Corin Braga

În eforturile sale de a înţelege învăţăturile lui don Juan, Carlos ajunge în oraşul Tula. Tula fusese în trecut capitala toltecilor şi era numita Tollan. In limba azteca, toltec era sinonim cu constructor şi arhitect. „Cea mai impunătoare construcţie de la Tula a fost ansamblul templului închinat zeului Quetzalcoatl, reconstruit în buna parte de arheologii secolului nostru. Se pot vedea şi azi cele 51 de coloane pătrate aşezate în şiruri paralele care străjuiau parcursul de acces în marele templu. Piramida templu era o construcţie cu 5 nivele, ce s-a păstrat în foarte bune condiţii timp de 1 mileniu.” (Manolescu, 1974, 30). Cel mai vestit şi totodată primul stăpânitor al primei dinastii toltece a fost Quetzalcoatl. Sfârşitul domniei sale a venit în momentul în care Quetzalcoatl a dispărut în mare, legenda care a facilitat cucerirea Mexicului de către spanioli, întrucât indienii vedeau în ei întoarcerea lui Quetzalcoatl. Numele Quetzalcoatl desemnează un complex cultural reprezentând simultan un nume ceresc, un personaj istoric şi o demnitate preoţească în Tenochtitlan (Lawrence, 1989, 9).

În spusele lui don Juan, piramidele reprezintă o concentrare a unor energii colective magice, centrul ordinii şi stabilităţii. Carlos întreabă, după ce vizitase piramidele din Tula, ce reprezintă cele patru figuri de piatra care susţin piramida, iar răspunsul vine din partea lui Pablito, unul dintre ucenicii lui don Juan: „ele nu sunt bărbaţi, ci femei. Piramida este centrul ordinii şi stabilităţii. Figurile sunt cele 4 colturi ale ei, ele sunt cele 4 vânturi, cele 4 direcţii, baza, fundaţia piramidei. (…) piramida este bărbatul sprijinit de femeile sale luptătoare. (…) Atlantizii sunt nagualul, ei sunt visători”. (Castaneda, 1998, 18-19).

Aceasta formaţie în care nagualul şi echipa sa formează un cadrilater, va fi numita ulterior „poziţia Toltecului”. O descriere asemănătoare cu descrierea făcută de Pablito piramidelor din Tula apare în Învăţătura.

Hathor: „Vârful sau înălţimea conştiinţei e sprijinit pe 4 puncte sau colturi aflate la baza, fiecare din acestea reprezentând un aspect vital pentru obţinerea unei stări echilibrate, superioare de conştientă” (Kanyon & Essene, 2002, 80).

Din întregul arsenal de lucruri care transforma visatul în arta şamanică face parte atât poziţia pentru a intra în atmosfera propice visatului cât şi timpul. „Don Juan mi-a spus ca cele mai bune rezultate le-aş obţine daca as sta pe o rogojina cu tălpile picioarelor unite şi coapsele atingând rogojina. El a adăugat ca daca intram în poziţia acea în visat corpul meu nu va cădea pe o parte ci trunchiul se va inclina în fata şi fruntea îmi va cădea pe talpi” (Castaneda, 1998, 141).

Momentul cel mai propice visatului este noaptea târziu sau spre dimineaţă. „El spunea ca deoarece trebuie sa faci visatul într-un mediu social trebuie sa cauţi cele mai bune condiţii de solitudine şi lipsa de interferenta. Interferenta la care se referea el era atenţia oamenilor şi nu prezenta lor fizica. (…) doar tangenţial la orele când majoritatea oamenilor dorm te poţi feri de o parte din acea atenţie fixata, pentru o scurta perioada de timp. In aceste momente prima atenţie a celor din jurul nostru dormitează” (Castaneda, 1998, 141).

Măiestria visatului, cum o numeşte don Juan, face parte din cele trei seturi de tehnici ale vrăjitorului, alături de măiestria stalking-ului şi de cea a intenţiei. Visatul trebuie sa fie învăţat de către luptători „in timp ce se afla în starea lor normala de conştiinţă” (Castaneda, 1998, 192).

