Corin Braga

Don Juan il ajuta pe Carlos sa „vadă” emanaţiile Vulturlui, astfel ca ucenicul va povesti: „am văzut fibrele captivante de lumina multiplicându-se. S-au deschis şi au ieşit din ele alte mii de fire „ (Castaneda, 1999, 239). Lumea întreagă, cu tot ce este cunoscut şi necunoscut, este formata din aceste emanaţii, care sunt aranjate în forma de ciorchini, numiţi mari benzi de emanaţie. „De exemplu, ii spune don Juan lui Carlos, exista un ciorchine incomensurabil care produce fiinţe organice. Emanaţiile acelei bande organice sunt pufoase. Sunt transparente şi au o lumina unica, proprie, o anumită energie. Sunt conştiente, sar. Acesta este motivul pentru care toate fiinţele organice sunt pline de energie. Celelalte benzi sunt mai închise la culoare, mai putin pufoase: „unele nu au deloc lumina, sunt pufoase” (Castaneda, 1999, 177).

Exista mai multe benzi de emanaţii. Vechii vizionari susţin ca în zona Pământului exista 48 de astfel de benzi, care produc tot atâtea tipuri de organizări sau structuri. Opt din acestea produc structuri conştiente, dintre care una singura reprezintă viaţa organica, iar celelalte şapte produc bule de conştiinţă anorganice. Restul celorlalte patruzeci de benzi emana organizaţii fara conştiinţă: „produsul celor patruzeci de mari benzi nu este conştiinţa, ci o configuraţie de energie lipsita de viaţa” (Castaneda, 1999, 183).

Don Juan compara Vulturul, care conferă conştiinţa prin emanaţiile sale, cu Dumnezeu, care „conferă viaţa prin iubirea sa” (Castaneda, 1999, 179). Conştiinţă este transmisa de Vultur prin trei „mănunchiuri uriaşe de emanaţii” care traversează cele opt benzi. Acestea pot fi văzute fiindcă au nuanţe diferite de culori, în funcţie de cantitatea de energie stocata de fiinţele pe care le traversează. Astfel, exista un mănunchi ce oferă „senzaţia” de roz-bej, un altul are o nuanţă de piersica, „la fel ca luminile de neon”, iar celalalt mănunchi „da senzaţia ca e de culoarea chihlimbarului, adică a mierii limpezi” (Castaneda, 1999, 177).

Fiinţele organice aparţin aceluiaşi ciorchine, sub forma de banda imensa, alcătuită din filamente luminoase, fara sfârşit, şi sunt crescute pe aceste filamente. Unele sunt aşezate în centrul benzii, altele înspre margine, astfel ca exista mai multe feluri de fiinţe organice; ele împărtăşesc emanaţii de pe aceeaşi banda, totuşi, sunt diferite.

Emanaţiile fiinţelor vii, organice, sunt cuprinse în cocon, iar conştiinţa celor opt benzi este produsa de „voinţă” şi reprezintă energia care provine din alinierea emanaţiilor. „Un uriaş ciorchine de emanaţii în marea banda a vieţii organice care apare numai în interiorul coconului” este denumit „tiparul” uman. Tiparul uman reprezintă o „matriţă uriaşă care formează la nesfârşit fiinţele umane, ca şi când ar veni pe banda” (Castaneda, 1999, 279). Acesta apare sub forma „unei lumini, splendide, calde, de culoarea chihlimbarului, (.) il poţi vedea ca pe un om sau ca pe o lumina” (Castaneda, 1999, 285).

