu zi (de exemplu ruptura lui Carlos sau a Taishei Abelar de modul de viaţa anterior); dorinţa de a depăşi alienarea subiectului modern prins într-o lume tehnologizata (trăirea beatitudinara a reîntoarcerii în natura, majoritatea întâlnirilor dintre Don Juan şi Carlos desfăşurându-se în spatii sălbatice, deschise, departe de oraş); limbajul văzut ca profund viciat de ideologie; neîncrederea programatica în semnul lingvistic (teoriile lui Juan Mâţuş despre limbajul ca reducţie şi îngustare a posibilităţilor perceptive ale omului actual) etc.

E destul de dificil sa oferi o privire de ansamblu asupra celor unsprezece volume ale lui Castaneda, deoarece fiecare dintre ele este o reluare prin completare a unei perioade precise de timp, de la acceptarea ca ucenic a lui Carlos şi până la dispariţia lui Don Juan. Criteriul după care se derulează faptele nu e consecvent cel temporal, adică al fabulei, pentru ca autorul fie vrea sa aranjeze tematic şi structural ceva ce este în continua procesie, fie selectează chestiuni inedite ale experientei sale de iniţiere după raţiuni publicistice. Poate este mai degrabă o combinaţie a acestor doua intenţii. Fiecare volum încearcă sa sistematizeze experienta în raport cu nişte invarianţi ai concepţiei lui don Juan sau a sistemului sau (cuvântul nu e prea potrivit, Juan Mâţuş nu operează cu concepte teoretice sau ştiinţifice, termenii lui sunt mai degrabă aproximări cu un grad de precizie variabil, ce trebui sa înfrângă patru bariere lingvistice: dialectul Yaqui, limba spaniola, traducerea engleza a lui Carlos şi traducerea româna).

Voi încerca sa prezint doua structuri ce se desprind din toate aceste volume, prima fiind a procesului de iniţiere a lui Carlos, iar a doua a universului descris de Juan Mâţuş şi a organizării lui. Una dintre ele se afla în ultimul volum (Castaneda, 2003, 213), (pe care l-aş recomanda ca prima lectura din Castaneda), unde don Juan repeta teoria punctului de asamblare, din care deducem următoarea stratificare energetica a universului: acesta este format din miliarde de câmpuri de energie, legate intre ele de fibre luminoase. La un nivel mai mic se afla sfera luminoasa, „esenţa oricărei fiinţe omeneşti”, cu punctul ei de asamblare, care ii permite sa se conecteze la „marea întunecată a conştientizării”, prin fibrele luminoase. Acest potenţial energetic e irosit de omul obişnuit în viaţa de zi cu zi, pentru nivelul normal al conştiinţei (prima atenţie), fiind transformat în informaţii senzoriale, necesare pentru perceperea realităţii cotidiene. Omul a fost obişnuit cu aceasta din urma folosinţă, blocându-şi punctul de asamblare într-un loc fix de pe sfera luminoasa şi interpretând datele senzoriale într-un mod unic, reductiv, considerând realitatea derivata din el ca singura posibila.

Deci cu alte cuvinte, don Juan face teoria lumilor posibile, fara a acorda plinătate ontologica nici unei lumi din toată mulţimea lor infinita. Accesul către o alta lume posibila se face printr-o deplasare a punctului de asamblare, ceea ce presupune educarea voinţei şi stocarea de energie (dar şi conştiinţa ca fiinţă omeneasca are o baza energetica ce trebuie valorificata altfel decât aceasta a fost obişnuită de evenimentele istoriei omenirii de câteva mii de ani încoace). Daca pentru teoreticienii de azi ai semanticii lumilor posibile acestea sunt de obicei lumi fictive, textuale, pentru Juan ele sunt câmpuri de energie (lumile sunt aşezate în straturi precum foitele de ceapa – Castaneda, 1993, 105), deci nu lumi posibile (ca pentru cititorul occidental obişnuit al textelor lui Castaneda), ci lumi ontologic reale.

Daca pentru primii o modalitate de acces este însuşirea regulilor combinatorice ale elementelor acestor lumi prin intrarea în joc sau pur şi simplu prin lectura, pentru don Juan accesul la aceste lumi se face printr-o stare avansata de conştiinţă. Concret aceasta presupune perceperea nivelului energetic al lucrurilor şi conectarea la fibrele luminoase. Acţiunilor din lumea reala le corespund non-actiuni de diverse grade de importanta de la non-actiunile persoanei cum ar fi ştergerea istoriei personale, pierderea importantei de sine, dislocarea habitudinilor, visatul – în raport cu somnul, până la non-actiuni gigantice cum ar fi piramidele (Castaneda, 1998, 292).

