Cristian Troncota



Yüklə 1,1 Mb.
səhifə26/26
tarix16.01.2019
ölçüsü1,1 Mb.
#97425
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   26

La şedinţa respectivă Securitatea era pusă în cauză pentru că nu trăsese în manifestanţii de la Timişoara, iar ei nu numai că n-au susţinut această poziţie justă ci s-au raliat fără nici o rezervă lui Ceauşescu şi au aprobat hotărârea lui. Tot în numele adevărului declar cu întreaga responsabilitate că în cei doi ani cât am fost şeful Departamentului nici un membru sau membru supleant al C. P. Ex. Ori al guvernului nu a fost urmărit în nici un fel şi prin nici un mijloc de către Securitate şi nu s-a dat despre niciunul dintre ei nici măcar o singură informaţie. Concomitent cu informările susţinute, care prezentau veridic situaţia din mai toate sectoarele importante şi văzând că în ciuda cunoaşterii realităţii nu se iau nici un fel de măsuri de natură să schimbe pe fond starea lucrurilor, am hotărât să fac tot ce-mi va sta în putinţă ca activitatea Securităţii şi mai cu seamă măsurile luate de ea să nu agraveze mai mult viaţa oamenilor.

Despre o asemenea orientare ce presupunea, de fapt, slăbirea muncii şi devierea de la ordinele şi dispoziţiile primite, care cereau constant creşterea combativităţii şi fermităţii, nu puteam să vorbesc deschis întregului aparat şi nici să rezulte explicit din documentele de organizare şi conducere curentă a muncii. Dar chiar programele anuale de măsuri erau mai mult formale, trebuind să fie elaborate pentru că aşa se stabilise regula de ani de zile şi se cerea să fie înaintate, o dată cu rapoartele pentru bilanţurile anuale, secretarului CC care răspundea de Armată, Interne, Procuratură şi Justiţie.

Activitatea propriu-zisă era organizată şi se desfăşura în funcţie de problemele curente ce erau ridicate de cazuistică şi pe baza ordinelor exprese ce se primeau. Aşa, de altfel, se explică şi formulările cu caracter general şi sarcinile de ordin mai mult principial ce le conţin aceste programe.

În cei doi ani (1988-1989), cât am fost în funcţie, în nici o şedinţă de Birou executiv sau de Consiliu de conducere nu am analizat modul cum s-au realizat programele de măsuri la care m-am referit. Procedând cu prudenţa şi precauţiunea necesare, pentru că şi eu mă temeam, orientările la care m-am referit le-am dat atunci când mi se prezentau pe linii de muncă datele privind situaţia operativă şi, în mod special, când analizam cu şefii de unităţi prebleme şi cazuri concrete, acessta fiind o activitate curentă, aproape zilnică.

Cu unii şefi de direcţii sau locţiitori ai lor (gl. lt. Vasile Gh., gl. mr. Mortoiu A., gl. mr. Macri E., gl. mr. Ţencu A., col. Raţiu Gh., col. Ardeleanu Gh., col. Morariu, col. Marinescu C., col. Teodorescu F., col. Ureche M., lt. col. Stan şi alţii), am discutat mai deschis, unităţile lor fiind cu cea mai mare pondere în activitate. Şi mai deschis am discutat o serie de probleme cu adjuncţii mei – gl. mr. Bucurescu G., şi gl. mr. Alexie Şt.

— Care răspundeau de Securitatea internă şi în care aveam mai multă încredere că nu mă trădează.

Ca urmare, am extins cum n-a fost niciodată în trecut, gama măsurilor preventive, începând cu influenţarea, atenţionarea, avertizarea, propunerea unor măsuri politico-administrative sau disciplinare, etc., până la propunerea persoanei respective în atenţia familiei sau a colectivului de muncă. Am cerut să se reducă drastic numărul persoanelor cercetate în stare de reţinere, iar arestările să se facă numai în cazurile grave de spionaj-trădare sau de flagrant-delict când nu mai era posibilă altă soluţie.

Aceasta a fost de exemplu situaţia în cazul Mihai Petre Băcanu. Totuşi, pentru a nu fi condamnat la o pedeapsă foarte aspră, aşa cum prevedea legea pentru infracţiunea respectivă, a fost trimis în judecată pentru o faptă de drept comun pe care o săvârşise şi a primit o pedeapsă mică. În acest fel a fost posibil ca toate celelalte cinci persoane din grup să nu mai fie trimise în justiţie, ci să fie puse în libertate, aplicându-li-se sancţiuni administrative de către forul tutelar, respectiv mutarea în provincie.