Don Juan ii explica ucenicului sau ca tiparul uman le apare oamenilor ca fiind „Dumnezeul nostru, pentru ca suntem ceea ce am fost modelaţi sa fim” si, drept urmare, „oricine vede tiparul uman, presupune în mod automat ca este Dumnezeu” (Castaneda, 1999, 280). In astfel de viziuni, spune don Juan, constau experientele misticilor. Însuşi Carlos descrie o astfel de viziune, după ce don Juan ii aplicase „lovitura nagualului”: „Lovitura m-a proiectat într-o lume radianta, într-o sursa diafana de beatitudine pasnica şi delicioasa. Lumina aceea era un rai, o oaza în bezna din jurul meu. Din punctul meu subiectiv de vedere, am văzut lumina aceea o perioada incomensurabila de timp. (.) Ce minunata senzaţie de plenitudine! Am ştiut, fara nici o urma de îndoială, ca eram fata în fata cu Dumnezeu, sursa tuturor lucrurilor. şi am ştiut ca Dumnezeu ma iubeşte. Dumnezeu era iubire şi iertare. Lumina ma scalda şi ma simţeam curat, izbăvit” (Castaneda, 1999, 281).

Lumina devine din ce în ce mai condensata şi Carlos vede un bărbat: „un bărbat strălucitor care degaja farmec, iubire, înţelegere, sinceritate, adevăr, un bărbat care însemna tot ce este bun”, impresie după care ucenicul cade, epuizat, în genunchi. Dar don Juan, il atenţionează ca ceea ce văzuse nu era nici Dumnezeu, nici Isus, „ci tiparul omului. Ştiam ca are dreptate. Dar nu puteam recunoaşte, nu din încăpăţânare, ci din loialitate fata de divinitatea din fata mea” (Castaneda, 1999, 281). Ceea ce văzuse Carlos nu era corespondentul niciunei figuri din mistica creştină, acel bărbat strălucitor nu fusese decât revelaţia a ceea ce ucenicul însuşi este, şi o data cu el orice fiinţă umana: fiinţa, în esenţă, plina de iubire şi de bunătate. Aceasta este ceea ce trebuie sa descopere cel care a pornit pe drumul cunoaşterii, şi apoi sa acţioneze conform acestei convingeri. „Când mam scăldat în acea lumina sacra, povesteşte Carlos, un gând raţional a explodat în liniştea mea interioara. Mi s-a părut posibil ca misticii şi sfinţii sa fi întreprins aceasta călătorie a punctului de asamblare. L-au văzut pe Dumnezeu în tiparul uman. Au văzut iadul în dunele de sulf şi apoi au văzut gloria raiului în lumina diafana” (Castaneda, 1999, 306).

Fiinţă umana prezintă o anumită nuanţa a luminozităţii si, fiindcă ucenicul văzuse deja culoarea chihlimbarie a omului, don Juan ii spune lui Carlos ca urmează sa descopere căror fiinţe le corespund nuanţele celelalte. A le descoperi, il asigura învăţătorul, va fi una din cele mai minunate experiente ale sale.

Luminozitatea fiinţei este data de cantitatea de energie stocata şi de întinderea benzii sale, astfel strălucirea omului apare cel mai frecvent în nuanţe de albastru -chihlimbar, cea de culoarea mierii pure fiind foarte rara, caci putini sunt cei care ating perfecţiunea pe care aceasta nuanţă o semnifica. In rest, pe banda fiinţelor organice, rozul aparţine plantelor, iar nuanţa de piersica, insectelor. Chihlimbarul este specific nu numai omului, ci şi animalelor.

Plantele au coconi diferiţi ca mărime; un copac uriaş, ii explica don Juan lui Carlos, are un cocon uriaş, la fel de mare ca şi corpul sau fizic; exista insa, plante mai mici, care au un cocon uriaş în comparaţie cu mărimea lor. Acestea sunt plantele energizante, care au emanaţii la fel de mari ca ale omului, doar ca nu au conştiinţă.

Luminozitatea diferă de la o planta la alta: majoritatea au culoarea roz, cele otrăvitoare sunt de un galben pal spre roz, cele medicinale au o nuanţă de violet-roz deschis, iar plantele puterii sunt singurele de culoare rozalb. Plantele au punctul de asamblare aşezat în partea de jos a coconului, în timp ce fiinţele organice il au în partea de sus. Deplasarea punctului în jos generează agresivitate; totodată luptătorul care îşi coboară punctul de asamblare risca sa atingă nişte niveluri foarte întunecate de conştiinţă, foarte periculoase fiindcă aparţin lumii fiinţelor anorganice care încearcă să-l capteze pe ucenic în lumea lor.