Don Juan ii explica lui Carlos ca visatul îşi are originea într-o observaţie simpla: „vechii vizionari şi-au dat seama ca, în visele lor, punctul de asamblare se deplasează uşor spre stânga, în cel mai natural fel. Acest punct se relaxează într-adevăr când omul doarme şi toate felurile de emanaţii nefolosite încep sa strălucească „. (Castaneda, 1998, 193). Vizionarii au fost intrigaţi de aceasta descoperire şi au perfecţionat deplasarea naturala a punctului de asamblare. Atunci când au devenit capabili sa o controleze „au numit acel control visat” (Castaneda, 1998, 193).

Insa, ca orice descoperire, visatul are şi minusuri. „Te previn în privinţa capcanelor visatului care sunt cu adevărat enorme, mi-a spus el. In visat nu ai cum sa dirijezi mişcarea punctului de asamblare; singurul lucru care dictează aceasta mişcare este forţa interioara sau slăbiciunea visătorului” Castaneda, 1998, 195). Pentru a combate aceasta, noii vizionari au dezvoltat o cale a luptătorilor, întărindu-şi forţa interna necesara deplasării punctului de asamblare în vise.

Punctul de asamblare se poate deplasa prin doua tipuri de mişcare: translaţie şi transfer. El face parte din oul luminos (care este eul nostru energetic) şi se afla la nivelul omoplaţilor. Poate fi deplasat prin curenţi de energie de obicei imprevizibili, care sunt percepuţi ca o senzaţie de tristeţe urmata de una de bucurie. Comportamentul este cu atât mai neobişnuit cu cât punctul de asamblare este mai depărtat de poziţia sa iniţială. Punctul de asamblare se deplasează cu mai mare uşurinţă în timpul somnului, iar visele au legătură cu aceasta deplasare. Cu cât deplasarea este mai mare, cu atât visul este mai neobişnuit. „Vrăjitorii considera visatul ca pe o arta extrem de rafinata, arta de a disloca după dorinţa punctul de asamblare din poziţia sa obişnuită pentru a intensifica şi a extinde gama celor ce pot fi percepute” (Castaneda, 2000, 33).

Rezultatul fixării într-o noua poziţie a punctului de asamblare se numeşte cea de-a doua atenţie. Vrăjitorii din vechime au consolidat arta visatului pe baza unor premise legate de fluxul de energie al fiinţelor umane: ei au văzut ca numai filamentele de energie ce trec direct prin punctul de asamblare pot fi asamblate corect în percepţie. Indiferent cât de putin se mişca punctul de asamblare, prin el încep sa treacă noi filamente de energie care schimba percepţia. Punctul de asamblare se poate muta cu uşurinţă. Totodată el poate fi făcut sa se mişte şi în afara oului luminos. Deplasarea sistematica a punctului de asamblare se poate învăţa şi efectua prin antrenament în timpul somnului şi al viselor obişnuite.

Primul pas spre dobândirea puterii este organizarea visatului, care înseamnă stăpânirea generala a situaţiei dintr-un vis. „Don Juan definea atenţia visatului ca pe stăpânirea asupra propriilor vise pe care o dobândeşte cineva atunci când îşi fixează punctul de asamblare într-o oricare noua poziţie în care a fost deplasat în timpul viselor” (Castaneda, 2000, 37).

Pentru a atinge nirvana visatului, visătorul trebuie sa deschidă şapte porţi. Prima poarta reprezintă un prag, iar trecerea trebuie făcută prin conştientizarea unei anumite senzaţii dinaintea somnului adânc. Atingerea acestei porţi se face în momentul când visătorul conştientizează ca adoarme. Visatul reprezintă procesul de dobândire a controlului asupra visului. Visele sunt porţi spre alte lumi. Sunt ca nişte şosele cu doua sensuri: pe un sens conştiinţa trece spre alte domenii, iar pe celalalt sens cercetaşii acestor domenii vin în visele noastre.

