Cristian Troncota

Prin urmare, totul fusese bine pus la punct, în cele mai mici detalii, tocmai pentru ca surprizele să poată fi evitate. România a fost un poligon de încercare a acestei „noi tactici revoluţionare”.

În România s-a făcut şcoală pentru o nouă generaţie de „revoluţionari de profesie”.

O altă problemă ce trebuie lămurită este de ce liderii Frontului Salvării Naţionale – noua structură politică ce a preluat conducerea statului român – nu au avut încredere în generalul Iulian Vlad? Şi de ce a fost arestat în ziua de 31 decembrie 1989, chiar în momentul în care finalizase un plan de măsuri pentru elucidarea problemei teroriştilor?

Un posibil răspuns vine chiar din partea lui Silviu Brucan, cel mai consecvent şi înverşunat contestatar al generalului Iulian Vlad, pe care l-a acuzat, în repetate rânduri, de „duplicitate”, deci activitate potrivnică faţă de interesele FSN 343, şi nicidecum faţă de ceea ce doreau protestatarii din stradă.

343 Silviu Brucan, Cine şi de ce nu vrea „să-l supere pe generalul Vlad”, în „Adevărul”, 29 ianuarie 1991; idem, Teroriştii au existat, numai dacă nu se doreşte nu se poate afla adevărul despre ei, în „Adevărul”, 30

Din perspectiva istorică va trebui să recunoaştem că „obsesiile” şi „neliniştile” brucaniene nu sunt deloc întâmplătoare. Crescut la şcoala „revoluţionarilor de profesie” de la sfârşitul anilor '40, dar şi în spiritul disciplinei faţă de cei care l-au instruit, „marele analist politic” – în viziunea căruia revoluţia democratică din România nu putea avea deplin succes decât după trecerea a cel puţin 20 de ani, perioadă în care trebuie implementat un vast program de reforme, de data aceasta în sens capitalist – a rămas fixat pe ideea că o revoluţie, în adevăratul înţeles doctrinar, nu poate fi făcută şi condusă decât de „revoluţionarii de profesie”.

Nemulţumiţii de conjunctură, naivii şi oportuniştii, adică cei dispuşi să treacă foarte uşor pe baricada opusă în momentele prielnice, sau cei care aveau alte viziuni despre înlăturarea lui Ceauşescu, nu aveau ce căuta în conducerea revoluţiei. Rolul lor era doar de a aplauda succesele revoluţiei, adică de a se lăsa manipulaţi şi de a nu ieşi din rândurile aşa-numitului „stupid people”.

Consecinţele unei asemenea concepţii s-au văzut în decembrie 1989, în România. Ele sunt cunoscute, dar încă nerecunoscute de cei responsabili.

În schimb, generalul Iulian Vlad, un om de a cărui onestitate şi bune intenţii nu s-a îndoit, şi nu se mai poate îndoi nimeni de bună credinţă, crescut în spiritul desciplinei şi onoarei militare – specifice muncii de securitate –, un bun teoretician în domeniul său de activitate, s-a dovedit în cele din urmă şi un veritabil comandant, în sensul că a ştiut să-şi ferească subordonaţii, cu unele mici excepţii (masacrarea soldaţilor din trupele de securitate la Otopeni şi a grupei de luptători antiterorişti în faţa clădirii Ministerului Apărării Naţionale344) de a cădea pradă uşoară în faţa furiei „revoluţionarilor de profesie”.

344 Colonel (r) Ion Sandu, Revoluţie. Terorism. Antiterorism. Contrarevoluţie. Decembrie '89. Scenariul şi regia, Carte interviu de Dan Lupescu, Craiova, 1999, p. 46-55; vezi şi Armata română în revoluţia din decembrie 1989 – Studiu documentar – Ediţia a II-a revăzută şi completată, Bucureşti, 1998, p. 244-245 şi 252-255; Elizabeth Spencer, Masacrul de la Otopeni, Editura Viitorul Românesc, 1993.

Setoşi de răzbunare, de jocul „de-a războiul” ori de-a „teroriştii”, cu tribunale revoluţionare şi sentinţe politice dinainte stabilite, „revoluţionarii de profesie” nu-i puteau ierta generalului Iulian Vlad verticalitatea, adică faptul că nu li se alăturase încă de la început.