Si fiinţele anorganice oferă senzaţia unei culori, în funcţie de cele trei mănunchiuri ce traversează cele şapte benzi ale anorganicelor.

Emanaţiile de culoare (ale conştiinţei fiinţelor organice, precum şi a celor anorganice) fac posibila, cred vrăjitorii, comunicarea dintre fiinţele aflate pe cele opt benzi. De obicei, comunicarea este începută de fiinţele organice, cele anorganice devenind mai apoi ceea ce vizionarii numesc „aliaţi”. Aliaţii pot sa anticipeze cele mai adânci gânduri sau temeri ale luptătorului, insa acesta trebuie sa formeze cu ei relaţii de prietenie, în urma căreia aliaţii executa tot ceea ce luptătorul le cere.

Totuşi „aliatul nu ne poate face nimic şi nici invers. Suntem separaţi de un abis” (Castaneda, 1999, 121). Ucenicul e îndemnat sa lege relaţii de prietenie cu fiinţele anorganice deoarece acestea sunt mai multe decât cele organice (fiindcă deţin mai multe benzi) şi au, tototdata, o viaţa mai lunga decât acestea. „Noii vizionari au descoperit, de asemenea, cel mai important lucru despre aliaţi: ce anume ii face nefolositori sau folositori pentru om. Aliaţii nefolositori, care exista în număr mare, sunt aceia care au emanaţii interioare incomparabile cu emanaţiile noastre. Sunt atât de diferiţi de noi, încât nu ne putem folosi de ei. Alti aliaţi, în număr foarte mic, se aseamănă cu noi, adică poseda emanaţii ocazionale care se potrivesc cu ale noastre” (Castaneda, 1999, 121). Dar şi aliaţii, la rândul lor, spune don Juan, „caută câmpul energetic mai puternic al omului, prin intermediul căruia se pot materializa” (Castaneda, 1999, 122).

Produsul celorlalte patruzeci de benzi cunoscute de vizionari, nefiind conştiinţa, ci doar o configuraţie de energie inanimata, ceea ce produc ele a fost numit „vase”, pentru ca sunt doar receptacule rigide ce tin emanaţiile, fara a fi câmpuri de conştiinţă energetica. Totul este, pe pământ, spune don Juan, ambalat astfel, învăluit, adică alcătuit din coconi sau vase cu emanaţii.

După o astfel de prezentare cosmogonica, don Juan ii reaminteşte ucenicului sau ca vrăjitoria nu este altceva decât o stare de conştiinţă, ca este capacitatea de a percepe ceea ce percepţia normala nu permite, iar scopul luptătorului este acela de a atinge conştiinţa totala, înlăturarea fricii de a cunoaşte toate posibilităţile fiinţei, atingerea libertăţii totale. Omul cunoaşterii trebuie sa devina un „maestru al conştiinţei”.

Asa cum omul dispune de emanaţii proprii, şi pământul „deţine toate emanaţiile care sunt prezente în fiinţele dotate cu simţuri, fie organice, fie anorganice” (Castaneda, 1999, 224). Potrivit concepţiei lui don Juan, pământul „însuşi este o fiinţă vie”, „dotata cu percepţii, supusa aceloraşi forte ca şi noi” (Ibidem, 222). Acesta are şi el un cocon luminos şi reprezintă „sursa fundamentala a tot ce suntem”, fiind în măsură sa ofere luptătorului „un extraordinar imbold”. Energia pământului „înalta conştiinţă pe culmi de neimaginat (.) este o explozie de conştiinţă nelimitata”, numita „libertate totala” (Ibidem, 266).