Cea de-a doua poarta a visatului poate fi trecuta prin doua modalităţi: „una este de a te trezi în alt vis, adică sa visezi ca ai un alt vis şi apoi sa visezi ca te trezeşti din el. Alternativa consta în a folosi elementele din vis pentru a declanşa alt vis” (Castaneda, 2000, 62). Acest lucru îmi aduce aminte de povestirea Scrisul zeului a lui Borges în care Tzinacan, magul piramidei din Quaholm, căzut în robia cuceritorilor şi aruncat într-o temniţă săpată într-o stânca, îşi aminteşte ca zeul a încifrat la începutul timpului secretul universului într-un scris rămas de atunci nedescoperit. După eforturi nenumărate îşi da seama ca scrisul secret este alcătuit din petele blănii unui leopard aflat într-o încăpere vecina, pe care el il zarea doar o secunda pe zi, când leopardul sarea spre deschizătura pentru mâncare. La un moment dat Tzinacan are un vis: „am visat ca pe pardoseala temniţei se afla un fir de nisip. Am adormit din nou, indiferent, am visat ca ma trezesc şi ca vad doua fire de nisip. Am adormit din nou iar firele se făcuseră trei. S-au înmulţit aşa până când au umplut cu totul temniţă şi se făcea ca eu muream sub apăsarea lor. Am înţeles ca visez şi cu un efort uriaş m-am deşteptat. Deşteptarea a fost zadarnica. Nenumăratul nisip ma sufoca. Cineva îmi spusese: nu te-ai trezit cu adevărat, ci numai într-un vis anterior. Acest vis se afla în altul şi tot aşa până la infinit. Vei muri înainte sa te fi trezit cu adevărat. Atunci mi-am spus ca nici nisipul din vis nu va putea sa ma ucidă şi nici vise nu exista care sa stea înăuntrul altor vise. Atunci s-a trezit cu adevărat” (Borges, 1978, 67).

Un exemplu asemănător găsim în romanul lui Garcia Marquez, Un veac de singurătate, unde este vorba despre un vis al colonelului Aureliano Buendia: „Într-o zi visa ca intra într-o locuinţă goala, cu pereţii albi şi ca il neliniştea impresia apăsătoare ca este prima fiinţă omeneasca care a intrat acolo. Tot în vis îşi aminti ca visase acelaşi lucru în noaptea precedenta şi în cursul a numeroase nopţi din anii din urma şi stiu ca aceasta imagine i se va şterge din minte în clipa deşteptării, deoarece visul acela frecvent avea particularitatea ca nu ţi-l puteai aminti decât tot în vis” (Márquez, 2000, 175).

„Don Juan a spus ca ceea ce face visatul este sa ne confere mobilitatea necesara pentru a accede la alte lumi, prin demolarea modului nostru de cunoaştere a acestei lumi. A numit visatul o călătorie de dimensiuni de neconceput, călătorie care determina punctul de asamblare sa se proiecteze în afara domeniului uman şi sa perceapă inimaginabilul” (Castaneda, 2000, 95).

Vrăjitorii lui Castaneda spun ca pe pământ exista doua tipuri de creaturi: organice şi anorganice. Trecând de cele doua porţi fapturile anorganice sunt invitate sa il cunoască pe visător. Atunci când visele sunt obişnuite, iscoadele sunt mai numeroase. In faza a doua a iniţierii în arta visatului, fapturile anorganice încep sa apară în fiecare şedinţă de visat a lui Carlos. Pentru vrăjitorii din lumea de azi, visatul înseamnă libertatea de a percepe lumi ce depăşesc orice imaginaţie. La un moment dat Carlos are un vis cu un peste care zboară pe o ramura menţinându-şi imaginea de peste, apoi se transforma într-o pata de lumina care il striga sa il urmeze într-o călătorie spre o alta lume. Carlos ajunge înăuntrul unei fapturi anorganice şi tot ce trebuie sa facă pentru a rămâne acolo este să-şi spună intenţia cu voce tare.

Din lumea fapturilor anorganice vine şi emisarul visatului, despre care don Juan spune ca este o proiecţie a acestor fapturi menita sa ii ghideze pe cei care visează. Emisarul ii spune lui Carlos ca vechii vrăjitori au aflat tot ceea ce ştiau despre visat stând în mijlocul fapturilor anorganice. Tot emisarul ii spune ca „pentru a realiza un visat perfect primul lucru pe care trebuie să-l faci este să-ţi anulezi dialogul interior”. (Castaneda, 2000, 146).