Bine documentat şi inteligent, primul şi ultimul ofiţer român ajuns în fruntea Securităţii, cunoscând bine că instituţia pe care o conducea nu putea apare în postura de organizaţie pucistă, dar nici teroristă, pentru că era deprofesionalizată, a prevăzut totuşi prăbuşirea regimului ceauşist – un regim „diabolic”, „corupt”, „ineficient” şi „total lipsit de credibilitate în faţa poporului român”, după propriile-i expresii345.

345 Generalul Iulian Vlad, Secretul căderii lui Ceauşescu, în „Evenimentul zilei” nr. 72, 14 septembrie 1992.

Desigur că nu a fost singurul care a împărtăşit astfel de opinii sau convingeri. Dar, spre deosebire de ianuarie 1991, „revoluţionarii de profesie” – pe care de altfel îi avea pe listă, ştiind bine şi cine se afla în spatele lor – generalul Iulian Vlad rămăsese convins că îndepărtarea lui Nicolae Ceauşescu se putea realiza fără „explozii de nemulţumire” ori „evenimente dureroase”, deci exact invers de cum gândeau analiştii de la Moscova încă din februarie 1989 346.

346 Vezi pe larg Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. Cit., p. 18-19.

Schimbarea de regim se putea face, în concepţia lui Iulian Vlad prin conservarea acelor forţe vii ale naţiunii, capabile să sprijine consolidarea noii guvernări democratice.

Pentru că a avut alte viziuni decât strategii din jurul lui Gorbaciov şi chiar a acţionat pentru a le pune în practică, ultimul şef al DSS s-a dovedit a fi cel puţin inocent. Cine se putea împotrivi atunci Moscovei?

Iată o întrebare pe care o considerăm retorică şi din nefericire se pare că generalul Iulian Vlad ori nu şi-a pus-o ori a evitat să şi-o pună. Nu trebuie exclusă nici varianta că şi-a pus-o, numai că într-o astfel de ipostază înseamnă că din prea mult patriotism sau naţionalism a refuzat să accepte simplitatea, evidenţa şi logica răspunsului.

Pentru o astfel de inabilitate, căci inabilitate se cheamă atunci când încerci să gândeşti altfel decât „revoluţionarii de profesie”, generalul Iulian Vlad a trebuit să plătească.

Dar nu oricum, ci de aşa natură încât să ia asupra sa – culmea ironiei – toate năroziile, crimele, duplicităţile şi trădările înfăptuite timp de patru decenii de o instituţie creată şi direcţionată, alteori supravegheată ori manipulată tocmai de şefii cei mari – părinţii spirituali şi instructorii de clasă – ai „revoluţionarilor de profesie”.

Pe frontul secret, duplicitatea se plăteşte extrem de aspru, chiar şi atunci când este făcută cu buna intenţie de a mai salva ceva din ceea ce este valoros şi mai poate fi util societăţii.

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE.

Duplicitarii „epocii de aur” i-au întrecut pe torţionari (ofiţerii de securitate ai anilor '50) la toate capitolele. Rafinaţi, mai inteligenţi, subtili şi şcoliţi în ţară au avut parte de o educaţie patriotică – uneori cu accente naţionaliste, dar în esenţă bine motivată – au evitat cu bună ştiinţă, dar nici n-au mai fost lăsaţi să lovească prin ignorarea legii în „duşmanii de clasă”; şi-au creat structuri specializate în prelucrarea şi evidenţa automată a datelor, şi-au însuşit tehnologia specifică şi performantă din Occident, şi-au creat unităţi de luptă antiteroriste şi servicii de analiză şi sinteză după moda timpului şi practicile suratelor mai mari, dar au făcut marea imprudenţă, care până la urmă le-a fost fatală, ca la ordinul „iubitului conducător” să se lanseze într-o confruntare dură şi fără prea mulţi sorţi de izbândă contra diabolicelor servicii secrete sovietice.

Dar şi de data aceasta se pare că tot duplicitatea i-a salvat de a împărtăşi soarta securiştilor maghiari din 1956.

Omniprezenta Securitate, singura instituţie „competentă” în a-i împărţi pe români în „buni” şi „răi”, de care s-a temut atât de mult poporul român, ori care a făcut la un moment dat să se „zguduie” chiar NATO, a devenit în ultimii ani ai regimului comunist un monstru cu picioare de lut care, la cea mai serioasă confruntare s-a prăbuşit, dar a reuşit să-şi conserve structurile de bază şi forţele sub aripa ocrotitoare a Ministerului Apărării Naţionale.