În timpul unei viziuni în starea celei de-a doua atenţii, Carlos observa o „minge de lumina „ îndreptându-se cu viteza înspre el. Don Juan ii spune ca acea concentraţie energetica este numita „forţa de rostogolire” şi reprezintă „o forţă provenita din emanaţiile Vulturului, (.) o forţă neîncetată care ne loveşte în fiecare clipa a vieţii noastre. Este letala când este văzută, dar altfel nu o sesizam în viaţa de zi cu zi pentru ca avem scuturi protectoare” (Castaneda, 1999, 240). Scuturile la care se refera don Juan, sunt grija noastră continua pentru „posesiunile” noastre, menţinută prin dialogul intern. Forţa de rostogolire este forţa prin care „Vulturul împarte viaţa şi conştiinţă spre păstrare” (Castaneda, 1999, 241), ea face ca „toate fiinţele vii sa moara”. Dar, în loc sa se lase doborât de ea, un luptător învaţa sa folosească aceasta forţă. Indemnul lui don Juan este sa ne deschidem acestei forte, care il ajuta pe luptător la deplasarea punctului de asamblare, purtându-l spre „poziţii de visat de neimaginat”. Acesta este singurul mod de a obţine libertatea, iar aceasta este „darul făcut de Vultur omului” (Castaneda, 1999, 314).

Libertatea totala înseamnă a deveni tu însuţi sursa de energie. Ucenicul este învăţat ca, pe lângă forţa de rostogolire, exista şi o „forţă circulara” care „vine imediat după forţa de rostogolire”. Acestea sunt „atât de apropiate una de cealaltă, încât par aceleaşi” (Castaneda, 1999, 246). Mingea de energie circulara ii apare celui care „vede” sub mai multe forme. Carlos o vede, de exemplu, sub forma unei „mingi de foc”, dar ea este, ii spune don Juan, doar „o singura forţă indivizibila, fara mărime”.

Prin respingerea acestor bule, explica Juan Mâţuş, vechii vizionari au crezut ca pot scăpa de moarte. Totuşi, experienta a arătat ca „nu ai cum sa aspiri la nemurire atâta timp cât omul are un cocon” (Castaneda, 1999, 247). „Nu poţi scăpa de acea forţă uriaşa decât prin deschidere”, il asigura don Juan pe Carlos. Luptătorul trebuie sa îşi deschidă acea spărtură vulnerabila ce corespunde unei mici distante sub buric, pe suprafaţa coconului, fiindcă „energia închisă înăuntrul nostru, în emanaţiile inactive, are o forţă uriaşă şi o gama incalculabila de percepţii”, iar în momentul morţii toată energia se eliberează deodata (.). Atunci fiinţele vii sunt inundate de cea mai de neconceput forţa. (.). Sunt inundate de forţa tuturor emanaţiilor care se aliniază brusc, după ce au stat inactive o viaţa. Nu poţi scăpa de acea forţa decât prin deschidere” (Castaneda, 1999, 272).

Pentru a scăpa devorării de către Vultur, luptătorul nu trebuie, paradoxal, sa încerce sa îşi păstreze forma umana, ci trebuie sa se deschidă emanaţiilor Vulturului, trebuie sa devina una cu Vulturul.

Gabriela Garip Fiinţele anorganice.

Abstract: The article analyses the perception and importance at one level of initiation of the so-called anorganic beings. Don Juan explains the concept as standing for some entities which have as a purpose to subject to themselves other forms of energy and to keep it inside their world. The anorganic beings are perceivable by the iniţiate and even more, through the art of dreaming, stalking and through impecability, the visionary can capture an anorganic being. By becoming an „ally”, the anorganic being could provide an incomparable help for attaining knowledge.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Anorganic Beings.