Coborând acum la nivelul organismului uman, putem sistematiza scrierile lui Castaneda pornind de la premisa lui don Juan ca exista trei atenţii, trei stări de conştiinţă pe care omul le poate fructifica, daca reuşeşte sa îşi fisureze sistemul de interpretare a lumii de zi cu zi. La nivelul primei atenţii putem grupa următoarele fapte şi concepte: istoria personala, atenţia de gradul 1, lumea cotidiana prima, limbajul (semnul lingvistic, conceptele), imaginea de sine (persoana sociala, construita în raport cu ceilalţi), acţiunile obişnuite cu un scop precis, intelectul (raţiunea). Toate acestea au fost desemnate de către don Juan cu termenul de tonal, adică tot ceea ce ştim, tot ceea ce ochiul întâlneşte, judecata, analiza (scepticismul lui Carlos), sinele, timiditatea, slăbiciunea, ordinea opusa haosului. Pentru a depăşi acest conglomerat de limitări, don Juan foloseşte în iniţierea lui Carlos o serie de proceduri şi tactici. Prima este găsirea locului potrivit, de putere (Castaneda, 1968, 16), apoi plantele halucinogene, exerciţiile de respiraţie, privirea periferica, non-actiunile persoanei, dintre care recapitularea (amintirea tuturor evenimentelor vieţii şi dez-investirea lor de energie) şi oprirea dialogului interior, apoi, la un nivel superior impecabilitatea (folosirea corecta a energiei).

Modalităţi de a exersa cea de-a doua atenţie şi de a pasi în nagual sunt: stocarea de energie datorata impecabilităţii, oprirea lumii, stăpânirea mişcărilor corpului din vis (dreaming body), a dublului energetic şi a posibilităţii de a deplasa punctul de asamblare pe corpul luminos.

Trecerea spre atenţia de gradul trei şi spre totalitate este cel din urma şi cel mai dificil proces. Arta stalkingului cuprinde setul de procedee destinate pentru aceasta trecere, precum şi găsirea porţilor spre lumea de dincolo. Aici se dezvăluie scopul luptătorului: el a stocat energia în tot acest timp pentru a putea întreprinde călătoria finala (Castaneda, 2003,114), pentru a pastra gradul de conştientizare intact la întâlnirea cu nagualul cosmic, cu „vulturul” devorator de conştiinţe, şi a se opune forţei lui dezintegrante. Nagualul cosmic nu poate fi descris în cuvinte sau explicat, poate fi doar experimentat. Găsim o descriere sumara a lui în Povestiri despre putere, dar abia cu Darul vulturului este aproximat cu mai mare acuitate de Carlos, care relatează experienta trecerii zidului de ceata, unde se afla o câmpie „oribila”, cu o presiune extrema ce aproape ii dezintegrează corpul (Castaneda, 1998, 241-205).

Dar până la acest stadiu avansat, don Juan a avut de dus o asidua lupta pentru destructurarea primului nivel al conştiinţei lui Carlos. Vom urmări în ordinea gradului de profunzime acest traseu iniţiatic, care cuprinde niveluri tot mai profunde din fiinţa neofitului.

Prima astfel de tehnica spirituala este „ştergerea istoriei personale”, tema ce apare destul de sporadic în Teachings of Don Juan. Primul pas e estomparea scopului concret pentru care Carlos a luat contactul cu don Juan, şi anume dorinţa de a i se furniza informaţii despre plantele halucinogene, iar acest fapt se întâmplă progresiv, pe măsură ce ei doi se împrietenesc (Castaneda, 1968, 14); înţelegem astfel de ce indianul ii va spune mai târziu ca amabilitatea lui n-a fost decât o masca pentru a-l face sa rămână. In volumul Călătorie la Ixtlan se revine la scena întâlnirii cu don Juan şi la greutatea cu care Carlos a aflat putinele date personale ale acestuia. Aici don Juan ii da o lecţie despre inutilitatea istoriei personale, faptul ca aceasta incastrează omul într-o imagine unica despre el însuşi, ce va fi cunoscuta de toţi apropiaţii, iar astfel omul va ajunge dependent de imaginea de neschimbat a altora despre el (Castaneda, 1972, 27), şi va irosi o enorma cantitate de energie pentru a o menţine.

