Cărarea Împărăţiei

Stareţ şi duhovnic la Prislop

„La 25 noiembrie 1948, mitropolitul de atunci al Ardealului, Dr. Nicolae Bălan (1929 1955), a adus personal la Prislop pe Ieromonahul Arsenie Boca, licenţiat în Teologie de la Sibiu şi absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, până atunci stareţ al reînviatei ctitorii brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, care, cu două veacuri în urmă, avusese aceeaşi soartă ca şi Prislopul, fiind distrusă cu tunurile din ordinul generalului Bukow. Au fost de faţă noul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, preotul Traian Belaşcu, cel care, cu câteva săptămâni în urmă, a condus acţiunea de revenire a preoţilor şi credincioşilor uniţi la sânul Bisericii strămoşeşti, arhidiaconul Ioan Circov de la catedrala mitropolitană din Sibiu şi preotul Traian Faur din Silvaşu de Sus. Mănăstirea era într-o stare jalnică, părăsită de ultimii trei vieţuitori uniţi – cu pereţii tuturor clădirilor plini de igrasie şi ameninţaţi cu dărâmarea, cu porţiuni mari din terenul aflat în preajma clădirilor duse de torentele pârâului Silvuţ, cu acoperişurile clădirilor mâncate de rugină, cu o gospodărie anexă foarte săracă şi neîngrijită.”³⁹

„Poate că a fost o soluţie pe vremea aceea, pentru că Părintele începuse să fie prigonit şi urmărit de Securitate. Dar a avut loc şi un eveniment care s-a numit atuncea «revenirea greco catolicilor în sânul Bisericii Ortodoxe». Şi Părintele Arsenie poate că trebuia să plece de la Sâmbăta, să nu mai fie în atenţia mulţimii şi în atenţia Securităţii. În urma acestui eveniment al «revenirii», Mănăstirea de la Prislop, care a fost de fapt iniţial ortodoxă, dar a devenit greco-catolică, a fost părăsită de călugării greco-catolici. Erau câţiva şi au plecat şi a rămas mănăstirea goală. Şi Mitropolitul Nicolae Bălan trebuia să se îngrijească de reactivarea Mănăstirii, mai ales că bunurile fostei Biserici Greco-catolice au trecut în patrimoniul Bisericii Ortodoxe. Şi Mitropolitul l-a dus pe Părintele Arsenie să organizeze Mănăstirea de la Prislop. Acesta este motivul ştiut al mutării.

Părintele Arsenie, după ce s-a aşezat acolo, a avut şi el motivele lui ca să nu se mai întoarcă la Sâmbăta. În 1954 a fost o rebeliune la noi la Mănăstire. Ceva de neînchipuit: călugări să se răzvrătească! S-au răzvrătit împotriva Mitropolitului Nicolae Bălan care a restaurat mănăstirea, care i-a făcut călugări, care i-a hirotonit. A fost un preot şi 4 monahi. Şi părintele acela care a fost conducătorul acestei rebeliuni a fost sancţionat de Mitropolit, la fel ca şi ceilalţi patru. Preotul a fost caterisit şi exclus din monahism şi ceilalţi au fost excluşi din monahism. Şi atunci, părintele acela, înainte de a fi depus din treaptă a zis: «Părintele Arsenie nu a fost bun – l-a dat afară. Părintele Mihail nu a fost bun – un părinte care s-a mutat la o altă mănăstire; Eu nu-s bun. Cine-i bun?!». Şi atunci, un părinte de la Sibiu, Părintele Ieronim Grovu, care a fost conducătorul lucrărilor de restaurare de la Mănăstirea de la Sâmbăta, fiind el pe atunci consilier la Mitropolie la secţia economică, avea nişte scrisori. A scos din arhiva Mitropoliei nişte scrisori ale Părintelui Arsenie adresate Mitropolitului, scrise de la Prislop, şi nişte scrisori adresate Părintelui Ieronim Grovu – pe acestea le avea acasă, nu erau în arhiva Mitropoliei – şi astea le-a adus la Mănăstire şi le-a predat Părintelui Serafim să le citească obştii şi să se ştie de ce Părintele Arsenie nu a mai venit la Mănăstire, respectiv să se ştie că Mitropolitul l-a chemat pe Părintele Arsenie înapoi la Sâmbăta. Între timp ce s-a întâmplat: Mănăstirea Prislop a ajuns în Eparhia Aradului, deci Mitropolitul l-a chemat pe Părintele Arsenie, nemaifiind în Eparhia lui, l-a chemat la Sâmbăta. «Părinte Arsenie, hai la Sâmbăta, că eşti din eparhia mea, nu rămâne la Arad.» Şi Părintele Arsenie l-a rugat pe Mitropolit să îl lase în continuare la Prislop ca să consolideze relaţia între ortodocşi şi foştii greco-catolici şi Părintelui Grovu i-a scris, rugându-l să intervină la Mitropolit să îl lase la Prislop. Şi cu acest prilej Părintele Arsenie i-a scris Părintelui Grovu că «Oamenii sunt tot oameni». Adică cât s-a străduit el să realizeze ceva pentru ei (pentru cei de la Sâmbăta), însă oamenii au rămas tot oameni, nu i-a schimbat cu nimic. Asta era amărăciunea Părintelui.” (Arhimandritul Teofil Părăian)