Duplicitatea a fost spiritul predominant în care şi-au desfăşurat activitatea majoritatea ofiţerilor acestei instituţii, cel puţin în ultimii ani ai regimului comunist. Duplicitatea se regăsea nu numai în activitatea profesională, ci în tot ceea ce se gândea şi se realiza în familie, în cercuri de prieteni, în discuţii şi chiar în gestica ofiţerului de securitate ca „simplu cetăţean”.

Să reflectăm bine şi la următorul aspect. Ofiţerii de securitate au fost crescuţi la fel ca şi cei din Ministerul Apărării Naţionale, în spiritul disciplinei ostăşeşti, al dragostei faţă de patrie, popor şi conducător; au fost pregătiţi pentru ca la ordin să poată lovi necruţător în orice contestatar sau opozant al regimului, dar puşi într-o astfel de situaţie, în decembrie 1989, totuşi n-au făcut-o, în sensul de represiune cu proporţii de genocid.

Dar să nu uităm că au aplaudat imediat victoria revoluţiei şi dispariţia comandantului suprem, deşi nimeni nu le-a cerut-o şi nimeni nu-i instruise pentru o asemenea eventualitate, cu excepţia, probabil a unui grupuscul de iniţiaţi.

Restul, au acceptat duplicitatea ca pe o fatalitate, oricum preferabilă posturii de „pucişti” sau „terorişti”.

Printr-o astfel de atitudine, total neaşteptată din partea celor care au preluat puterea după fuga cuplului dictatorial, au încurcat multe socoteli, bine fundamentate de altfel, teoretic dar şi practic, de o serie de ideologi şi strategi de profesie.

Puteau fi toate acestea posibile – adică o schimbare de atitudine de 180 de grade de la o zi la alta – fără ca sentimentul de duplicitate să fi fost cuibărit în străfundul sufletelor lor şi alimentat ani de zile de contradicţia dintre voinţa sinceră de a-şi apăra ţara şi aberantele slogane propagandistice ori viziuni megalomanice ale cuplului dictatorial?

Categoric că nu, dar atenţie la faptul că o astfel de mentalitate poate găsi un teren mult mai fertil în condiţiile unui regim în care libertatea, proprietatea şi democraţia – în sensul de separare reală a puterilor în stat – sunt proclamate constituţional, dar nu şi garantate.

Şi aceasta pentru că instituţiile care trebuie să ofere garanţii şi să vegheze la apărarea valorilor naţionale fundamentale – şi probabil că nu numnai ele – sunt încă în tranziţie. O tranziţie care după mai bine de un deceniu pare să se permanetizeze şi riscă să creeze la rândul ei alţi duplicitari. Marea corupţie, ca principal factor de risc puntru securitatea naţională este un argument, dar şi un serios semnal de alarmă.

DOCUMENTE

1967 iulie 22.

Decretul nr. 710 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne.

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România:

CAPITOLUL I.

Dispoziţii generale.

Art. 1.

— Ministerul Afacerilor Interne înfăptuieşte politica Partidului Comunist Român şi a statului cu privire la asigurarea securităţii statului şi a ordinii publice, apărarea proprietăţii socialiste şi personale, a drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor. În îndeplinirea sarcinilor sale, Ministerul Afacerilor Interne se sprojină şi pe concursul larg al cetăţenilor, pe influenţa educativă a colectivităţii oamenilor muncii.

CAPITOLUL II.

Organizarea ministerului.

SECŢIUNEA I.

Conducerea ministerului.

Art. 2.

— Ministerul Afacerilor Interne este condus de ministrul afacerilor interne, care, în îndeplinirea atribuţiilor sale, este ajutat de prim-adjuncţi ai ministrului, de adjuncţi ai ministrului şi de secretari generali. Atribuţiile primilor adjuncţi ai ministrului, ale adjuncţilor ministrului şi ale secretarilor generali se stabilesc prin ordin al ministrului.

SECŢIUNEA II.

Departamentul Securităţii Statului.

Art. 3.

— În cadrul Ministerului Afacerilor Interne funcţionează Departamentul Securităţii Statului, condus de Consiliul Securităţii Statului. Consiliul Securităţii Statului conduce întreaga activitate a organelor de securitate pentru asigurarea prevenirii, descoperirii şi lichidării acţiunilor îndreptate împotriva securităţii statului.