În şamanismul tradiţional, întâlnirea cu o fiinţă divina sau semidivina care apare în vis, în timpul unei boli sau într-o alta împrejurare, reprezintă una din formele cele mai obişnuite de alegere a viitorului şaman. In cele mai multe dintre cazuri aceste fiinţe divine sau semidivine sunt reprezentate de sufletele strămoşilor şamanului, care ii dezvăluie ca a fost şi il îndeamnă sa urmeze o alta conduita de viaţa. La unele populaţii (precum golzii) exista aşa-numitele spirite-protector (ayami) care aleg şamanul şi spirite-ajutor (sywen), care sunt subordonate spiritului-protector şi care ii sunt acordate şamanului pentru a-şi desăvârşi arta chemării sale spirituale. Un alt factor care probează alegerea şamanului il reprezintă posibilitatea acestuia de a vedea şi de a intra în legătură cu lumea spiritelor (Eliade, 1997, 28-115).

Tipul de „neosamanism”, (înţelegând, aici, şamanismul în sensul cel mai larg, ca reprezentând „tehnicile arhaice ale extazului, mistica, magie şi „ – Eliade, 1997, 14) prezentat în ciclul de lucrări al lui Carlos Castaneda, este total diferit, mai ales ca tehnica iniţiatică, de şamanismul tradiţional.

Întâlnirilor cu fiinţele divine din şamanismul tradiţional le corespunde, în sistemul „neosamanic” a lui Carlos Castaneda, întâlnirile cu aşa-numitele „fiinţe anorganice”. Pentru a înţelege, insa, interrelationarile dintre vizionari şi aceste fiinţe anorganice, trebuie înainte de toate înţeles modul de funcţionare al întregului univers, aşa cum este el conceput de Carlos Castaneda.

Carlos Castaneda afirma ca toate cunoştinţele sale despre univers (in forma în care le prezintă în cărţile sale) i-au fost furnizate de un indian yaqui din Mexic, Juan Mâţuş, care practica o forma foarte veche a unui sistem de credinţe. Cunoştinţele lui Juan Mâţuş ar fi, pe de o parte dobândite dintr-o tradiţie străveche venita de la „vechii vizionari ai Mexicului antic” şi pe de alta parte din observaţiile noilor vizionari care, desi încearcă sa reconstruiască aspectele vechii tradiţii (pierduta de câteva mii de ani), au adus ei înşişi informaţii inovatoare despre modul de înţelegere a universului.

A cunoaşte lumea, în viziunea adepţilor acestei pretinse tradiţii, implica explorarea unor profunzimi nebănuite ale spiritului. Apropierea de real presupune purificarea de iluziile care ne-au hrănit percepţia asupra lumii, pentru ca „lumea înconjurătoare nu este ce pare a fi” (Castaneda, 1998, 52). Sistemul spiritualităţii în care este iniţiat Carlos susţine coexistenta unor viziuni alternative asupra aceleiaşi realităţi. Prin percepţia obişnuită, omul experimentează aparentele lumii şi pe baza acestei expriente de cunoaştere îşi formează imaginea despre realitate. In experienta fenomenala consideram real ceea ce ne este familiar, dar adevărul lumii, susţin învăţăturile lui don Juan, este dincolo de om. şi totuşi, cheia acestei înţelegeri şi calea transcenderii către o viziune mai autentica asupra lumii se afla înlăuntrul fiinţei umane. Doar „senzaţia de familiaritate” ne face sa consideram realitatea înconjurătoare ca fiind formata din obiecte. Ieşind din tiparul percepţiei obişnuite vedem lumea altfel şi învăţăturile lui Don Juan ne fac sa fim conştienţi de iluziile pe care le creează mintea, dar şi de posibilităţile fiinţei umane de a cunoaşte realitatea. Iar telul celui iniţiat în aceasta cale este sa devina un „om al cunoaşterii”, pentru ca aceasta cunoaştere înseamnă putere adevărată şi eliberarea potenţialului uman.

Condiţionarea spaţio-temporală a omului este limitata, deoarece ea nu ne permite sa percepem decât lucrurile care sunt încadrate în spaţiul şi timpul la care avem acces. Sistemul nostru de cunoaştere, care reprezintă în esenţă un sistem de interpretare, este cel care ne limitează resursele. Don Juan vorbeşte despre un sistem de cunoaştere bazat pe extinderea progresiva a conştiinţei. A-şi perfecţiona conştiinţa reprezintă raţiunea de a exista a oricărei fiinţe dotate cu capacitate de percepţie.