Dar şi aici, cum vom vedea, Părintele a fost căutat de Securitate. Mutarea, aşa cum s-ar putea crede, nu a fost şi nici nu putea fi o rezolvare a acestei probleme.

Deci, Părintele Arsenie, îndrumat de Mitrolopitul Nicolae Bălan, a plecat la Mănăstirea Prislop unde a fost numit stareţ apoi duhovnic, loc unde îşi va pune iarăşi pecetea de ziditor de suflete şi ziditor de aşezăminte. Este cunoscut faptul că Părintele Arsenie a lucrat constant la Prislop, prin implicarea personală în restaurarea mănăstirii şi în toate celelalte munci de aici: tencuiala pentru pregătirea frescei, ridicarea schelei pentru pictura cu care dorea chiar dânsul să împodobească biserica, icoanele de pe tâmpla altarului, sculptarea iconostaselor şi a stranelor – în general lucrarea întregului mobilier liturgic, restaurarea bisericii şi a clădirilor anexe, la care a adăugat altele noi, amenajarea şi decorarea întregii curţi, un adevărat parc natural (ce ne aduce aminte de cel de la Sâmbăta), străjuit de o clopotniţă pe stâncă, gândită şi zidită tot de Părintele Arsenie.⁴⁰

Primul hram la Prislop a fost în data de 8 mai 1949, de pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul şi a constituit „prima mare bucurie ortodoxă a mănăstirii, după două veacuri de năpăstuiri”.⁴¹

La 14 septembrie 1949, ziua Înălţării Sfintei Cruci, Vlădica Andrei a săvârşit, în curtea mănăstirii, prima liturghie arhierească ortodoxă. Cu acest prilej, Părintele stareţ Arsenie a fost hirotesit protosinghel. În cadrul aceleiaşi slujbe au fost tunşi în monahism: Stelian Manolache, cu numele de Dometie, şi Leonida Plămădeală⁴², care a primit numele de Antonie.⁴³

În curând au fost hirotoniţi tot de Episcopul Andrei, unul ca ieromonah, celălalt ca ierodiacon. Cei doi tineri monahi însă n-au rămas mult timp la Prislop.⁴⁴