Art. 4.

— Consiliul Securităţii Statului se compune din preşedinte – cu rang de ministru – prim-vicepreşedinte, vicepreşedinţi şi membri numiţi prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.

Preşedintele Consiliului este prim-adjunct al ministrului afacerilor interne. Consiliul Securităţii Statului este organ deliberativ şi îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului muncii şi conducerii colective. Consiliul răspunde faţă de conducerea de partid şi de stat pentru întreaga activitate a organelor securităţii statului.

Art. 5.

— Departamentul Securităţii Statului este alcătuit din direcţii generale, direcţii, servicii centrale şi are în subordine direcţii regionale, precum şi trupe de securitate.

Art. 6.

— Normele de organizare şi funcţionare ale Departamentului Securităţii Statului, sarcinile şi modul de funcţionare ale Consiliului Securităţii Statului, precum şi modul de angajare şi încadrare a personalului departamentului se stabilesc prin regulament aprobat de Consiliul de Miniştri.

SECŢIUNEA III.

Colegiul, Consiliul tehnico-ştiinţific şi Comisiile ministerului.

Art. 7.

— În cadrul Ministerului Afacerilor Interne funcţionează Colegiul ministerului, Consiliul tehnico-ştiinţific, Comisia de coordonare a activităţii ştiinţifice şi Comisia pentru paşapoarte şi vize. Colegiul Ministerului Afacerilor Interne se organizează şi funcţionează potrivit normelor legale. Organizarea şi atribuţiile Consiliului tehnico-ştiinţific se stabilesc prin regulament aprobat de ministru, iar membrii Consiliului sunt numiţi prin ordinul ministrului. Organizarea şi funcţionarea Comisiei de coordonare a activităţii ştiinţifice se stabilesc prin regulament aprobat de ministru şi avizat de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice. Atribuţiile şi compunerea Comisiei pentru paşapoarte şi vize se stabilesc prin hotărâre a Consiliului de Miniştri. Modul de funcţionare şi persoanele care fac parte din Comisie se stabilesc de ministru.

SECŢIUNEA IV.

Structura organizatorică.

Art. 8.

— Din structura organizatorică a MinisteruluiAfacerilor Interne mai fac parte direcţii generale, direcţii, servicii centrale şi comandamente de armă, al căror număr şi denumire se stabilesc prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.

Ministerul Afacerilor Interne are în subordinea sa organe teritoriale, mari unităţi şi unităţi militare, instituţii de învăţământ şi întreprinderi.

Art. 9.

— Sarcinile în vederea îndeplinirii atribuţiilor, normele de organizare şi funcţionare ale organelor Ministerului Afacerilor Interne, ale marilor unităţi şi unităţi militare, ale instituţiilor şi întreprinderilor subordonate, se stabilesc de ministrul afacerilor interne.

Art. 10.

— Efectivele Ministerului Afacerilor Interne se stabilesc prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.

Art. 11.

— Personalul Ministerului Afacerilor Interne se compune din militari şi angajaţi civili. Prevederile statutelor Corpului ofiţerilor, Corpului maiştrilor militari şi Corpului subofiţerilor Forţelor Armate ale Republicii Socialiste România se aplică tuturor ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor din Ministerul Afacerilor Interne. Angajaţii civili sunt supuşi dispoziţiilor Codului muncii şi prevederilor legilor în vigoare.

CAPITOLUL III.

Atribuţii.

Art. 12.