Conştiinţă este hărăzită omului de către o forţă inefabila care se afla la originea universului. Vechii vizionari ai Mexicului antic au numit aceasta forţă „Vulturul”, deoarece „in cele câteva străfulgerări care le-au fost îngăduite ca pe o entitate infinita asemănătoare ca forma unui vultur alb-negru” (Castaneda, 1998, 55). Aceasta forţă nesfârşită emana o energie constanta care cuprinde în sine întreg universul, atât părţile sale cunoscute cât şi incogniscibilul. Vizionarii descriu energiile Universului precum „o prezenta (…) o presiune care creează o senzaţie ascuţită, copleşitoare, orbitoare” (Castaneda, 1998, 57), denumindu-le „emanaţiile Vulturului” sau „marea întunecată a conştientizării”.

Aşadar, în sistemul de credinţe prezentat de Carlos Castaneda, conştiinţa şi energia sunt singurele forme de definire a vieţii. Văzută astfel viaţa nu reprezintă numai o proprietate a organismelor vii. Vechii vizionari au descoperit ca alături de lumea fiinţelor organice exista o lume a fiinţelor netrupeşti (sau anorganice), care au totuşi capacitate de conştientizare. Ambele forme de viaţa sunt mase luminoase traversate din toate unghiurile imaginabile de milioane de filamente de energie ale universului. Ceea ce le deosebeşte sunt gradul de conştientizare, forma şi strălucirea: „Fapturile anorganice sunt alungite şi seamănă cu nişte lumânări, dar au o luminozitate opaca, pe când fapturile organice sunt rotunde si, fara îndoială, cu mult mai strălucitoare; (.) viaţa şi conştiinţa fapturilor organice durează putin, în timp ce viaţa fapturilor anorganice este infinit mai lunga, iar conştiinţa lor mai calma şi mai profunda” (Castaneda, 2000, 63-64). La fel cu fiinţele organice, şi fiinţele anorganice pot muri, deoarece a muri înseamnă încheierea capacităţii de conştientizare absorbţia în marea întunecată a conştientizării.

Adevărata problema a sistemului prezentat de Castaneda rezida în înţelegerea paşilor de iniţiere şi autodisciplinare necesari pentru a putea deveni un „om de cunoaştere” şi pentru a putea contempla universul în forma sa reala, energetica. In esenţă este vorba de diferite tehnici de iniţiere succesive (ştergerea istoriei personale, pierderea importantei de sine, oprirea dialogului interior, alterarea privirii, deplasarea punctului de asamblare) care implica posibilitatea atingerii unei „stări elevate de conştiinţă”. Aceasta stare reprezintă, de fapt, posibilitatea de a ajunge la un stadiu vizionar de cunostere a lumii; mai exact, atingerea „stării de conştiinţă elevata” îţi permite cu claritate modul în care nagualul activ (totalitatea universului) acţionează asupra fondului pasiv (partea de existenta reprezentata în timpul şi spaţiul la care omul obişnuit are acces). Aceasta forma de este total opusa formei cunoscute de lucrurile.

Vrăjitorii omul ca o forma de energie care are înfăţişarea unui ou luminos; pe acest „ou luminos” exista un punct de asamblare care reprezintă pe scurt, un nivel de conştientizare sau mai exact un centru în care se acumulează întreaga conştiinţă a unei fiinţe organice, conştiinţa prin care comunica cu restul lumii. Acest punct se poate deplasa, fapt care determina schimbarea diferitelor forme de conştientizare a energiilor din univers: „Pentru vrăjitori a avea viaţa înseamnă a avea conştiinţa. Înseamnă a avea un punct de asamblare şi strălucirea stării de conştiinţă care il înconjoară, situaţii care le indica vrăjitorilor ca făptura din fata lor – organica sau anorganica – este perfect capabila sa perceapă. Capacitatea de a percepe este considerata de vrăjitori drept premisa a stării de a fi în viaţa” (Castaneda, 2000, 64).