Don Juan formulează regula celei de-a doua porţi într-o succesiune de trei etape: prin exersarea trecerii dintrun vis într-altul, visătorii afla de existenta iscoadelor din alte lumi. Urmărindu-le, ei intra într-un alt univers şi ii învaţa regulile. Emisarul ii spune lui Carlos ca visatul „constituie mijlocul care ii transporta pe cei care visează în aceasta lume şi noi i-am învăţat pe vrăjitori tot ce stiu ei despre visat. Lumea noastră este legata de lumea voastră printr-o usa numita vis. Noi ştim cum sa trecem prin aceasta usa, dar oamenii nu stiu. Ei trebuie sa înveţe cum se face asta” (Castaneda, 2000, 146).

Cea de-a treia poarta a visatului este atinsa atunci când visătorul se pomeneşte într-un vis uitându-se la cineva care doarme şi acel cineva este el însuşi. „La cea de-a treia poarta a visatului începi sa îţi contopeşti în mod deliberat realitatea visatului cu realitatea lumii cotidiene” (Castaneda, 2000, 175). Visatul necesita toată energia unui om. In momentul în care în viaţa ucenicului apare o alta preocupare, el nu mai poate visa. In limbajul vrăjitorilor, „a fi preocupat înseamnă ca toate sursele tale de energie sunt solicitate” (Castaneda, 2000, 184).

În alta parte Don Juan da inca o defintie a visatului: „procesul prin intermediul căruia visătorii detectează situaţiile de vis în care pot găsi elemente generatoare de energie. (…) visatul este procesul prin care intenţionăm sa găsim poziţii adecvate ale punctului de asamblare, poziţii care ne permit sa percepem elementele generatoare de energie în condiţii asemănătoare visului” (Castaneda, 2000, 201).

Trecerea prin cea de-a treia poarta face posibile trei tipuri de călătorii: călătoria în locuri concrete în aceasta lume, călătoria în locuri concrete în afara acestei lumi şi călătoria în lumi care exista numai în intenţia altora.

În urma unei întâlniri cu un vrăjitor din vechime care luase înfăţişarea unei femei care se ruge într-o biserica, Carlos afla ca „masculinitatea şi feminitatea nu sunt stări definitive, ci rezultatul unei acţiuni specifice de poziţionare a punctului de asamblare” (Castaneda, 2000, 255). In întâlnirea cu femeia din biserica, Carlos este instruit despre vrăjitorii care practicau arta de a-şi proiecta propriile gânduri în visat pentru a reproduce fidel orice obiect sau punct de reper pe care-l doresc. Don Juan afirma chiar ca populaţii întregi ar fi dispărut visând în felul acesta, vizualizând şi recreând cu toţii în visat acelaşi tablou. Cu ajutorul femeii-saman, Carlos trece prin cea de-a treia poarta a visatului.

Toate aceste treceri amintesc de visul lui Jose Aureliano Buendia, personajul lui Garcia Marquez din Un veac de singurătate: „Jose Aureliano Buendia se mângâia visând un sir nesfârşit de camere, visa ca se scoală din pat, ca deschide usa şi trece într-o camera identica cu prima cu acelaşi pat cu căpătâiul din fier forjat cu acelesi fotolii de răchită şi cu aceeaşi iconiţă a Fecioarei Tămăduirii pe peretele din fund. Din camera aceasta trecea în alta exact la fel, a carei usa dădea în alta exact la fel, apoi în alta exact la fel, la nesfârşit. Ii plăcea sa umble astfel din camera în camera ca într-o galerie de oglinzi paralele” (Márquez, 2001, 93).

Georgiana Epureanu A privi (looking) /A vedea (seeing)

Abstract: In the convention of Castaneda's system of belief, the article analyses one of the means to attain knowledge and unlimited perception of the Nagual: the art of Looking. The opposition Looking/Seeing stands up for two ways of perceiving the worlds configured by don Juan's system. The relation between the two is complex, they coexist, overlapped, but are perceived at different levels of consciousness.