— Ministerul Afacerilor Interne are următoarele atribuţii: a) menţine ordinea publică; b) apără proprietatea socialistă şi cea personală prin dispoziţii legale; c) ia măsuri pentru prevenirea, descoperirea şi lichidarea acţiunilor de încălcare a drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor; d) asigură prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, identificarea şi prinderea infractorilor; organizează activitatea pe care organele sale o desfăşoară, potrivit legii, în cursul procesului penal; organizează locurile de detenţie şi arestare şi asigurară paza persoanelor reţinute sau arestate; e) organizează educarea minorilor internaţi în instituţii de educare ale Ministerului Afacerilor Interne, prin şcoli generale, învăţământ profesional şi prin activităţi cu caracter cultural-educativ; f) asigură executarea pedepselor privative de libertate, reeducarea condamnaţilor prin muncă şi activităţi cultural-educative; asigură executarea închisorii contravenţionale şi organizează efectuarea, de către cei cărora li s-a aplicat acestă sancţiune, a unor activităţi utile; g) ia măsuri de asigurare a securităţii circulaţiei pe drumurile publice, îndrumează, supraveghează şi controlează circulaţia; stabileşte restricţii în circulaţie pietonilor şi a vehicolelor atunci când considerente de menţinere a ordinii publice impun astfel de restricţii; h) organizează, îndrumează şi controlează activitatea de prevenire şi stingere a incendiilor; i) asigură respectarea normelor legale la care sunt supuse obiectele şi materiile ce prezintă pericol public ori pot fi folosite la săvârşirea unor infracţiuni; j) organizează ţinerea evidenţei populaţiei şi eliberarea, potrivit legii, a documentelor care certifică identitatea, domiciliul şi cetăţenia română; organizează ţinerea evidenţei străinilor şi eliberarea documentelor care certifică identitatea celor care domiciliază în ţară şi în cazurile determinate de lege, a celor cu reşedinţa în Republica Socialistă România; k) organizează activitatea, care îi revine potrivit legii, de eliberare a documentelor de trecere a frontierei de stat a Republicii Socialiste România l) organizează, îndrumează şi controlează evidenţa, păstrarea, completarea şi folosirea materialelor documentare ce fac parte din Fondul arhivistic de stat; m) organizează, conduce şi îndrumează pregătirea militară, profesională de spacialitate şi politică a militarilor din Ministerul Afacerilor Interne, activi şi de rezervă; n) organizează cercetarea ştiinţifică şi editează publicaţii şi lucrări în domeniul său de activitate; o) asigură asistenţa medicală şi socială a personalului, precum şi a familiilor şi urmaşilor acestuia, potrivit legii; p) planifică şi coordonează activitatea economică şi financiară a organelor de stat, dotarea cu materiale şi mijloace tehnice necesare, muniţie şi tehnică de luptă, precum şi pentru materialele şi mijloacele tehnice specifice activităţii ministerului; r) angajează, potrivit normelor legale, personalul ministerului şi pe cel de conducere al întreprinderilor subordonate; s) exercită orice alte atribuţii ce îi sunt date prin lege.

Art. 13.

— În exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii, organele Ministerului Afacerilor Interne au următoarele drepturi şi obligaţii: a) să participe la luarea măsurilor pentru prevenirea calamităţilor şi înlăturarea urmărilor acestora; b) să acorde sprijin persoanelor cu funcţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dacă acestea întâmpină rezistenţă fizică în exercitarea sarcinilor de serviciu; c) să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care au încălcat dispoziţiile legale sau sunt suspecte. Măsura legitimării se ia de ofiţeri şi subofiţeri care prezintă legitimaţia de serviciu; d) să conducă în faţa organelor de urmărire penală pe cei care periclitează prin acţiunile lor securitatea statului, ordinea publică, viaţa persoanelor sau alte valori sociale; e) intră în incinta organizaţiilor socialiste, pentru îndeplinirea atribuţiilor legale, precum şi în locuinţa unor persoane, pentru a curma acţiunile care periclitează în mod flagrant viaţa cetăţenilor sau ordinea publică, la cererea persoanei vătămate sau când iau cunoştiinţă că s-a săvârşit o astfel de acţiune.

Art. 14.

— Ofiţerii şi subofiţerii din Ministerul Afacerilor Interne sunt obligaţi să intervină, chiar în afara orelor de program şi a atribuţiilor de serviciu, când iau cunoştinţă de existenţa unor acţiuni îndreptate împotriva securităţii statului, ordinii publice, vieţii şi integrităţii corporale a persoanelor, proprietăţii socialiste sau personale.

Art. 15.

— Ministrul afacerilor interne, în îndeplinirea atribuţiilor sale, emite pe baza şi în vederea executării legilor şi hotărârilor Consiliului de Miniştri, regulamente, ordine şi instrucţiuni, precum şi alte acte provăzute de lege.

CAPITOLUL IV.

Dispoziţii finale şi tranzitorii.

Art. 16.

— Timpul servit ca ofiţer şi subofiţer militarizat se consideră ca vechime în serviciul militar la acordarea drepturilor ce se cuvin militarilor pentru vechime în serviciu.

Art. 17.