Ştergerea istoriei personale mai înseamnă şi dezrădăcinarea punctului de asamblare, ancorat în realitatea cotidiana, care il tine prizonier pe Carlos într-un singur sistem referenţial. Putem face o analogie cu faptul ca exista personaje literare captive lumii ficţionale în care au luat naştere, după cum altele se pot deplasa liber intre diverse domenii imaginare (Faust, Don Quijote). Pentru cei care au contestat existenta indianului Juan Mâţuş, le-am putea contra-argumenta ironic ca până şi faptul ca e un personaj care trece dintr-o ficţiune (scepticii nu cred în veridicitatea celor narate de autor) în alta, acest fapt il deosebeşte deja de marea majoritate a personajelor literare, conferindu-i aproape un statut real. Din alt punct de vedere istoria personala il face pe om previzibil pentru cei din jur, ca atare claustrat în determinare, în logica propriilor acţiuni, care trebuie sa se păstreze continua.

O a doua „tehnica” spirituala este inaccesibilitatea, o cerinţă obligatorie pentru un vrăjitor (după spusele lui don Juan), adică practica de a se ascunde în misterul propriei persoane şi acţiuni imprevizibile, ceea ce face ca el sa nu poată fi vânat de forţele potrivnice din univers, la fel cum nici căprioarele magice nu pot deveni prada, neavând o rutina prin care vânătorul sa o poată cunoaşte (Castaneda, 1972, 92-100). Concentrarea pe imaginea de sine il oboseşte pe Carlos, ca atare il face orb la semnele ce ii apar în cale (Castaneda, 1968, 50), pe care e incapabil sa le interpreteze corect, reducându-le la un numitor comun. Mescalito ii revelase posibilitatea unui alt mod de viaţa, radical diferita de cea pe care o ducea până atunci (Castaneda, 1968, 52).

Ştergerea istoriei personale implica şi lipsa unui proiect raţional asupra viitorului prin intrarea în ecuaţie a morţii, prezenta în imediata apropiere, în cel mai nesemnificativ detaliu, fapt conştientizat de Carlos prin intermediul vederii periferice. Nu trebuie sa acţionăm ca şi cum am avea siguranţa viitorului, a continuităţii noastre, pentru ca „acţiunile noastre au putere când persoana care acţionează ştie ca ele reprezintă ultima bătălie (Castaneda, 1972, 117). Continuitatea produce o tensiune asupra necesităţii de a ne realiza proiectul din viitor, ceea ce ne face timizi, ne opreşte de la exploatarea destinului nostru (Castaneda, 1972, 120). Lupta cu continuitatea se da pe mai multe fronturi. Continuitatea explicaţiei reductive asupra lumii ii este fisurata lui Carlos inca de la sfârşitul primului volum. Naratorul il întreabă pe don Juan daca adevăratul sau sine aparţine simultan ambelor lumi pe care le-a experimentat în visul cu Mescalito (Castaneda, 1968, 153). Incongruenta devine evidenta. „The incongruency of my two versions of reality made me grapple for any kind of explanations„ (Castaneda, 1972, 128). Scopul este acela de a nu rămâne ancorat în niciuna din lumile posibile (Castaneda, 1972, 335). Întreruperea continuităţii cu viaţa precedenta de care luptătorul trebuie sa se despartă ii stârneşte nostalgia. Carlos devine conştient ca nu exista drum de întoarcere la Los Angeles, „ceea ce a rămas acolo e pierdut pe vecie„ (Castaneda, 1972, 344). Istoria personala se compune din tot „ce iubim, sau urâm, sau dorim„, tocmai de aceea e dificil sa fie lăsate în urma. „Vrăjitorul începe drumul sau înapoi, spre casa, ştiind ca nici o putere de pe pământ, nici chiar moartea lui nu-l va trimite la locul, la lucrurile şi la oamenii pe care i-a iubit” (Castaneda, 1972, 346).

Legătura intre ştergerea istoriei personale şi o alta „tehnica”, pierderea importantei de sine, e reflectata de următorul citat: „A warrior doesn't know remorse for anything he has done, because to isolate one's acts as being mean, or ugly, or evil is to place an unwarranted importance on the self” (Castaneda, 1972, 224). Învăţăturile lui don Juan transgresează de fapt concepţia antropocentrica occidentala, omul fiind situat într-o reţea de obiecte şi fenomene cu un grad aproape identic de însufleţire (Castaneda, 1972, 121).

