Corin Braga



Yüklə 1,4 Mb.
səhifə38/41
tarix04.01.2019
ölçüsü1,4 Mb.
#90274
1   ...   33   34   35   36   37   38   39   40   41

„Aliatul”, aşa cum il înfăţişează don Juan inca de la începutul învăţăturilor sale, este o fiinţă anorganica care poate oferi „daruri ale cunoaşterii”. Insa un astfel de aliat „dătător de secrete” trebuie prins, imobilizat într-o lupta care solicita tot curajul şi energia luptătorului. Secretul reuşitei unei astfel de înfruntări este depăşirea spaimei care-l poate copleşi pe luptător. Înfrângându-şi teama, luptătorul poate absorbi întreaga energie a aliatului, vlaguindu-l.

O întâlnire cu un astfel de aliat este prezentata în volumul Arta visatului. Don Juan il învaţa pe Carlos ca astfel de întâlniri se pot face doar după pierderea formei umane prin arta visatului. Arta visatului reprezintă capacitatea iniţiatului de a utiliza visele obişnuite şi de a le transforma într-o „conştiinţă controlata” prin intermediul unei forme specializate de atenţie, denumita „a doua atenţie”. In visele controlate, pierzându-şi forma umana, visătorul poate ajunge la corpul energetic care reprezintă perechea complementara a corpului fizic, sub aspectul spectral al energiilor pure. Asumându-şi forma energetica, visătorul poate face lucruri care depăşesc limitele şi posibilităţile corpului fizic.

Carlos se întâlneşte în visele sale cu „doua forme cu înfăţişare stranie. Erau subţiri – de mai putin de treizeci de centimetri lăţime, dar lungi, atingând, probabil, vreo doi metri şi zece centimetri în înălţime. Se profilau deasupra mea ca doua râme uriaşe (…) Erau creaturi coezive ce-şi păstrau forma lor de lumânare.” (Castaneda, 2000, 68-69). Întâlnirea din vis reprezintă momentul în care fiinţele anorganice recunosc în Carlos o sursa de conştiinţă şi energie elevata, motiv pentru care doresc sa interelationeze cu el, printr-un schimb de energie. Faptul avea insa un aspect negativ, caci în final, una din părţile implicate în acest schimb, Carlos sau fiinţele, trebuie sa se subordoneze celeilalte. Pentru a nu fi făcut sclavul aliaţilor, Carlos va trebui să-i înfrunte în lumea vieţii cotidiene şi sa le spună sa revină mai târziu când va avea mai multa putere personala. Iată cum decurge înfruntarea: „Atunci am văzut doua forme întunecate, ca doua trunchiuri subţiri de copaci, chiar în fata mea. (…) Nu erau chiar atât de înalte ca în vis; îşi reduseră dimensiunile la jumătate. In loc sa fie forme de luminozitate opaca, erau acum doua bete comprimate şi ameninţătoare, de o culoare întunecată, aproape neagra. „- Ridică-te şi apuca una dintre ele, mi-a ordonat don Juan. şi nu-i da drumul, indiferent de cât te-ar zgâlţâi„ (…) M-am îndreptat mecanic către cele doua forme, inima bătându-mi de să-mi spargă pieptul. Am apucat-o pe cea din dreapta. Ceea ce am simţit a fost un soc electric, care aproape m-a făcut să-i dau drumul formei. (…) Am strâns cu putere forma, care se răsucea şi se zbătea. Nu era un animal mare, ci ca ceva pufos şi uşor, desi încărcat de energie (…) Forma îmi administra soc după soc dintr-un fel de curent greţos (…) In cele din urma, forma s-a oprit şi a devenit aproape solida.” (Castaneda, 2000, 74)

Don Juan explica fapturile organice ca nişte entităţi cărora le place sa supună restul formelor de energie cu care interrelationeaza; cu alte cuvinte, sa achiziţioneze, prin diferite metode, energie pe care-o păstrează în interiorul lumilor lor. „Sa fii un om al cunoaşterii înseamnă sa fii liber şi permeabil” (Castaneda, 1995, 16) şi singura posibilitate de-a menţine conştiinţa într-un proces de continua elevare este de a fauri propriul destin în marea întunecată a conştientizării.