Activitatea Părintelui Arsenie ca stareţ se încheie în 1950, pentru că între timp Prislopul devenise mănăstire de maici cu viaţă de obşte. În aprilie 1950, la decizia episcopului Andrei, au rămas primele 6 surori, care au fost închinoviate aici în luna mai 1950, punând începutul vieţii de obşte. Dintre acestea, sora Julieta Constantinescu, licenţiată în Teologie şi cu diplomă de absolvire a Facultăţii de Filozofie din Bucureşti, a fost tunsă în monahism la 6 august, de praznicul Schimbării la Faţă, primind numele de Zamfira, în amintirea celei de a doua ctitoră a mănăstirii. În 1951 Monahia Zamfira a fost numită stareţă a mănăstirii. Părintele Protosinghel Arsenie Boca a rămas în continuare la Prislop ca preot-duhovnic, ajutat pentru o vreme şi de Ieromonahul Dometie Manolache.⁴⁵ Deci mănăstirea devenise între timp de maici, iar stareţa lor era acuma Monahia Zamfira Constantinescu.⁴⁶

Aşa cum am amintit puţin mai sus, Părintele Arsenie a fost în continuare urmărit de Securitate. Oamenii autorităţii de stat îl „ridică” pe Părintele Arsenie pentru anchetă în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1951. Într-o scrisoare din 26.01.1951, Părintele Dometie scria către Episcopia Ortodoxă Română a Aradului:

„…la ora 5 dimineaţa, părintele Arsenie Boca, stareţul astei mănăstiri, a fost ridicat de un grup de 10 oameni din partea autorităţii. Nu ni s-a prezentat nici un ordin. Procedeul a fost brutal. Au intrat în chiliile surorilor, vorbind necuviincios. Toate acestea, fără nici o motivare.”⁴⁷

Într-o altă scrisoare, scrisă tot în data de 26.01.1951, Părintele Dometie împreună cu maicile Prislopului solicită sprijinul ierarhului Aradului, pentru stareţul lor. Aşa cum am zis, Părintele Arsenie s-a întors la Prislop după un an, adică în 1952, de Buna Vestire. Ajuns acasă, îi scrie episcopului Andrei al Aradului următoarele:

„De Buna Vestire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns acasă, la Prislop: sănătos, mult folosit şi tot atâta de senin.

Bucuria n-are multe vorbe, de aceea, dimpreună cu obştea, V-o împărtăşim aşa cum e: cu recunoştinţă şi smerită metanie, pentru că faceţi parte, în toate privinţele, din motivele ei.

Am aflat că după Paşti veniţi la noi. Vă aşteptăm, aşa cum vechii creştini îşi aşteptau Părinţii. Dar, pe lângă motivul străvechi, mai e şi unul local, mai nou: îndeplinirea ultimelor forme în conducerea obştei de aci, – ceea ce-mi va asigura şi mie răgazul preocupării şi de ceilalţi talanţi ce i am, cu care încă n-am lucrat nimic pentru Iisus.

Al Prea Sfinţiei Voastre fiu duhovnicesc, Arsenie. Prislop, 3.04.1952.”⁴⁸

Se ştie că în această perioadă Părintele Arsenie a fost dus la Canal unde a stat 9 luni de zile. În cartea Viforniţa cea mare a lui Dimitrie Bejan⁴⁹ aflăm că Părintele Arsenie a fost dus, înainte de a fi la Canal⁵⁰, şi la Ocnele Mari. Nu spune însă în ce an.

Părintele Arsenie a rămas duhovnic al Mănăstirii Prislop până în 1959, când, prin actul Episcopiei Aradului nr. 2407/1959 semnat şi parafat de Prea Sfinţitul Episcop Andrei Mageru, a fost îndepărtat din mănăstire.⁵¹ La fel s-a procedat şi în cazul stareţei Mănăstirii Prislop, Monahia Zamfira Constantinescu, cu actul nr. 2408/1959. Prin urmare maicile au fost alungate iar mănăstirea desfiinţată.⁵² În incinta ei s-a organizat un Cămin de bătrâni.⁵³

După anul redeschiderii Mănăstirii Prislop, adică 1976 şi pe parcursul a mai mult de două decenii, toate lucrările efectuate au respectat planurile Părintelui Arsenie, viaţa însăşi a mănăstirii fiind tributară rânduielilor pe care obştea încropită în 1949 şi transformată în mănăstire de maici în luna aprilie 1950, le-a respectat cu sfinţenie.⁵⁴