Desi Carlos foloseşte diverse mijloace de dislocare a percepţiei (cum ar fi planta „devil's weed”), acestea pot acţiona în sens contrar celui dorit de on Juan, care il avertizează ca planta e periculoasa, orbindu-l cu ambiţie, ceea ce nu este un mod corect de a învăţa (Castaneda, 168, 161). Don Juan recunoaşte apoi faptul ca a căzut la rândul sau în capcana acestei plante în tinereţe, când încerca să-i impresioneze pe cei din jur cu fapte de un eroism impresionant, irosindu-şi inutil energia (Castaneda, 1976, 66).

Pierderea importantei de sine are până la urma o importanta pragmatica, de stocare a energiei. „Don Juan's argument was that most of our energy goes into upholding our importance. This is most obvious în our endless worry about the presentation of the self, about whether or not we are admired or liked or aknowledged. He reasoned that if we were capable of losing some of that importance, two extraordinary things would happen to us. One, we would free our energy from trying to maintain the illusory idea of our grandeur; and, two, we would provide ourselves with enough energy to enter into the second attention to catch a glimpse of the actual grandeur of the universe” (Castaneda, 1997,37). Mai simplu spus, „impeccability is nothing else but the proper use of energy”. Sau „the action of rechanneling that energy is impeccability” (Castaneda, 1985, 17). Se pare ca nu exista o sursa externa de impecabilitate, alta decât însăşi persoana luptătorului: „The warrior seeks impeccability în his own eyes and calls that humbleness. The average man is hooked to his fellow men, while the warrior is hooked only to infinity” (Castaneda, 1976, 127).

Impecabilitatea vine din conştiinţa luptătorului ca trebuie sa fie pregătit energetic oricând pentru a se confrunta cu călătoria finala spre forţa dezintegranta a Vulturului. Don Juan regizează câteva pilde ce trebuie interpretate analogic de către Carlos în sensul prefigurării morţii care il aşteaptă: „părea ca ma priveşte si, pentru o clipa, am simţit ca a devenit conştient de prezenta mea, probabil aşa cum eram şi eu conştient de moartea mea. (.) Am avut un moment de exaltare. Eu şi gândacul ne aflam la egalitate. Niciunul dintre noi nu era mai bun decât celalalt. Moartea noastră ne făcea egali” (Castaneda, 1972, 78). Tot aici trebuie amintita urmărirea şoimului din copilărie: „tu erai băiatul care a practicat urmărirea şi a aşteptat atent, aşa cum aşteaptă moartea: ştii foarte bine ca moartea e în stânga ta, la fel cum erai şi tu în stânga şoimului alb” (Castaneda, 1972, 57). Avertismentul lui Juan suna clar: „cum te poţi simţi atât de important, când ştii ca moartea îţi da târcoale” (Castaneda, 1972, 58).

Oprirea continuităţii imaginilor despre sine, a istoriei personale se coroborează cu oprirea discursului interior. Tăcerea interioara teoretizata de don Juan se obţine prin producerea unui punct de ruptura: „Vrăjitorii nu sunt persoane. (.) continuitatea vieţii lor trebuie sa înceteze pentru ca tăcerea interioara sa se instaleze şi sa devina o parte activa a structurii lor interioare. Este foarte important ca tu însuţi sa ajungi la acel punct de ruptura sau ca tu să-l creezi artificial şi inteligent. (.) Punctul de ruptura consta în a-ţi întrerupe viaţa aşa cum o ştii tu (.) Trebuie să-ţi părăseşti prietenii pentru totdeauna” (Castaneda, 1998, 129). Cel mai dificil este sa ai dorinţa schimbării, iar din acest punct de vedere Carlos este un ucenic extrem de neîndemânatic şi încăpăţânat. Taisha Abelar se descurca mult mai bine la acest capitol, lăsând în urma viaţa anterioara cu mult mai mare uşurinţă (Abelar, 1995, 57).