Accesul la lumea în care sălăşluiesc fiinţele anorganice se poate face prin deplasarea punctului de asamblare în poziţia în care exista acea lume, la fel cum accesul la anumite forme de energie impersonala (de pilda emisarul visului = „energie străină care are ca scop să-i ajute pe cei care visează, spunându-le unele lucruri”, Castaneda, 2000, 85) se face prin menţinerea punctului de asamblare fixat într-o poziţie noua specifica. Totul poate fi controlat, insa, în funcţie de posibilitatea păstrării unui anumit grad de detaşare fata de aceste noi forme de conştiinţă.

Firea acaparatoare a fiinţelor anorganice se explica, întâi prin faptul ca ele au o conştiinţă cu mult mai profunda decât cea a fiinţelor organice, motiv pentru care se simt mereu predispuse sa înveţe: „se simt obligate sa ne ia sub aripa lor protectoare” şi apoi prin faptul ca, devenind un fel de discipoli, fiinţele organice trebuie să-şi abandoneze corpul energetic în folosul fiinţelor anorganice, cu alte cuvinte, îşi pierd libertatea conştientizării. In plus, cunoştinţele oferite de aceste fiinţe nu au drept finalitate decât satisfacerea profunda a unor curiozităţi care nu depăşesc formele instinctuale ale eului nostru şi curiozităţile noastre nedezvoltate, fara a ridica conştiinţa noastră la un nivel care s-o dezvolte. Fiinţele anorganice ne creează o conştiinţă imobila.

În momentul în care insa un vizionar reuşeşte prin arta visatului şi prin stalking (arta prin care se fixează punctul de asamblare în orice poziţie este deplasat), dar şi prin impecabilitate, sa prindă o fiinţă anorganica făcând-o „aliatul” sau, atunci aceasta fiinţă va deveni un ajutor indispensabil pentru cunoaştere.

Captarea energiei unui aliat se face cu ajutorul a ceea ce don Juan numeşte o „tigva”, un vas micuţ din lemn pe care vrăjitorul il poarta în permanenta asupra sa. Aceasta tigva simbolizează ceva asemănător „formei umane”: „o forţă nebănuita” care da identitate. Astfel, ea prinde aliatul cu o anumită putere oferindu-le lui don Juan sau lui don Genaro posibilitatea de a-i utiliza energia pentru a-l pune sa facă ceea ce nu pot face ei.

Astfel controlat, un aliat devine „puterea pe care omul o aduce în viaţa sa pentru a-l ajuta, a-l sfătui şi pentru a-i da forţa necesara sa realizeze anumite acţiuni. (…) Acest aliat este necesar pentru a îmbogăţi viaţa unui om, a-i ghida acţiunile şi pentru a-i înlesni cunoaşterea” (Castaneda, 1995, 48-49).

Aliaţii şi spiritele ajutătoare nu sunt singurele forme de fiinţe anorganice care sălăşluiesc în univers. La sfârşitul învăţăturilor sale don Juan prezintă o alta specie de fiinţe anorganice pe care vechii vizionari au numit-o „Zburătorul”. Venita din negura marii întunecate a conştientizării aceasta specie de fiinţe anorganice reprezintă o forma de energie care a parazitat conştiinţa umana împiedicând-o sa evolueze. „Mantaua luminoasa a conştientizării” învăluie în exterior structura energetica a fiinţei umane, lucru care o face vulnerabila la atacul altor tipuri de conştientizare, cum este cel al „Zburătorilor”.

Forma de energie conştientă pe care-o reprezintă aceste fiinţe anorganice pătrunde conştiinţa noastră precum o instalaţie străină distrugându-i esenţa luminoasa şi natura ei evolutiva. Dar cum în acest univers energetic nu exista viaţa daca nu exista conştiinţă, atunci fiinţei umane ii este lăsată „o fâşie îngustă de conştientă” pentru a putea trai în continuare. Mai mult, aceasta „fâşie îngustă de conştientă” reprezintă solul pe care „zburătorii” îşi cultiva hrana; cu alte cuvinte, hrana acestor fiinţe anorganice reprezintă momentele de conştientizare generate de ultimul dram de conştiinţă pe care fiinţa umana il păstrează. Instalaţia străină amplasata pe conştiinţa noastră declanşează un întreg sir de false probleme, griji, contradicţii, angoase şi temeri. Toate acestea la un loc produc momente de energie şi conştiinţa care hrănesc aceste fiinţe anorganice.