Keywords: Shamanism, Postmodernism, Carlos Castaneda, don Juan Mâţuş, Looking, Seeing.

Unul dintre conceptele enigmatice ale existentei noastre este cel de real. Cum se defineşte realul? Ce consider ca este realitatea? Au existat de-a lungul timpului numeroase sisteme, în religie sau filosofie, care au încercat sa stabilească repere pe baza cărora sa se găsească fundamente pentru „realitatea” lumii noastre.

Majoritatea sistemelor au în comun o dihotomie fundamentala, care distinge intre doua lumi: o lume fenomenala, a existentelor concrete care se manifesta chiar sub ochii noştri, şi o lume numenala, invizibila şi ascunsa, a esenţelor tari. La aceasta din urma se poate ajunge printr-o portiţă de acces, care, de cele mai multe ori, nu este accesibila oricui. Dar, ceea ce este important de reţinut este tendinţa constanta a omului de a imagina un „dincolo” mai luminos sau mai întunecat. In imaginarul colectiv exista, aşadar, reminiscenţele unei alte „realităţi”, care ne vor indemna mereu spre descoperirea esenţelor pierdute. Marele miraj se combina cu marea enigma a caii de acces către marele necunoscut.

Arhitectura bizara a motivaţiilor se complica atunci când punem în discuţie posibilităţile de cunoaştere a necunoscutului. Inca din primul volum al lui Carlos Castaneda, Învăţăturile lui Don Juan, se desprind doua idei esenţiale cu privire la actul cunoaşterii. Prima ar fi aceea ca experientele nu pot fi explicate în termeni teoretici, ci doar în termenii cunoaşterii bazate pe propria experienta. De aceea, de multe ori exprimarea ni se poate părea de-a dreptul paradoxala. Cea de a doua învăţătură este aceea ca nimic din tot ceea ce tine de cunoaştere nu îţi este dat ca un dar. Totul trebuie învăţat într-un mod dificil. De aceea, aproape permanent, drumul cunoaşterii este comparat cu acela al unui luptător. La cunoaştere se ajunge printr-un traseu dificil, care implica iniţierea treptata în tainele necunoscutului.

În sistemul lui Carlos Castaneda, una dintre căile de acces către cunoaşterea profunzimilor nelimitate ale nagualului este „vederea”. Sensurile acestui concept-cheie nu pot fi explicate, ele pot fi doar dezvăluite treptat, pe parcursul experientelor pe care le trăieşte Carlos. De asemenea, problematica „vederii” este pusa în relaţie cu celelalte mari concepte ale sistemului de cunoaştere fundamentat pe practicile neosamanice ale lui Juan Mâţuş: vrăjitoria, nebunia controlata, moartea, voinţa, oprirea dialogului interior, visatul, oul luminos.

„Vederea” (seeing) este opusa „privirii” (looking), ca doua modalităţi de a percepe cele doua „lumi” care se configurează în sistemul învăţăturilor transmise de don Juan. Cu observaţia ca aici nu este vorba despre o delimitare tranşantă a unor lumi ireconciliabile, ci despre o concomitenta nebănuită a lor. Suprapunearea celor doua lumi, care se manifesta aici şi acum în simbioza, ne conduce treptat şi la ideea de infinitate. Eternitatea este în jurul nostru şi noi nu o ştim.

Carlos afla de la bun început ca exista o diferenţă intre cunoaşterea academica, rezultata din experientele altora, şi cunoaşterea directa a lumii. Cel de-al doilea tip de cunoaştere ii este aproape imposibil, dar multiplele experiente pe care le trăieşte ii deschid „ochii” şi il fac sa surprindă lumea cu toate sensurile ei (Castaneda, 1995a, 12). Imboldul pe care i-l da don Juan este acela de a încerca sa simtă lumea plenar, altfel ea îşi pierde sensul.