Menţionez că deşi nu aveam vreo obligaţie, am vorbit cu primii secretari ai judeţelor respective, rugându-i să li se facă încadrarea pe funcţii corespunzătoare pregătirii şi pentru a li se asigura locuinţe. Pe propria-mi răspundere am hotărât nearestarea şi netrimiterea în judecată într-o serie de cazuri deosebite şi unde legea nu dădea posibilitatea alternativei, a alegerii unei alte soluţii.

De exemplu, în cazul lui Ion Puiu, deşi îi erau bine cunoscute activitatea ce o desfăşura şi legăturile ce le avea, inclusiv cu unii diplomaţi – cadre de informaţii de la două ambasade din Bucureşti, precum şi cu o organizaţie din exterior de la care a primit suma de 1.200.000 lei nu a fost trimis în judecată ci, după cercetări a fost pus în libertate.

Corneliu Coposu şi mulţi alţii, pentru activităţi asemănătoare, nici măcar nu au fost cercetaţi. Mărturisesc că am avut oroare atunci când se punea problema trimiterii în judecată şi condamnării la închisoare a unui om.

De aceea am făcut tot posibilul să nu se ajungă aici. În multe cazuri de fapte cu caracter penal sau susceptibile de răspundere penală s-au propus factorilor de răspundere în drept să aplice măsuri administrative ori politico-disciplinare numai pentru a nu fi trimise în judecată persoanele respective.

Aceasta în ciuda faptului că în cei doi ani cât am fost şeful Departamentului, niciodată Ceauşescu nu a spus că din motive politice, inclusiv de ordin extern, să nu se trimită în judecată pentru fapte contra demnităţii statului. Dimpotrivă, a cerut permanent aplicarea legii cu exigenţă şi fermitate.

Cu toate acestea, şi contrar ordinelor exprese ce le-am primit, nu am luat măsura trimiterii în judecată a Doinei Cornea, a lui Gabriel Andreescu din Bucureşti şi a altora. Şi în ce-i priveşte pe cei şase semnatari ai scrisorii cunoscute cu toate că acest caz după ce s-a declanşat era îndeaproape urmărit de cei doi dictatori, nu am executat mai multe dispoziţii primite şi mai ales aceea de a fi cercetaţi în stare de reţinere dată a doua zi după difuzarea scrisorii. Iată pe scurt cum s-a derulat acest caz.

Dându-mi tot mai mult seama de mersul ireversibil al lucrurilor, fiind în sinea mea convins că altă soluţie pentru salvarea ţării nu poate fi decât prin căderea dictatorilor şi în acest caz, ca şi în multe altele, am lăsat ca evenimentele să-şi urmeze cursul.

Deşi existau cu mult înainte informaţii certe că se pregăteşte o asemenea acţiune, se cunoşteau chiar părţi sau variante ale textului, faptul că urmează să fie trimisă în străinătate pentru a fi difuzată la poturile de radio etc., n-a fost întreprinsă nici o măsură care să împiedice acţiunea. De asemenea, nici n-am informat că se pregăteşte o asemenea scrisoare şi este iminentă trimiterea ei.

Ştiind cam pe ce canale se putea scoate scrisoarea din ţară, n-au fost întreprinse toate măsurile posibile pentru a împiedica expedierea ei în străinătate. Autorului de fapt al scrisorii şi iniţiator al acţiunii nu i-au mai fost blocate toate legăturile ce le avea cu unii diplomaţi străini, aşa cum era ordin să se facă. Chiar şi despre difuzarea la posturile străine de radio n-am raportat, ci am fost chemat şi întrebat ce ştim.

Faptul că s-a difuzat scrisoarea respectivă în străinătate a provocat la adresa Securităţii o reacţie violentă din partea celor doi dictatori. Totodată, s-a ordonat să fie luate măsuri drastice, respectiv arestarea a cinci dintre semnatari (exclusiv Constantin Pârvulescu) şi cercetarea lor în această stare.

Din considerentele pe care le-am arătat mai înainte, dar şi din motive sentimentale, omeneşti, ştiind că aproape în totalitatea lor aceste persoane au reprezentat ceva în această ţară şi păstrând pentru unii dintre ei consideraţia cuvenită, am tergiversat aplicarea ordinului de reţinere, invocând mai multe motive mai ales legate de starea de sănătate a persoanelor respective, spunând că suferă de afecţiuni care îi fac responsabili sau care pot avea urmări imprevizibile.

Ca urmare, cercetarea s-a făcut în stare de libertate, cu atenţie şi condescendenţă, fiind aduşi la anchetă şi transportaţi la domiciliu cu autoturismul.