Singura modalitate de-a te opune atacului „zburătorilor” este disciplinarea vieţii, ceea ce face ca mantaua luminoasa a conştientizării sa nu mai fie pe gustul lor. Din acel moment, mantaua creste la loc, revenind la dimensiunea sa fireasca. Chiar daca zburătorul revine, el este slăbit şi nu mai poate ataca fiinţă umana.

Odată scăpate din sclavia Zburătorilor, fiinţele umane încep „călătoria finala”, a propriei conştiinţe eliberate de orice minte străină care să-i dicteze faptele, bazându-se doar pe propriile forte. Acesta este momentul când începe adevărata lupta.

Ştefănia Tiriac Obiectele de putere.

Abstract: The article analyses the features and significance of the so-called „power objects”. Don Juan explains to his neophyte that some objects possess an inner power, but that – surprinsingly – the objects themselves have no special significance unless they are charged with power by the sorcerer and trough his intentions. Carlos is initiated în the process of creating such weapons în order to trangress to the second atention, the objects of power serving as intermediars to enter new spiritual dimensions.

Keywords: Shamanism, Postmodernism, Carlos Castaneda, don Juan Mâţuş, Power Objects.

Cărţile lui Carlos Castaneda prezintă un sistem religios atribuit indienilor nord-americani şi mexicani cu care autorul interacţionează în munca de cercetare antropologica. Iniţial cercetător cu o abordare exterioara, Castaneda se implica personal în procesul de iniţiere. Călăuza lui Carlos în acest proces este don Juan, un indian Yaqui din Sonora, Mexic.

În procesul de instruire Don Juan se foloseşte, în prima faza, de ciuperci halucinogene pentru stimularea celei de-a doua atenţii, înţeleasă ca un mod de a percepe o realitate mai ampla decât cea senzoriala. „Profesorul” don Juan desfăşoară iniţierea lui Carlos de-a lungul unei perioade extinse din viaţa acestuia, afirmând ca lucrurile importante nu se obţin instantaneu, ci trebuie căutate şi asimilate cu efort susţinut. In procesul de învăţare Carlos ia tot timpul notiţe, în interesul cercetării, dar şi al comprehensiunii. Concomitent cu noua înţelegere pe care o dobândeşte asupra lumii şi chiar din pricina ei, Carlos trăieşte socul adaptării la cealaltă realitate, invizibila.

Ca să-i faciliteze înţelegerea, don Juan se foloseşte de o serie de obiecte cunoscute, banale în aparenta, dar care sunt încărcate de putere. Obiectele de putere ajuta la deplasarea punctului de asamblare, la trecerea în cea de-a doua atenţie. Sunt echivalente cu lovitura Nagualului. Sunt concentrări de energie şi putinele elemente concrete şi familiare dintr-un sistem foarte abstract şi nou.

Don Juan ii explica la primul contact cu acestea ca unele obiecte poseda o putere intrinseca: „exista anumite obiecte ce sunt impregnate cu putere, zise el. Forţa a nenumărate astfel de obiecte este întărită de oameni puternici, cu ajutorul spiritelor prietene. Acestea sunt doar nişte unelte, dar nu unele comune, ci unelte ale morţii. şi cu toate acestea, ele sunt doar instrumente, nu au puterea de a învăţa” (Castaneda, 1995a, 17).

Partea surprinzătoare, care diferă de alte religii, este ca orice poate constitui un obiect de putere. Obiectele în ele insele nu au nici o semnificaţie deosebita, insa în mâna vrăjitorului şi supuse intenţiilor sale, ele sunt încărcate cu putere. şi aceasta putere poate sa difere în funcţie de vrăjitor: „puterea unui obiect depinde de posesorul sau, de ce fel de om este acesta” (Castaneda, 1995a, 18).

Desi orice obiect este un virtual obiect de putere, aşteptându-şi doar investirea magica, indienii folosesc pe post de obiecte de putere elemente tipice ale culturii lor: maiz pinto – sămânţa de porumb care poate ucide în mod supranatural şi înfricoşător, cristale de cuart, pene, spirit-catchers. Pe de alta parte, don Juan se foloseşte de elemente din natura – plante, frunze, pietre, chiar nori sau copaci.