Lucrurile devin mai complexe în ceea ce priveşte posibilitatea de a intra în contact cu fiinţele anorganice. Don Juan ii explica lui Carlos, inca de la începutul iniţierii sale (desi conştientizarea contactului cu fiinţele anorganice nu s-a produs decât mult mai târziu:„…Singurul mod de a şti ce este un aliat este doar de a-l întâlni […] Un profesor trebuie sa aducă la conştiinţa discipolului sau pe aliat încetul cu încetul, bucata cu bucata” – Castaneda, 1995, p.102) ca pentru a putea întâlni aceste fiinţe trebuie sa urmeze un set întreg de reguli pe care sa le asimileze încet şi cu mare prudenta.

Marea problema cu aliaţilor consta în faptul ca, desi pot fi într-un moment de conştiinţă elevata, adică prin deplasarea punctului de asamblare, totuşi nu reuşeşti să-i ca ceea ce sunt de fapt: „energie pura”. Acest lucru se explica prin faptul ca atât timp cât fiinţă umana îşi păstrează vechiul sistem de percepere a lumii, dându-i o interpretare formala bazata pe spatiu şi timp (fara a sesiza universul sub forma sa energetica) atunci toate entităţile cu care va intra în contact vor cădea sub incidenta acestui sistem de referinţă. Vizionarii atenţionează ca fiinţele anorganice, în cursul interrelationarilor cu oamenii, consuma din energia vitala (aflata în mijlocul stomacului) a acestora. Din acest motiv cei nepregătiţi pentru o astfel de întâlnire resimt contactul cu aceste fiinţe ca o devitalizare, rezultând o teama inconştientă şi respingere.

Multe dintre fiinţele anorganice pe care le percepe Carlos ii provoacă o teama indescriptibila. Un exemplu este întâlnirea cu „paznicul celeilalte lumi”: „ceea ce am văzut mi-a cutremurat fiecare fibra a fiinţei mele” (Castaneda, 1995, 152); sau întâlnirea cu „aliatul din oglinda”: „am început sa tremur din toate încheieturile (…) i-am spus că-mi este rau de la stomac” (Castaneda, 1997, 109). Înfăţişările sub care fiinţele anorganice sunt percepute, atunci când nu li se sesizează natura energetica, au de cele mai multe ori un aspect malefic. Astfel sunt cei patru aliaţi ai lui Juan şi don Genaro: „primul (…) era o forma rectangulara, întunecată, de vreo doi metri şi jumătate înălţime şi un metru şi jumătate lăţime. Se mişca cu greutatea zdrobitoare a unui bolovan gigantic şi respira atât de greoi, încât îmi amintea de sunetul foalelor. (…) Al doilea aliat (…) era un bărbat strălucitor, cu fata prelunga, ras în cap şi extraordinar de înalt, cu buze groase şi enorme şi ochii ofiliţi. (.) Ceilalţi doi aliaţi (…) erau un jaguar negru şi gigantic, cu ochi galbeni strălucitori şi un coiot enorm, nesăţios. Cele doua fiare erau extrem de agresive” (Castaneda, 1995, 137-138).

Singura modalitate de a percepe fiinţele anorganice ca „energii pure” şi implicit de a evita reacţiile de respingere şi teama, este pierderea „formei umane”. Forma umana este „o forţă nelămurită care ne face oamenii care suntem (…) forma umana nu are forma, (…) este ceva, dar în pofida faptului ca nu are forma, ea ne poate poseda în timpul vieţii şi nu ne părăseşte până la moarte” (Castaneda, 1995, 154). A-ţi pierde forma umana poate reprezenta un transfer al conştiinţei de la aceasta forma umana (înţeleasă ca identitate sociala, eu) către principiul care a produs forma, adică către matriţa („este sursa, originea omului care asamblează forţa vitala”) şi prin matriţa către corpul energetic, adică forţa vitala.