— Decretul nr. 141 din 30 mai 1963, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările ulterioare, se abrogă.

„Buletinul Oficial” al Republicii Socialiste România nr. 65 din 22 iulie 1967.

1968 septembrie 30.

Raportul prezentat de generalul maior Nicolae Doicaru, vicepreşedinte al Consiliului Securităţii Statului, cu ocazia convocării ofiţerilor din unităţile informative centrale şi teritoriale de securitate, despre evenimentele din Cehoslovacia şi situaţia internaţională.

Invadarea Cehoslovaciei constituie o acţiune care, prin amploarea şi rapiditatea executării sale, dovedeşte că a fost pregătită cu mult timp înainte, potrivit unor date, imediat după Plenara C. C. al P. C. din Cehoslovacia, din ianuarie a.c.

Manevrele desfăşurate de trupele străine pe teritoriul Cehoslovaciei în lunile mai-iunie a.c. au constituit un prim mijloc pentru exercitarea de presiuni asupra conducătorilor acestei ţări, sondarea reacţiilor interne şi internaţionale faţă de asemenea amestec, precum şi cunoaşterea amănunţită a situaţiei forţelor armate cehoslovace. Executarea invaziei propriu-zise a fost precedată de o intensă activitate de informare a conducerii sovietice de către organele de specialitate, activitate în care au fost antrenate toate mijloacele, legale şi ilegale.

După înţelegerea de la Bratislava347, URSS a continuat să concentreze trupe în Polonia, Ungaria şi R. D. Germană, la graniţele acestor ţări cu Cehoslovacia.

347 La 3 august 1968 a avut loc la Bratislava o întâlnire a reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din Bulgaria, R. S. Cehoslovacia, R. D. Germania, R. P. Polonia, R. P. Ungaria şi URSS care a avut ca obiect de discuţie „problemele de actualitate ale luptei pentru socialism, întărirea comunităţii socialiste şi a coeziunii mişcării comuniste internaţionale (vezi Relaţii internaţionale postbelice, vol., 1965-1980, Editura politică, Bucureşti, 1983, p. 111).

În acest timp, se încheiase concentrarea în zonă a efectivelor prevăzute a participa la invadare. Pentru a masca aceste pregătiri secrete, sovieticii au dirijat atenţia opiniei publice mondiale către o altă zonă – Ţările Baltice – unde au organizat special, în acest scop, mari manevre militare cu trupe.

În acelaşi timp, trupele sovietice, care au participat la manevrele din Cehoslovacia, au început să fie retrase treptat, deşi cu tărăgănare. Pentru ocuparea principalelor obiective din Praga – aeroportul civil Ruzyne, sediile C. C. al P. C. C., Preşedinţia Republicii şi cea a Consiliului de Miniştri, M. A. I., M. F. A., Parlamentul, Radiodifuziunea, Televiziunea şi P. T. T.

— Au fost trimişi în secret, înaintea sosirii trupelor de desant, ofiţeri ai organelor de informaţii sovietice. Aceştia sosiseră în R. S. Cehoslovacia cu mult timp înainte, sub diferite acoperiri, îndeosebi ca turişti, precum şi ca membri ai numeroaselor delegaţii venite simultan, pe mai multe linii, organizând rezidenţe ilegale.

Cu circa 10 zile înainte, ofiţeri sovietici îmbrăcaţi în haine civile, ca turişti, au fost trimişi în Cehoslovacia pentru a face recunoaşterea punctelor şi obiectivelor militare importante. În noaptea de 20 spre 21 august, aceştia şi-au schimbat hainele civile cu uniforme militare şi au îndeplinit funcţii de ofiţeri de stat-major. De asemenea, generalul Pavlovski, comandantul trupelor de ocupaţie, se afla în această perioadă, împreună cu statul său major, la Praga.

S-a prevăzut, de asemenea, ca trupele celorlalte ţări participante la invadare să ocupe acele zone din teritoriu care sunt locuite de cetăţeni de limbă germană, poloneză şi maghiară, contând pe un sprijin din partea acestei populaţii.

În cadrul activităţii de subminare desfăşurate, organele serviciilor de informaţii şi contrainformaţii sovietice, strecurate pe teritoriul Cehoslovaciei, au instigat populaţia la cereri de desfiinţare a miliţiei populare – gărzile muncitoreşti din Cehoslovacia.