Ca accesorii vrăjitoreşti, obiectele de putere sunt importante, dar nu cuprind întreaga putere a celeilalte lumi: maiz pinto, cristalele şi penele sunt numai nişte jucării în comparaţie cu un aliat. Aceste obiecte de putere sunt necesare numai celui care nu are inca un aliat. (Castaneda, 1995a, 20)

Utilizarea obiectelor de putere se face cu mare atenţie, exista adevărate liste de instrucţiuni. Carlos ii face o vizita lui don Vicente, un alt vrăjitor, prieten cu don Juan. La plecare, acesta ii da un sac de plante şi un set de instrucţiuni pentru replantarea uneia dintre ele. Carlos o plantează după instrucţiuni. La întoarcere, lângă maşină il aşteaptă doi bărbaţi şi o femeie cu înfăţişare mai mult decât banala: îmbrăcaţi cu haine uzate, transpiraţi, care ii cer să-i duca cu maşina. Carlos le arata ca nu mai are loc şi găseşte absurda propunerea lor de a călători pe bara din spate sau întinşi pe apărătoarea din fata. Jenat de nevoia oamenilor, le da nişte bani pentru autobus, dar bătrânul ii refuza dispreţuitor. Motorul lui Carlos nu porneşte, şi străinul mai tânăr se aşază în spate gata sa împingă. Don Juan reinterpretează întreaga scena într-un sens surprinzător pentru Carlos, dar pe deplin şamanic: „Vicente e un vrăjitor de prima clasa. Ţi-a dat sa plantezi ceva, pentru ca avea motivele lui; iar daca ai întâlnit trei oameni care ti se părea ca au răsărit acolo din senin exact după ce ai plantat-o, era un motiv şi pentru asta” (Castaneda, 1995b, 46). „Probabil ca i-ai plăcut şi trebuie să-ţi fi făcut un cadou foarte mare, pe care l-ai irosit (…) e foarte important numărul plantelor şi apoi succesiunea evenimentelor. (…) acel cadou putea sa te coste viaţa” (Castaneda, 49, II). Pentru Carlos era prea devreme în procesul iniţierii sa înţeleagă ca avea de-a face cu fiinţe anorganice care luaseră forma unor ţărani indieni.

Cu alta ocazie, într-o excursie pe munte, don Juan şi Carlos întâlnesc nişte tineri pe drum care erau în căutare de cristale de cuart cu putere. Tinerii se aşază în jurul lui Carlos strâns grupaţi: „atunci când mergi în grup la vânătoare de obiecte de putere, era o lege sa faci un cerc şi la mijloc sa stea doi oameni spate în spate” (Castaneda, 1995c, 268) Vânătoarea de cristale de putere pare o treaba destul de periculoasa, este aşadar mai mult decât o simpla colectare, chiar daca obiectele nu vor fi investite cu putere decât ulterior, de către un vrăjitor. Cristalele se recoltează cu metoda: sunt convinse întâi să-şi părăsească sălaşul; „cel care le găseşte este responsabil pentru tăierea şi şlefuirea lor, pentru a le face ascuţite şi pentru a le potrivi perfect cu mărimea degetelor mâinii sale drepte (…) sunt arme folosite pentru vrăjitorie, ele sunt aruncate de obicei ca sa ucidă şi străpung corpul inamicului şi apoi se întorc la proprietar în mâna ca şi cum nu ar fi părăsit-o niciodată” (Castaneda, 1995c, 270).

Vrăjitorii folosesc şi alte arme, la fel de neconvenţionale, ca un picior de porc mistreţ, care acţionează supranatural, precum maiz-pinto: „Trebuie sa tii porcul mistreţ în mâna stânga şi sa o înjunghii cu el. E o vrăjitoare, iar porcul mistreţ va intra în buricul ei şi nimeni din lumea asta, cu excepţia unui vrăjitor, nu-l va vedea blocat acolo” (Castaneda, 1995b, 267).