Sistemul de credinţe al lui don Juan este „un corpus de cunoaştere, complicat şi bine sistematizat” (Castaneda, 1995a, 14), scopul maestrului lui fiind sa il înveţe pe Carlos sa „vadă”. Inca de la început se conturează delimitările semantice intre cele doua maniere distincte ale percepţiei vizuale: „a privi se referea la modalitatea obişnuită de a percepe lumea, în timp ce a vedea presupunea un proces foarte complex, în virtutea căruia un om al cunoaşterii putea percepe esenţa lucrurilor din lume” (Castaneda, 1995a, 17).

Deoarece „vederea” trebuie învăţată, don Juan recurge la început la plante psihotrope, care ii vor provoca lui Carlos stări particulare de percepţie distorsionata, stări de realitate neobişnuită. Acestea nu sunt tratate de Juan Mâţuş drept halucinaţii, ci reprezintă „ceva concret”, sunt „aspecte ale realităţii normale” (Castaneda, 1995a, 14). De aceea, mixtura de fumat este indispensabila pentru a atinge scopul urmărit: „vederea”. Fumul poate da viteza necesara surprinderii unei sclipiri a lumii inefabile. Întâia condiţie pentru „a vedea” este insa depăşirea unui prag psihologic. Acesta consta în propria noastră viziune asupra lumii, concepţia pe care ne-am format-o despre lume în timp, care ne blochează accesul la o cunoaştere nelimitata: „numai prin vedere poate cunoaşte un om al cunoaşterii” (Castaneda, 1995a, 20). Ceea ce credem noi ca este lumea este propria noastră interpretare.

Don Juan vede „totul”, spre deosebire de Carlos care priveşte „doar suprafaţa lucrurilor” (Castaneda, 1995a, 21). „Vederea” nu schimba lucrurile din jur, ci presupune sa îţi schimbi tu modul de a privi. Toate se schimba şi totuşi rămân la fel: „de câte ori priveşti la obiecte, nu le vezi. Doar priveşti la ele, bănuiesc, ca sa fii sigur ca este ceva acolo. Deoarece nu eşti acomodat cu vederea, de câte ori le priveşti, lucrurile arata exact la fel. Pe de alta parte, când înveţi sa vezi, un lucru nu mai e niciodată la fel când il vezi, dar totuşi e la fel. Ţi-am spus ca, de exemplu, un om e ca un ou. De câte ori il vad pe acelaşi om, vad un ou, dar nu e acelaşi ou” (Castaneda, 1995a, 51-52).

Ochii noştri nu stiu decât sa privească la lucruri. De aceea noi nu putem vedea nici aliaţii din jurul nostru, nici moartea. Daca am vedea aliaţii, am putea sa manipulam puterea. Atunci când un om învaţa sa „vadă”, „el se afla singur într-o lume în care nu exista decât nebunie”. Noi ne antrenam ochii sa vadă lucrurile aşa cum credem noi ca sunt, învăţăm sa gândim ca acţiunile noastre sunt importante. Un om care „vede”, înţelege ca totul este egal şi ca toate lucrurile sunt în acelaşi timp la fel de importante şi la fel de lipsite de importanta. A menţine ochii doar în poziţia de „a privi” este o pierdere inutila, spune don Juan.

Pe de alta parte, numai atunci când privim putem detecta partea comica a lumii. Dar atunci când ochii noştri „vad”, nimic nu mai este comic, totul este egal. Don Juan ii explica lui Carlos cum îşi „schimba ochii” în funcţie de evenimente: când e martorul unui eveniment trist, „vede”, iar când întâlneşte ceva comic, priveşte şi râde. Pentru ca râsul e „nebunie controlata”. Aici întâlnim o foarte interesanta întâlnire a comicului şi a tragicului, direct dependente de modul în care ochii noştri percep lumea. Astfel se insinuează subtil şi dihotomia gândire vs. Vedere. Gândirea este ideea constanta pe care o avem despre lume, acel construct care fixează un ansamblu de concepţii rigide despre lume. Obişnuinţa de a percepe lumea într-o maniera consacrata, învăţată este spulberata insa de „vedere”. Si, pentru ca omul cunoaşterii este un războinic, el trebuie sa stăpânească „nebunia controlata”, tehnica de a acţiona ca şi când ceea ce faci este important, ştiind totodată ca nu este asa.