În acest timp dictatorul a dat dispoziţie preşedintelui Colegiului central de partid şi primului secretar al Capitalei să se ia măsura mutării persoanelor respective în provincie (mai puţin a lui Constantin Pârvulescu şi Grigore Răceanu).

Ulterior a revenit cerând ca mutarea s-o facă la periferia Bucureştiului, pe motiv că nu mai pot locui în cartierul prezidenţial sau în proximitatea lui. Fiind prezentate lui Ceauşescu scrisorile ce-i fuseseră adresate de Gh. Apostol, Al. Bârlădeanu, Corneliu Mănescu şi Grigore Răceanu, s-a spus că situaţia lor şi a celorlalţi va fi analizată la CC al PCR după Congres, însă nu s-a mai făcut.

La cele menţionate anterior mai adaug că în perioada celor doi ani cât am fost în funcţia de şef al Departamentului am luat şi alte măsuri în spiritul celor ce am prezentat în cuprinsul acestei declaraţii. Astfel, revăzând baza operativă şi dând o altă orientare unor probleme de muncă, am scos din preocupările Securităţii un număr foarte mare de persoane.

Am întărit considerabil măsurile pe linie de contraspionaj, fiind un domeniu de cea mai mare importanţă pentru securitatea statului. Datele şi informaţiile obţinute au confirmat justeţea măsurii adoptate. De asemenea, am mărit cerinţele, exigenţa şi controlul asupra activităţii specifice a Centrului de Informaţii Externe care, de mai mulţi ani, ca urmare, pe de o parte, a mai multor trădări ce au destabilizat munca pe zone întregi, iar pe de altă parte şi mai ales datorită orientării profund greşite date, anterior, activităţii, angrenând unităţile respective aproape exclusiv în acţiuni aşa-zis economice a fost grav afectată funcţia lor de bază, aceea de a culege informaţii pentru apărarea statului şi promovarea intereselor poitice, economice şi de altă natură.

Acţionând în spiritul orientărilor la care m-am referit, pe mai multe direcţii importante ale muncii nu s-a mai desfăşurat o activitate susţinută iar inforaţiile respective n-au mai fost puse în lucru şi urmărite pentru a se preveni producerea de evenimente şi nici n-au mai fost raportate. Astfel, deşi erau numeroase date din care rezultă că în ultima parte a anului 1989 situaţia operativă se deteriorase foarte mult, nu am luat nici o măsură deosebită aşa cum s-ar fi impus şi cum eram obligat s-o fac, în scopul prevenirii unor urmări grave şi nici n-am raportat informaţii care erau foarte importante.

Aşa de exemplu, în legătură cu informaţiile care existau privind o serie de acţiuni ale studenţilor de la Institutul Politehnic, de la Academia de Studii Economice, de la Institutul Medico-Farmaceutic şi altele, din Bucureşti, nu s-a făcut nimic pe linie de securitate. A fost încunoştiinţat doar ministrul Învăţământului că un număr mare de studenţi de la cămine nu au plecat în vacanţă.

În trecut, în condiţii operative infinit mai simple, la căminele studenţeşti se luau, atât de Securitate cât şi de Miliţie, măsuri complexe, angrenându-se şi conducerile institutelor de învăţământ superior respective, cadrele didactice, organizaţiile politice etc. În mod similar s-a procedat şi cu informaţiile care priveau plecarea spre Bucureşti a unor studenţi de la alte centre universitare sau situaţia de pe platformele industriale din marile întreprinderi şi dintr-o serie de instituţii din Capitală şi din provincie.

În cele declarate mai sus am înfăţişat unele din orientările date muncii şi măsurile mai importante luate. Ele au fost însă mai multe şi s-au reflectat în activitatea curentă a unităţilor informativ-operative de securitate. Declar şi subliniez că în anii din urmă şi mai ales în perioada care a precedat revoluţia, Securitatea n-a mai fost instituţia care se cerea să fie. Prin aceasta s-au facilitat în mod indirect acţiunile forţelor revoluţionare ale maselor populare împotriva regimului dictatorial al lui Ceauşescu.

În acelaşi timp toate unităţile informativ-operative şi cele ale trupelor de securitate au executat întocmai ordinele ce le-am dat, atât înainte cât şi imediat după fuga dictatorului, de a nu se trage în manifestanţi şi de a se pune la dispoziţia lor. Ulterior, auzind apelul ce le-am adresat şi executând dispoziţiile ce le-am dat, unităţile de securitate s-au pus în serviciul revoluţiei şi au acţionat alături de armată.

Aceasta este declaraţia pe care o dau, o susţin şi o semnez.

I. V. Vlad „Evenimentul zilei”, nr. 72-76, 14-18 septembrie 1992.

SFÂRŞIT




Yüklə 1,1 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   26




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin