Corin Braga

În sensul acesta Carlos are, de-a lungul anilor de început ai iniţierii lui, numeroase senzaţii de pierdere a memoriei, de trecere în zone misterioase ale conştiinţei, pe care insa în stare normala nu şi le aminteşte decât vag sau deloc: „I-am spus lui don Juan ca aveam nişte senzaţii inexplicabile […] i-am spus ca mai avusesem aceeaşi senzaţie şi înainte şi ca pare sa fie un „lapsus momentan„, un fel de interuperi în fluxul conştiinţei mele. Ele se manifesta totdeauna printr-un soc în corpul meu. […] n-am putut sa i le descriu decât ca pe nişte momente de uitare, sau ca eram distrat […] Păreau sa izvorască dintr-o zona independenta de tot ce cunoşteam” (Castaneda, 1995, 157). Alte senzaţii de acest gen apar destul de des de-a lungul primilor ani: „era altceva ce ştiam, o amintire pe care o parte din mine nu voia sa o elibereze” (Castaneda, 1998, 126); „Îmbrăţişând-o pe La Gorda, mi-a revenit sentimentul de mai devreme ca, ceva în mine, care era închis, ascuns într-o nisa la care nu puteam ajunge, era gata sa erupă. Aproape am ştiut despre ce era vorba, dar am pierdut acel ceva imediat ce l-am atins” (Castaneda, 1998, 41). Aceste memorii înmagazinate şi inaccesibile până la un moment dat devin de o reala importanta în urma momentului crucial în care, după ani de învăţături şi practici, don Juan şi don Genaro dispar din lumea fizica printr-un magistral salt în abis. De aici încolo, ceea ce trebuie sa facă ucenicul e să-şi amintească invataturille pe care „corpul” în ansamblul lui le cunoaşte.

În explicaţiile pe care le da despre diferitele moduri de a percepe, don Juan susţine ca suntem capabili sa percepem simultan în doua moduri diferite, dar ca de obicei alegem sa reţinem informaţii doar pe o singura cale, cea pe care suntem obişnuiţi sa o folosim. Carlos realizează acest lucru la un moment dat, spunând: „probabil ca toţi percepem în mod continuu în ambele maniere, dar preferam sa izolam una pentru amintire şi s-o eliminam pe cealaltă, sau poate sa o înregistrăm undeva, aşa cum făcusem şi eu. In anumite condiţii de stres ori de resemnare, memoria secunda iese la suprafaţă şi atunci putem avea doua amintiri distincte ale aceluiaşi eveniment” (Castaneda, 1997, 266).

Cealaltă cale de a percepe nagualul este „memoria secunda”, ce tine de „partea stânga”, de atenţia nagualului, sau a doua atenţie. Ea implica şi înţelegerea rolului „corpului luminos” şi al „dublului”, „al corpului din vis” şi al „celuilalt eu”. Corpul fizic este corpul obişnuit, iar corpul luminos este un cocon de lumina pe care il percep doar cei care „vad”. Prima atenţie conţine conştiinţa corpului fizic, iar a doua atenţie este conştiinţa corpului luminos. „Corpul din vis”, denumit şi „dublura” sau „celalalt”, o replica perfecta a corpului fizic al visătorului, este cel care ajuta la creşterea timpului de conştientă din timpul „visatului”.

În a doua atenţie au loc numeroase experiente pe care Carlos, împreună cu La Gorda, reuşesc sa le activeze doar după multi ani de la desfăşurarea lor. Prin oprirea monologului interior şi intrarea în „visare” corpurile lor încep să-şi amintească. Prin „visarea împreună” cei doi îşi aduc aminte de lucruri la început inexplicabile pentru ei, experiente ca „împărţirea lumii”, amintiri despre femeia Nagual, sau trecerea din tonal în nagual şi invers: „m-a copleşit o amintire foarte curioasa. Nu era sentimentul a ceva, ci efectiv amintirea dura a unui eveniment. Mi-am amintit ca odată eram cu don Juan şi cu un bărbat, a cărui fata nu o mai reţineam. Noi trei vorbeam despre ceva ce eu percepeam a fi o trăsătură a lumii. La vreo trei, patru metri în dreapta mea era un banc de ceata gălbuie şi care […] împărţea lumea în doua” (Castaneda, 1998, 107). Sau: „Scuturile mele verbale şi intelectuale erau insuficiente pentru impactul amintirii femeii Nagual” (Castaneda, 1998, 126). In alta parte găsim: „in privinţa scenei din, am constatat ca fusese o repetare perfecta a ceea ce ni se întâmplase în viaţa la un moment dat şi într-un anumit loc” (Castaneda, 1998, 137).

Aşadar, memoriile reziduale sunt aduse în prim plan prin „visat” şi cu ajutorul „voinţei”, care aparţine celuilat eu. Carlos şi La Gorda, o alta ucenica a vrăjitorilor, practica timp de doi ani „visatul împreună” pentru a pune cap la cap toate amintirile înmagazinate în memoria secunda de-a lungul anilor. Scopul rezolvării acestui puzzle este aprofundarea şi înţelegerea la un nivel mai abstract al învăţăturilor lui don Juan. Practic aproape toate învăţăturile din plan conştient sunt acompaniate în planul memoriei secunde de contrapartea lor practica.

După cum observam, pe lângă faptul ca îşi învaţă ucenicii sa practice tehnicile şamanice pe cont propriu, don Juan sau don Genaro după caz, forţează, prin metode sofisticate, modificarea nivelului de percepţie al acestora, şi reuşesc sa înregistreze în zone misterioase ale conştiinţei experiente care sa completeze şi sa activeze mai apoi căile de intrare în diferite niveluri de conştiinţă.

Asa se inâmpla şi în cazul mult discutatei intrări în nagual, care se face atât conştient, cât şi fara ca ucenicii sa ştie ca li se întâmpla acest lucru. Prin manevrare corporala, prin lovitura Nagualului (pasa magica de mişca poziţia punctului de asamblare spre stânga), cu ajutorul halucinogenelor, sau prin „şoptirea în urechi”, don Juan şi don Genaro îşi aduc ucenicii în stări avansate de conştiinţă. Practic ei dezasamblează percepţia normala a lumii pentru a-i ajuta pe aceştia sa devina martori la măreţia nagualului. Carlos are parte de nenumărate astfel de experiente produse fara voinţa sa, ci deteminate de manevrele învăţătorilor: „Mi-au şoptit în urechi până când am avut senzaţia ca eram împărţit în doua. Am devenit o ceata galbena care simţea totul direct. Adică puteam cunoaşte lucrurile. Nu existau gânduri; existau doar certitudini. […] Următoarea senzaţie pe care mi-am putut-o aminti cu claritate a fost o unda de exaltare şi placere. Vibram tot” (Castaneda, 1995c, 243).

Pierderile de memorie se datorează atingerii nagualului: „Ceea ce numeşti tu lapsusuri şi senzaţii este!” (Castaneda, 1995c, 158), ii spune don Juan ucenicului sau. Iniţial, Carlos nu poate explica aceste stări decât prin intermediul senzaţiilor pe care le-a trăit în acele momente: „am simţit o senzaţie de zăpăceală, aproape ca o indiferenta, ca şi cum nu m-ar mai fi interesat nimic cu adevărat. Apoi senzaţia de zăpăceală s-a transformat într-o concentrare hipnotizanta. Era ca şi cum as fi fost aspirat cu totul, încetul cu încetul. Ceea ce prinsese şi atrăsese atenţia mea era senzaţia clara ca eram gata sa mi se dezvăluie un secret însemnat şi ca nu voiam sa se interfereze nimic cu o astfel de revelaţie” (Castaneda, 1995c, 193). In alta parte găsim trăiri asemănătoare: „Eram fara îndoială eu, dar nu eram solid. Eram mai degrabă ca o ceata strălucitoare, o ceata gălbuie, care nu avea sentimente. Din punctul de vedere al percepţiei mele, puteam distinge doar o masa enorma de lumi extraordinare. Simţeam de asemenea şi mişcare. Efectul era asemănător cu acela de a fi atras de un vid care nu ma lasa sa ma opresc. De câte ori mişcarea mea părea sa se diminueze şi-mi puteam focaliza atenţia asupra lucrurilor, vidul ma trăgea din nou […] Lumea din jurul meu venea şi pleca în acelaşi timp, de aici efectul de vid. Puteam vedea doua lumi separate; una era cea care trecea de mine şi cealaltă care se apropia de mine […] am avut doua realizări fara concluzia unificatoare” (Castaneda, 1995c, 222).

Aceste experiente sunt identificate mai apoi ca fiind trecerea în nagual, confruntarea cu necunoscutul infinit. Eforturile lui don Juan în acest sens au scopul de a-l conduce pe ucenic spre celalalt eu. Printr-o lovitura brusca în coloana sau în omoplaţi (manipularea oului luminos), Carlos este transportat brusc într-o stare elevata de conştiinţă, trecând de pe partea dreapta a conştiinţei – tonalul, pe partea stânga – nagualul, parte în care lucrurile sunt înţelese total şi direct. Trecerea în nagual este declanşată de cei doi vrăjitori de multe ori pe neaşteptate: „don Juan şi don Genaro au venit lângă mine, s-au lăsat pe vine şi au început să-mi şoptească în urechi […] Am început sa ma mişc înainte şi înapoi ca o frunza. Apoi capul meu şi-a pierdut greutatea şi tot ce a rămas din „mine„ era doar un centrimetru pătrat, un strop, un reziduu micuţ […] apoi pepita aceea a părut ca explodează şi eram într-o mie de piese […] eram conştiinţa însăşi” (Castaneda, 1995c, 317), sau, alta data: „don Juan mi-a dat o palma peste spate, ajutându-mă sa trec în starea de conştiinţă elevata. […] Îndată ce am revenit în starea de conştiinţă elevata, am simţit o senzaţie stranie […] începusem sa percep acele stări de neînţeles ca adevăratul meu Eu […] în acele stări ma simţeam împlinit, întreg, ca şi când nu-mi lipsea nimic” (Castaneda, 1999, 69).

La revenirea ucenicului în starea de conştiinţă normala, don Juan ii explica lui Carlos ca tocmai l-a ajutat sa fie martor la necunoscutul despre care nimeni nu poate vorbi. Apoi il arunca din nou în aceasta imensitate, spunându-i ca „trebuia sa las aripile percepţiei sa se desfăşoare şi sa atingă şi dintr-o data, fara sa fiu conştient ca trec dintr-unul în altul înainte şi înapoi” (Castaneda, 1995 c, 317). Descrierea stării extatice care urmează este dintre cele mai impresionante: „Am avut senzaţia ca sunt răsucit şi aruncat şi apoi iar acea cădere cu o viteza colosala. Apoi am explodat. M-am dezintegrat. Ceva în mine a cedat; a eliberat ceva ce am ţinut închis toată viaţa [.] Nu mai exista acea unitate scumpa mie care o numeam. Nu mai era nimic şi totuşi acel nimic era plin. Nu era lumina sau întuneric, rece sau cald, plăcut sau neplăcut. Nu eram nici în mişcare, nici nu pluteam sau staţionam, nici nu eram o unitate singulara, un eu, aşa cum sunt obişnuit sa fiu. Eram un miliard de euri care erau toate, o colonie de unităţi separate care aveau o legătură speciala una cu alta şi se uneau inevitabil ca sa alcătuiască o singura conştiinţă, conştiinţa mea umana. […] Un mod de a descrie acea senzaţie unificatore ar fi sa spun ca acele pepite de conştiinţă erau răspândite; fiecare dintre ele era conştientă de ea însăşi şi niciuna nu era predominanta. Apoi ceva le strângea, se uneau şi apăreau într-o zona unde toate erau adunate într-un mănunchi, „eul„ pe care il cunosc” (Castaneda, 1995c, 318).

Aceasta experienta abisala reprezintă intrarea în eul total, aventurarea în nagual sau, altfel numita, starea ridicata de conştiinţă. Intrând în nagual, va afla Carlos mai încolo, vrăjitorul instruit poate să-şi modifice insula tonalului: „poate să-şi lase mănunchiul de sentimente sa se aranjeze în orice mod posibil” (Castaneda, 1995 c, 322), deci sa ia orice forma posibila. In acelaşi timp, prin faptul ca a fost martor la indescriptibilul nagual, Carlos a „văzut” într-un mod diferit – cel instituit de şamani, şi a avut ocazia să-şi cunoască dublura, celalalt, fiinţa luminoasa. Pentru a reuşi pe aceasta cale, don Juan insista asupra faptului ca numai prin „voinţa” se poate asista la efectele nagualului, iar prin „raţiune” nu suntem decât martori la efectele tonalului (Castaneda, 1995c, 327). Rolul profesorului fiind de a modifica modul de percepţie al ucenicului, el trebuie sa reordoneze tonalul (centrul suprem al „raţiunii”) şi sa cureţe nagualul (centrul suprem al „voinţei”).

Cerând, în continuare explicaţii despre stările extraordinare pe care le-a avut, lui Carlos i se raspunde ca „este imposibil sa explic ce s-a întâmplat cu tine […] aripile percepţiei tale erau făcute sa atingă totalitatea ta. Noaptea trecuta ai trecut înainte şi înapoi din nagual în tonal de mai multe ori […] şi percepţia ta şi-a desfăcut aripile când ceva din tine şi-a dat seama de adevărata ta natura. Eşti un mănunchi […] Nagualul este indescriptibilul. Toate sentimentele posibile şi fiinţele şi eurile plutesc în el ca nişte plute, liniştite, nealterate, pentru totdeauna. (Castaneda, 1995 c, 321)

Aceste stări de conştiinţă înalta sunt, aşa cum am văzut, înmagazinate în zone misteriose ale fiinţei; în felul acesta se explica memoria secunda din care răsar acele amintiri iniţial inexplicabile şi aparent incoerente: „In starea de conştiinţă elevata eram capabil sa arunc o privire spre trecutul imediat şi să-mi amintesc totul despre mine; puteam explica amănunţit tot ceea ce făcusem în starea normala sau de elevaţie; ţineam minte până şi neputinţa de a-mi aminti. Insa îndată ce reveneam la nivelul normal de conştiinţă obişnuită, nu reuşeam să-mi amintesc nimic din experienta trăită în starea elevata, nici daca viaţa mea ar fi depins de ea.” (Castaneda, 1999, 70). Aceasta capacitate de a percepe diferit este, de fapt, capacitatea de „a vedea” diferit, aşa cum o numesc vrăjitorii: „ înseamnă sa dezvălui esenţă a tot ce exista, sa fii martor al necunoscutului” (Castaneda, 1999, 71). Ucenicul nu-şi aminteşte experientele din nagual fiindcă în acele momente el „vedea” diferit şi alte zone ale fiinţei sale erau active.

În lecţii care devin tot mai complicate pe parcursul întrunirilor, don Juan explica rolul conştiinţei în raport cu universul. Astfel, „Vulturul” este cel care guvernează destinul fiinţelor vii. El este cel care generează conştiinţe, dar se şi hrăneşte cu ele după ce acestea s-au eliberat din planul material. „Vulturul” emana nişte fibre luminoase care sunt numite „emanaţiile Vulturului”, sau câmpuri energetice. Fiinţele umane sunt şi ele alcătuite din emanaţiile Vulturului şi sunt, în esenţă, bule de energie luminoasa.

În continuare, don Juan explica faptul ca „fiecare dintre noi este învăluit într-un cocon care cuprinde o mica porţiune din aceste emanaţii. Starea de conştiinţă este realizata de presiunea constanta pe care emanaţiile din afara coconului, numite emanaţii libere, o exercita asupra celor din interiorul coconului. Aceasta conştiinţă da naştere percepţiei, care se produce când emanaţiile din interiorul coconului se aliniază cu emanaţiile corespunzătoare din exteriorul lor… [.] Următorul adevăr este acela ca în fiecare dintre noi exista un agent numit punct de asamblare, care selectează emanaţiile interne şi externe, în vederea alinierii. Alinierea pe care o percepem drept lume este produsul punctului specific în care punctul nostru de asamblare este localizat pe coconul nostru” (Castaneda, 1999, 128). Noi percepem lumea în modul în care suntem obişnuiţi deoarece punctul nostru de asamblare este fixat într-o anumită poziţie care, datorita obişnuinţei, a devenit, la majoritatea oamenilor, permanenta. In acest sens, „vederea” înseamnă alinierea la tipuri de emanaţii care nu sunt folosite în mod obişnuit. Ceea ce trebuie sa facă vrăjitorii este sa fixeze cu ajutorul conştiinţei emanaţiile din interior, care sunt în permanenta mişcare, şi sa le alinieze cu cele din afara: „Cum, prin firea lucrurilor, emanaţiile libere sunt făcute sa fixeze ce se afla în interiorul coconului, şiretlicul conştiinţei este de a lăsa emanaţiile de fixare sa se contopească cu ceea ce se afla în interiorul nostru. Vizionarii cred ca daca lăsăm sa se producă acest lucru, atunci devenim ceea ce suntem de fapt – un fluid în permanenta prefacere, etern” (Castaneda, 1999, 75).

Emanaţiile scoase în evidenta de prima atenţie constituie partea dreapta, conştiinţa normala, lumea pe care o cunoaştem. Emanaţiile necunoscute din interiorul coconului nostru sunt activate cu ajutorul celei de a doua atenţii, numita şi partea stânga, nagualul. Împingerea conştiinţei în poziţia altor emanaţii este realizata, după cum am spus, prin lovitura nagulaului, constând în crearea unei adâncituri în coconul luminos şi în mutarea punctului de asamblare. Explicând starea de conştiinţă elevata din aceasta perspectiva, don Juan susţine ca „lumina conştiinţei creata de adâncitura ar trebui sa fie numita pe drept atenţie elevata temporara, deoarece scoate în evidenta emanaţiile care sunt atât de apropiate de cele obişnuite, încât schimbarea este minima. Totuşi, schimbarea generaza o mai mare capacitate de înţelegere şi concentrare si, mai presus de orice, o mai mare capacitate de a uita. Vizionarii ştiau exact cum sa folosească aceasta schimbare pe scara calităţii. Ei ca numai emanaţiile din jurul celor pe care le folosim zilnic devin brusc luminoase, după lovitura nagualului. Cele mai îndepărtate rămân nemişcate, ceea ce înseamnă ca, în timp ce sunt într-o stare de atenţie elevata, fiinţele umane pot lucra ca şi când ar fi într-o lume a vieţii de zi cu zi. […] starea durează doar atâta timp cât rămâne adâncitura, după care experientele sunt uitate imediat” (Castaneda, 1999, 133). De îndată ce luptătorii nu se mai afla în starea de conştiinţă elevata, deci de îndată ce acele emanaţii devin inactive, totul dispare şi se instalează uitarea. Una din sarcinile pe care vrăjitorii le-o dau ucenicilor lor este sa activeze emanaţiile folosite în timpul stărilor de conştiinţă elevata, deci să-şi amintească. aşa se explica experientele prin care a trecut Carlos cu ani în urma şi pe care, iniţial, nu şi le putea explica. Corpul sau luminos a acumulat acele experiente, ca apoi ele sa poată fi activate mai târziu cu ajutorul „visatului”.

În cele ce urmează, don Juan explica faptul ca stadiul cel mai înalt de dezvoltare al conştiinţei, maturitatea ei, forma ei cea mai intensa şi mai complexa este numita „atenţie”: „conştiinţă este materia prima, iar atenţia este produsul finit al maturizării ei.” (Castaneda, 1999,82). Exista trei feluri de atenţie, ce sunt considerate mai degrabă niveluri de desăvârşire prin cunoaştere. Prima atenţie este lumina care învăluie cunoscutul, numita şi „atenţia tonalului”. A doua atenţie are ca obiect necunoscutul. Ea intra în acţiune daca apelam la emanaţiile nefolosite din interiorul coconului uman. A treia atenţie este atinsa atunci când „strălucirea aurei se transforma în foc interior: este o strălucire orbitoare care nu trezeşte o banda o data, ci aprinde toate emanaţiile Vulturului cuprinse în interiorul coconului uman”, realizând deci o racordare totala la emanaţiile exterioare. In acest ultim stadiu, conştiinţa devine de o putere nelimitata, reuşind sa evite ciocul devorator al Vulturului.

Explicat din acest unghi, rolul memoriei secunde şi al amintirii devine mult mai clar. Înţelegând cum funcţionează conştiinţa, am dedus şi faptul ca, pentru a accesa amintirile ascunse, individul trebuie să-şi repozitioneze punctul de asamblare exact în acelaşi loc în care se afla în momentul respectivei intrări în cea de a doua atenţie. Don Juan il asigura pe Carlos ca „vrăjitorii nu numai ca îşi aminteau perfect de tot, dar şi ca – prin actul de redeplasare al punctului de asamblare în fiecare din poziţiile specifice – chiar retrăiau fiecare experinta avuta. Totodată, m-a încredinţat ca vrăjitorii îşi dedica întreaga viaţa pentru a-şi îndeplini aceasta misiune de a-şi aminti” (Castaneda, 2000, 31).

Don Juan foloseşte cea de a doua atenţie a lui Carlos pentru a-i explica detaliat lucruri legate de vrăjitorie, fiind sigur ca exactitatea şi conţinutul acestor instrucţiuni vor rămâne intacte pe toată durata vieţii şi ca „a deprinde ceva în cea de a doua atenţie este similar cu procesul de deprindere a cunoştinţelor în perioada copilăriei” (Castaneda, 2000, 32). După ce aceste lucruri i-au fost explicate din toate perspectivele, Carlos înţelege acum ca acele stări inexplicabile pe care le avusese de atâtea ori erau de fapt treceri în cea de a doua atenţie, în starea ridicata de conştiinţă: „Judecând după situaţia mea actuala, îmi dau seama ca don Juan m-a făcut sa intru – cât de des a putut – în cea de a doua atenţie, pentru a ma forţa să-mi menţin – pentru perioade cât mai lungi de timp – noi poziţii ale punctului de asamblare şi sa percep coerent în aceste poziţii, adică a avut în vedere sa ma forţeze să-mi organizez uniformitatea şi coeziunea” (Castaneda, 2000, 32).

După cum mărturiseşte spre final, Carlos nu a reuşit multa vreme sa lege experientele din cea de-a doua atenţie cu cele din viaţa cotidiana: „o data întors în starea normala de conştiinţă, constatam că-mi era imposibil să-mi amintesc nu numai faptul ca intrasem în cea de a doua atenţie, ci şi ca exista o astfel de stare” (Castaneda, 2000, 32).

Astfel, Carlos realizează după multa vreme ca a cunoscut oameni străini în acele stări de conştiinţă avansata, a petrecut perioade lungi în locuri necunoscute de el în mod normal, a cunoscut-o pe femeia Nagual, a întâlnit alti ucenici şi a plutit în alte lumi. Aceste experiente magistrale ii vor servi în continuare la trecerea în alte etape ale cunoaşterii, la accesarea nenumăratelor lumi existente în univers şi la desăvârşirea eului în scopul obţinerii libertăţii depline a conştiinţei prin care va plonja în infinitate.

Virginia Pascu.

Corpul luminos şi dublul uman.

Abstract: The article focuses on a few main concept în Castaneda's system (the Double, the Luminous Body, the Human Form a.s.o.) which gain their consistency în a pattern perceivable only by the initated. Such concepts are explainable în a energetic dimension of existence and Carlos's exercises are ment to open to him such gates of perception.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, The Luminous Body, the Human Double, Odată ce ochiul interior s-a dezvoltat, omul observa ca esenţa unei experiente marchează începutul unei noi vieţi. Sa pătrunzi spre aceasta experienta reprezintă placa turnanta a vieţii umane, Marea conversie.”

Karfield Graf Dürckheim.

Confuzia de interese din societăţile noastre occidentale materialiste generează conflicte care ameninţa echilibrele sociale, culturale şi religioase, a căror structura o fac sa explodeze. Lumea este o gradaţie a nivelurilor realităţii şi numai „poziţia” noastră pe scara, în clipa în care luam contact cu unul dintre aceste niveluri, determina ceea ce e „văzut”. Boala de care suferim este somnul de nestăvilit al atenţiei care ne menţine într-o stare unde „totul ni se întâmplă” fara participarea fiinţei din noi. Trebuie sa învăţăm sa vedem ca orice conflict interior face sa apară „in mod irezistibil” evenimente exterioare neplăcute, fie ca sunt boli, accidente sau eşecuri. Pentru a evita toate acestea e necesar sa ne menţinem totdeauna o poziţie de adevăraţi luptători.

Aceste consideraţii cu care ne începem studiul axat pe cercetarea unor teme tratate de „antropologul-vrajitor” Carlos Castaneda, „Dublul”, „Corpul din vis”, „Forma umana” si, Matriţa umana„, vin ca o confimare la experienta relatata de acesta în cele unsprezece volume ale sale şi anume ca Universul care ne înconjoară poate fi „văzut” ca o pluralitate de dimensiuni pe care aparatul nostru senzorial nu ne permite sa le percepem, deoarece noua occidentalilor raţionali şi pragmatici ne lipseşte al şaptelea simt, atât de dezvoltat la popoarele din Centrul şi Nordul Asiei, din America de Nord şi Sud, Australia sau Africa, populaţii care, desi au primit noile religii (creştinism, mahomedanism, budism), nu s-au lepădat cu totul de credinţele străvechi.

Şamanismul, fenomen religios arhaic şi universal (atestat, se pare, inca din paleolitic), este răspândit în întreaga Asie, în America, Africa şi Australia. Conducătorul spiritual în şamanismul tradiţional este şamanul, „om învăţat”, dotat cu autoritate şi sarcini multiple în sânul comunităţii, pe care o ocroteşte şi o îndruma, atât pe planul vieţii spirituale, cât şi sociale. Puterea lui rezulta din experienta iniţiatică, putere dobândita în spatii „aspaţiale”. El ajunge la cunoaşterea corpului spiritual cu care străbate aceste spatii mai ales prin trăiri extatice, prin care poate lua legătura cu viii şi morţii, cu duhurile care populează cosmosul. aşa cum arata Mircea Eliade „Samanii reprezintă o elita mistica restrânsa care nu doar călăuzeşte viaţa religioasa a comunităţilor, ci, întrucâtva, veghează la sufletul ei (Eliade, 1997, 23).

Funcţia de şaman presupune fie vocaţie, fie transmitere ereditara a profesiei şamanice, fie hotărâre şi dubla instruire: de ordin extatic (viziuni, vise, transe etc.) şi de ordin tradiţional (tehnici şamanice, limbaj secret, mitologia clanului), într-un cuvânt învăţătura pe care o dau spiritele şi bătrânii şamani. Iniţierea se face într-o stare de moarte aparenta a „alesului”, când tânărul primeşte, prin anumite tehnici, puterea de a vindeca boli şi a îndepărta orice rau ce ameninţa comunitatea. Cel care realizează aceasta instruire este un maestru consacrat credinţei tradiţionale. In stare de extaz samanii au capacitatea de a descoperi ceea ce este ascuns şi de a vedea în viitor, a vindeca şi a proteja societatea în care trăieşte, „el este un teolog şi demonolog, şi uneori chiar poet şi erudit” (Eliade, 1995, III, 17).