În acelaşi registru al uneltelor vrăjitoreşti pline de bizar se înscrie şi prinzătorul de spirite – spirit-catcher – un cvasi-instrument muzical alături de care vrăjitorul îşi acordează vocea şi împreună cu care produce sunete de putere în ritualul magic sau în caz ca este atacat. „A scos un fel de coarda alba din punga ei. Arata ca o spira mare. A înfăşurat-o în jurul gâtului sau şi a împins-o cu mâna stânga bine. A tras de coarda întinsă cu mâna dreapta. S-a auzit un sunet surd, vibratoriu” (Castaneda, 1995b, 208). La fel cu celelalte obiecte de putere, prinzătorul de spirite este şi el personalizat: 'o să-ţi fac unul sau, şi mai bine, o să-ţi faci singur unul într-o zi, când o sa înveţi sa vezi (…) „al meu este din mistreţ. Când o să-ţi faci şi tu unul, o sa îţi dai seama ca este viu şi ca te poate învăţa sunetele care-i plac. Prin practica, o sa ajungi să-ţi cunoşti atât de bine prinzătorul de spirite, încât o sa produceţi împreună sunete pline de putere” (Castaneda, 1995b, 211).

Don Juan ii da lui Carlos un alt obiect care ii va aparţine numai lui. „A săpat cu degetele în jurul unei bucăţi de piatra care ieşea afara, curăţând ţărână în jurul ei. Apoi mi-a ordonat s-o scot. O data ce am dislocat pietricica, el mi-a spus sa o pun imediat în cămaşă, pentru ca era un obiect puternic care îmi aparţinea. A afirmat ca o sa mi-o dea mie şi ca trebuia s-o curat şi sa am grija de ea” (Castaneda, 1995c, 267). In timpul unui exerciţiu în care ii demonstra lui Carlos deplasarea pe fibrele de energie ale universului, în transa extatica, don Juan pluteşte şi se învârteşte. In fata unui asemenea spectacol înfricoşător, Carlos recurge la ajutorul pietrei. „S-a îndepărtat de stânca si, pe măsură ce creştea în viteza, i se făcea rau. Am luat o piatra şi mi-am pus-o pe stomac. Am presat-o de corp cât de tare am putut. Atingerea ei m-a liniştit putin” (Castaneda, 1995d, 268).

În peregrinările lor iniţiatice prin munţi, don Juan ii da adesea lui Carlos peyotl şi ii provoacă stări halucinatorii care il transporta pe tărâmul spiritelor. Când îşi revine, insa, Carlos se simte foarte rau şi principala metoda de a-i uşura refacerea este ingerarea de carne uscata. „Mi-a întins o frânghie cu opt bucăţi de carne uscata agăţate de ea şi mi-a spus s-o atârn de gât. „Asta este o mâncare a puterii„, a zis el. „Ce o face sa fie mâncarea puterii, Don Juan?„ „Este carnea unui animal care avea putere. O căprioară, o căprioară unica. Puterea mea personala mi-a adus-o. Carnea asta ne va susţine săptămâni de zile, sau chiar luni de zile, daca va fi cazul. Mesteca bucăţi din ea şi mesteca bine. Lasă-i puterea să-ţi pătrundă în corp” (Castaneda, 1995d, 168).

Pentru calmarea durerilor, don Juan se foloseşte de paleative naturale care nu par sa aibă nimic spiritual sau vreo putere deosebita: „mi-a dat nişte frunze şi mi-a spus sa le pun în pantaloni, pe pielea zonei ombilicale. A adăugat că-mi vor tine cald şi ca nu voi avea nevoie de pătură pentru a dormi” (Castaneda, 1995c, 196). Când aplica frunzele pe regiunea ombilicala, Carlos doarme dus, desi e întins pe pământ. „Don Juan mi-a spus foarte uşor sa alerg pe un deal alăturat şi sa strâng nişte frunze dintr-un anumit tufiş şi să-mi frec picioarele, pentru a-mi alina durerea. (…) Frunzele păreau sa fie foarte umede. Le mai folosisem şi înainte. Nu simţisem niciodată ca m-au ajutat, dar Don Juan a susţinut întotdeauna ca efectul plantelor cu adevărat prietene era atât de subtil, încât de abia daca era perceptibil; totuşi, ele produceau întotdeauna rezultatele aşteptate” (Castaneda, 1995c, 193).

Uneori obiectele de putere sunt simpli intermediari ai cunoaşterii. Don Juan le foloseşte pentru a-i demonstra lui Carlos cât de fragile sunt granitele realităţii, aşa cum o cunoaşte el. In mai multe rânduri, don Juan il pune sa îşi concentreze atenţia pe o formaţiune naturala oarecare; aceasta prinde viaţa si, desi ulterior Carlos o vede din nou ca pe o parte din natura, don Juan il asigura ca atenţia lui concentrata a însufleţit-o: „judecând după corpul lui, animalul era în mod clar un mamifer, dar avea un cioc, ca de pasare… (.) L-am privit, apoi am ştiut imediat ce era animalul. Am mers spre el şi l-am ridicat. Era o ramura mare dintr-un tufiş. Fusese arsa şi probabil ca vântul aruncase nişte cenuşa ce se prinsese de ramura uscata, şi astfel dădea aparenta unui animal mare şi rotund” (Castaneda, 1995c, 141). „Nu contează, a spus [don Juan]. Ramura aceea era un animal adevărat şi era vie în momentul în care puterea a atins-o. Deoarece ceea ce o făcea vie era puterea, trucul era, la fel ca în vis, sa susţii viziunea ei” (Castaneda, 1995c, 142).

Ca sa il înveţe „vederea”, don Juan dirijează privirea lui Carlos asupra unui anume punct al peisajului muntos, punct pe care trebuie sa il fixeze cu atenţie: „S-a aşezat lângă mine şi mi-a atras atenţia spre ceea ce părea sa fie o formaţie naturala în munţii dinspre nord-est. Era un punct de o culoare mai deschisa decât împrejurimile. (.) L-am fixat cu privirea multa vreme, mi s-a părut ca pulsa. (…) Am fixat-o o clipa şi am aranjat brusc totul în perspectiva corecta. Mi-am dat seama ca ceea ce priveam nu era deloc în munţi, ci era de fapt o bucata de cârpa galbena, care era agăţată de un cactus înalt în fata mea” (Castaneda, 1995c, 245). „Privirea” lui Carlos face ca locul sa pulseze şi il însufleţeşte; pentru un moment, învăţăcelul în şamanism vede dincolo de dimensiunile cunoscute ale lumii lui.

Locul de putere este punctul în care te simţi mulţumit şi puternic, în mod natural. Fiecare vrăjitor are nevoie de un asemenea loc pentru a se încărca cu putere, mai ales atunci când este sleit de luptele cu fiinţele anorganice. Căutarea unui asemenea loc pe prispa casei lui don Juan este prima sarcina pe care o primeşte Carlos în procesul învăţării. Locul este identificat „după căldură şi o strălucire galben-verzuie” (Castaneda, 1995a, 27). Carlos alege un loc potrivit pentru somn la indicaţia maestrului: „a înlăturat toate pietrele din interiorul cercului şi le-a pus în centrul lui, pe urma le-a sortat meticulos pe mărimi în doua grămezi egale la număr. „Ce faci cu pietrele astea?„ l-am întrebat. „Nu sunt pietre„, a spus el. „Sunt corzi. Ele vor tine suspendat locul tau.„ A luat pietrele mai mici şi a marcat cu ele circumferinţa cercului. Le-a pus la distante egale şi a ancorat ferm în pământ fiecare piatra cu ajutorul unui bat, de parca ar fi fost un zidar” (Castaneda, 1995c, 196). Ca sa fixeze corzile-pietre pe care don Juan urmează sa le arunce şi care vor constitui circumferinţa locului sau favorabil, Carlos aleargă la poalele dealului şi trebuie sa prindă fiecare dintre pietre, cu maxima precizie: „trebuie sa fii extrem de atent. Când ai de-a face cu puterea, trebuie sa fii perfect. Aici greşelile sunt mortale. Fiecare dintre astea este o coarda, o coarda care ne poate ucide daca o lăsăm libera” (Castaneda, 1995c, 196). Carlos înţelege structura universului alcătuit din fibre de energie şi pericolul pe care nişte fibre – invizibile pentru privire, dar reale – l-ar putea reprezenta daca ar scăpa vreo coarda neprinsa.