Lovitura de gratie data lumii obişnuite a lui Carlos este oprirea dialogului interior. „We talk to ourselves incessantly about our world. In fact we maintain our world with our internal talk. And whenever we finish talking to ourselves about ourselves (.) the world is always as it should be” (Castaneda, 1971, 58). Poarta către a doua atenţie se deschide: „When a warrior learns to stop the internal dialogue, everything becomes possible; the most far-fetched schemes become attainable” (Castaneda, 1976, 129). Puterea tăcerii face ca judecata sa fie suspendata, iar informaţia senzoriala care emana din univers încetează sa mai fie interpretata de simţuri. Este momentul în care cunoaşterea încetează sa mai fie forţă care prin repetiţie decide natura lumii”. Tăcerea interioara se acumulează interior sub forma unui miez, aspect specific căutărilor tehnice ale şamanilor lui Castaneda. Prin procesul de ruptura lumea este destructurata, iar apoi restructurata după bunul plac al vrăjitorilor (Castaneda, 1998, 126).

O ultima tehnica de o importanta covârşitoare pentru eliberarea totala de prima atenţie şi pregătirea stocului energetic viitor este recapitularea. „Don Juan had given me very detailed and explicit instructions about the recapitulation. It consisted of reliving the totality of one's life experiences by remembering every possible minute detail of them. He saw the recapitulation as the essential factor în a dreamer's definition and reemployment of energy. The recapitulation sets free energy imprisoned within us, and without this liberated energy dreaming is not possible.” (Castaneda, 1993, 148).

Procedeul recapitulării e trăit prima data ca un efect al plantelor halucinogene: „every memory came back to me at once, and suddenly all was clear în my mind” (Castaneda, 1968, 42). Prima amintire eliberata de energia stocata în ea este cea a tatălui stând în mijlocul unui câmp ce se transforma în casa copilăriei sale (Castaneda, 1968, 147). Acest fapt ne poate duce la interpretări psihanalitice, care l-ar putea vedea pe don Juan ca un substitut al imaginii tatălui real, hrănita de traume reale. Acestei interpretări i-ar rezista insa realitatea textului care descrie în nenumărate rânduri histrionismul lui don Juan, dar şi faptul ca îndărătul lui se ascunde forţa impersonala a vrăjitorului, nu una protector paterna.

Recapitularea creează un simulacru de conştiinţă, „vulturul poate fi satisfăcut cu o recapitulare completa în locul conştiinţei (Castaneda, 1998, 289) şi duce în cea de-a treia atenţie. Recapitularea este singurul exerciţiu pe care se concentrează Taisha Abelar în compania Clarei Grau, exerciţiu care cuprinde etape şi procedee aproape identice cu cel folosite de don Juan: lăsarea în urma a vieţii personale de până atunci, găsirea locului de putere, (grota) un exerciţiu de respiraţie ce presupune dirijarea ei de-a lungul întregului corp, până la extremele sale (Abelar, 1995, 63).

În consecinţă, am putea ordona tehnicile spirituale astfel: (1) ştergerea istoriei personale, (2) pierderea importantei de sine (3) impecabilitatea (4) lipsa de compătimire fata de sine şi fata de celalalt (impersonalizarea), (5) recapitularea, (6) punctul de ruptura, (7) oprirea dialogului interior, (8) tăcerea interioara, (9) mutarea punctului de asamblare.

Punctul final al procesului iniţiatic a lui Carlos este revelaţia despre emanaţiile Vulturului. Esenţa acestor fibre energetice este însăşi temporalitatea: „timpul este esenţa atenţiei; emanaţiile Vulturului sunt formate din timp; când cineva intra într-un aspect avansat al celuilalt eu se familiarizează cu timpul” (Castaneda, 1998, 307). Mai departe, i se explica lui Carlos ca „roata timpului e ca o stare de conştiinţă avansata care este o parte a celuilalt eu, aşa cum partea stânga a conştiinţei este o parte a eului de zi cu zi şi poate fi descrisa fizic ca un tunel de mărime şi adâncime infinite; un tunel cu braţe care reflecta. Fiecare brat este infinit şi exista un număr infinit de braţe. Fiinţele vii sunt obligate de forţa vieţii sa privească un singur brat. A privi la el înseamnă a fi prins de acel brat, a trai acel brat” (Castaneda, 1998, 307). Pare o perspectiva sumbra pentru cititorul ce n-a semnat pactul ficţional. Acest pasaj ne poate pune pe gânduri, e un exemplu de relativizare a granitelor dintre aşa-zisa ficţiune a lui Castaneda şi realitatea fiecărui cititor.