Un exerciţiu destinat iniţierii lui Carlos în „vedere” este spectaculoasa lecţie a lui don Genaro despre echilibrul lucrurilor. Saltul lui Genaro este pentru Carlos un zbor periculos şi incredibil; dar, daca ar fi „văzut”, ar fi ştiut ca şamanul şi-a folosit fibrele luminoase ca pe nişte tentacule cu care s-a prins de pietre (Castaneda, 1995a, 139). Oricare vrăjitor care „vede” ar fi putut observa acest lucru. Dar Carlos n-a „văzut” (to see), el doar „a privit” (to look) demonstraţia lui Genaro. O alta proba destinata învăţării „vederii” (seeing) la care este supus Carlos consta în înfrângerea paznicului celeilalte lumi. „Daca vrei sa vezi trebuie să-l depăşeşti pe paznic”, ii spune don Juan. Încercările succesive prin care trece discipolul sunt destinate îndepărtării oricăror obstacole care ii blochează drumul spre „vedere”. Paznicul este pentru Carlos atât un monstru gigantic, care ii provoacă spaima, cât şi o poza mişcătoare, capabila sa il atingă şi sa ii producă durere.

Experienta confruntării cu paznicul este finalmente un eşec. Don Juan descoperă cauza pentru care Carlos nu poate „vedea”. Este vorba despre o promisiune pe care a făcut-o în copilărie: aceea ca nu va mai dori sa câştige niciodată nimic în viaţa, ca nu va mai spera sa iasă biruitor vreodată. Don Juan ii aminteşte insa ucenicului ca toate evenimentele traversate de oameni în viaţa sunt egale şi prin urmare aceasta promisiune este un obstacol în calea „vederii”. Doar „vederea” poate împrăştia iluziile victoriei sau ale înfrângerii (Castaneda, 1995a, 179). Carlos va trebui, prin voinţa şi răbdare, sa nu renunţe, sa încerce din nou sa „vadă”.

Adevărata forţă prin care se stabileşte contactul cu lumea este voinţa. Perceperea lumii este „un proces de înţelegere a tot ce ni se prezintă” şi aceasta percepţie are loc prin intermediul simţurilor noastre şi al voinţei. Voinţa este o putere care trebuie ţinută sub control. Lui Carlos, accesul către cunoaştere ii este deja deschis. Portiţa, „orificiul” care se afla în zona abdominala, se deschide treptat pe măsură ce îţi dezvolţi voinţa.

Dar voinţa nu înseamnă „vedere”. Aceasta este o a doua dihotomie fundamentala care se conturează: voinţa vs. „vedere”. Voinţa este o forţă, o putere, pe când „vederea” este mai degrabă „un mod de a trece prin lucruri”. Este posibil ca un vrăjitor sa aibă o voinţă puternica şi sa nu „vadă”. Cei care nu pot „vedea” trebuie sa trăiască la fel ca un luptător. Daca un om vede, el nu mai trebuie sa trăiască asemenea unui luptător, „deoarece poate vedea lucrurile aşa cum sunt ele în realitate şi îşi poate direcţiona viaţa ca atare” (Castaneda, 1995a, 194). Don Juan ii destăinuie ca voinţa binefăcătorului sau era cea mai mare realizare, dar ca un om poate merge mai departe decât atât: poate „vedea”. Atunci omul poate realiza ca dispare din lume şi ca este totuşi acolo. Este momentul în care poate obţine orice. Diferenţa dintre omul de cunoaştere şi semenii sai este aceea ca omul care „vede” se detaşează de absolut tot ce ştia înainte şi îşi controlează nebunia. Vederea este suprema cale care ne poate împlini menirea, aceea de a ne arunca „in lumi noi, indescriptibile”. Daca îşi va tempera spiritul şi va deveni un luptător, Carlos va ajunge sa ştie ca „pentru viziunea noastră, lumile noi sunt fara de sfârşit” (Castaneda, 1995a, 199).