În locul sau de putere, Carlos este înconjurat numai de bunăvoinţă. Locul va constitui o resursa esenţială pentru refacerea puterilor şi pentru asta vrăjitorul nu trebuie în mod necesar sa meargă fizic acolo; vrăjitorul se poate reface daca ajunge în vis la locul sau de putere. „Fiecare roca, piatra şi tufiş de pe dealul asta, în special de pe vârf, îţi este încredinţată, a spus [don Juan]. Fiecare vierme care trăieşte aici este prietenul tau. Le poţi folosi şi ele te pot folosi. (…) Fixează-ţi în memorie fiecare trăsătură a lui. Asta este locul unde vei veni în „vis„. Asta este locul unde o sa te întâlneşti cu puterile, unde îţi vor fi dezvăluite într-o zi secrete. Tu vânezi putere şi asta este locul tau, locul din care îţi vei aduna resursele” (Castaneda, 1995c, 201).

Existenta locului de putere facilitează chiar şi călătoria în vis, înţeleasă nu ca o activitate pasiva, nocturna, ci ca o mutare în ce-a de-a doua atenţie, în lumea spirituala. „Trebuie să-ţi alegi un obiect anume, care tine de locul unde trebuie sa te duci, şi apoi trebuie să-ţi concentrezi atenţia asupra lui (…) este mai uşor sa călătoreşti în „vis„, când îţi poţi focaliza atenţia pe un loc al puterii, ca acesta” (Castaneda, 1995c, 203).

Don Juan il pune pe Carlos sa caute un loc de odihna pe un deal, pentru ca pentru un vrăjitor locul în care îşi reface forţele fizice şi forţele spiritului este foarte important; somnul este o resursa majora de energie pe care vrăjitorul nu poate sa o risipească odihnindu-se oriunde. „Don Juan m-a pus sa ma aşez. Apoi a cules un tip de frunza de pe mai multe tufişuri şi mi le-a dat mie. Mi-a ordonat sa ma întind pe spate, să-mi desfac cureaua şi să-mi pun frunzele pe pielea regiunii ombilicale (…) apoi mi-a ordonat sa închid ochii şi m-a avertizat ca daca voiam ca rezultatele sa fie perfecte, sa nu slăbesc presiunea asupra frunzelor, sa nu-mi deschid ochii, sau sa nu încerc sa ma ridic când îmi va pune el corpul într-o poziţie a puterii” (Castaneda, 1995c, 215). Din frunze emana o căldură ciudata care ii invadează tot corpul ca şi cum ar fi avut febra; senzaţia iniţial neplăcută se transforma într-o căldura plăcută. Imediat ce îşi ia frunzele de pe piele, Carlos se răcoreşte. „A spus ca ceea ce simţisem era puterea frunzelor şi ca acea putere ma limpezise şi ma ajutase sa îmi îndeplinesc sarcina” (Castaneda, 1995c, 215). Din nou, elemente banale ale realităţii obişnuite sunt investite cu proprietăţi mai mult magice decât curative.

Aplicând alta metoda ca sa caute un loc de odihna, Carlos trebuie sa privească fara sa focalizeze privirea, sa încrucişeze ochii şi sa lase umbrele sa se suprapună, realizând astfel o non-actiune. Don Juan „s-a căţărat pe un pisc de piatra în forma de dom şi a urlat din vârful acesteia spre mine, spunându-mi sa caut doua bucăţi de piatra lungi şi înguste. Mi-a arătat cu mâinile mărimea pe care o dorea. Am găsit doua pietre şi i le-am dat. Don Juan a aşezat fiecare piatra în doua fisuri aflate cam la 30 de centimetri una de alta şi mi-a spus sa fac acelaşi exerciţiu cu umbrele lor” (Castaneda, 1995c, 259). Locul de intersectare a umbrelor semnalează un punct propice pentru de-realizarea privirii şi declanşarea vederii. Oricum, pentru vrăjitori umbra şi lumina îşi schimba însuşirile cunoscute. „Pentru un contemplator, focul nu este strălucitor, ci negru şi la fel e şi fumul; pe de alta parte, umbrele sunt strălucitoare şi au culoare şi mişcare” (Castaneda, 1997, 290).


Yüklə 1,4 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   33   34   35   36   37   38   39   40   41




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin