Cristos, binele, adevărul spre o teologie mai aproape de real

Pe cine blestemi tu?

Când avem o supărare mare, ne pierdem cumpătul şi începem să dăm vina pe Dumnezeu. Unii chiar îl înjură şi îl blestemă. Nimeni însă nu se gândeşte să dea vina pe Satan, să îl blesteme pe acesta. Ceva ne face să fim prevăzători şi să nu îl supărăm pe Michiduţă. Doar ştim că Tartorul este rău şi răzbunător, iar Dumnezeu este bun şi îngăduitor. Prin urmare, ne gândim noi prosteşte: „dacă Dumnezeu este bun, nu e nici un pericol să îl blestemăm, sau să scuipăm pe icoane, sau să înjurăm de cele sfinte”... Greşit, greşit, greşit!

Realitatea este contrară. Energia negativă emanată de noi înspre Divinitate nu îşi atinge ţinta, ci va fi reflectată înapoi de un scut angelic. Ea revine la noi şi va da roadele corespunzătoare. Dumnezeu nu este deloc îngăduitor cu răutatea pe care i-o trimitem, nu-i face deloc plăcere să vadă că un copil al Său – născut dintr-o dragoste infinită, căruia el vrea să îi ofere fericirea eternă – îi este nerecunoscător şi ostil. El nu va înghiţi energia noastră perversă, ci o va respinge cu uşurinţă, iar aceasta ne va lovi prin recul, poate într-un mod pe care nu îl vom recunoaşte imediat. Dar spiritul nostru va şti cu siguranţă despre ce este vorba şi ne va mustra asupra greşelii comise anterior.

În plus, lepădându-ne de Dumnezeu, rămânem fără apărare în faţa atacului inevitabil al forţelor răului. Fiind descoperiţi, vulnerabili, „slabi de înger”, orice rău ni se poate întâmpla. Este foarte periculos să îl insulţi pe Dumnezeu. Nu trebuie să ne temem de El, ci de prostia noastră...

Să ne ferim de a-l blestema pe Dumnezeu şi pe Îngerii săi, nu numai fiindcă nu sunt ei de vină pentru suferinţele noastre, ci şi pentru că tot noi vom suferi ulterior, înmiit!

O femeie căreia îi murise copilul spunea aşa „Nu cred că Dumnezeu, care este bun, a dorit ca un copil aşa de bun să moară!”. Ce se poate replica în faţa unei astfel de dureri sfâşietoare?

Cu toţii suntem copiii lui Dumnezeu, el ne este adevăratul Tată, care ne vrea binele. Rolul de părinte este doar o ocazie prin care ne facem utili planului de populare a Terrei cu fiinţe inteligente. Nu noi am proiectat modul de regenerare a populaţiei, ci suntem doar nişte unelte ale naturii. De murit, va muri tot ce se naşte. Moartea este o certitudine de care este inutil să ne plângem. Doar că nu prea o luăm în serios, nu avem timp şi nici interes să ne gândim la asta. Dar când ne pocneşte o tragedie personală, atunci se vădeşte nepregătirea noastră spirituală. Ne ia prin surprindere şi suferinţa este insuportabilă. Doar înţelepciunea o mai poate diminua. Şi, poate, timpul...

Sufletul copilului mort s-a dus într-o lume mai bună, dar durerea mamei a rămas aici şi îi întunecă zilele. Nu moartea în sine este tragică, ci suferinţa resimţită de acea femeie. Reacţia sa emoţională trebuie controlată prin înţelepciune şi cunoaştere spirituală, ca şi prin mângâierea celor din preajmă. Tragedia sălăşluieşte în propria noastră ignoranţă, nu în evenimentele exterioare. Sigur că sufletul mamei suferă, el este realmente traumatizat, acest lucru se constată chiar şi în regnul animal: femela simte şi o doare pierderea puiului. Dar tocmai acum se vădeşte importanţa pregătirii spirituale preventive a omului.

Sufletul trebuie întărit de Spirit, trebuie creată din vreme o legătură puternică între ele, pentru ca sufletul să nu se simtă părăsit în vântul sorţii nefaste. El trebuie să ştie că Dumnezeu a creat Spiritul şi l-a trimis în om ca să îi dea viaţă şi să îi fie de ajutor. Dumnezeu este permanent în noi, ne inspiră. Dumnezeu este şi lângă noi, prin oameni, îngeri şi evenimente potrivite. Trebuie să ne apropiem de ceea ce este etern în noi, Spiritul. Dacă nu o facem conştient, suferinţele inevitabile ale vieţii ne vor obliga să ne schimbăm.

 

Atitudinile corecte

Înţelepciunea Yoga ne învaţă, de mii de ani, ce atitudini lăuntrice ar trebui să avem, pentru a ne păstra echilibrul psihomental în orice împrejurare. Este un mini-îndrumar format din 4 atitudini lăuntrice esenţiale, un ABC al corectitudinii sufleteşti şi morale.

După marele raja-yoghin Patanjali (în Yoga Sutras 1.33), ar trebui să cultivăm o atitudine de:

1. Simpatie (maitri) faţă de oamenii fericiţi (sukha)

2. Compasiune (karuna) faţă de oamenii nefericiţi (duhka)

3. Bucurie (mudita) faţă de oamenii virtuoşi (punya)

4. Egalitate mentală (apeksha) faţă de ceea ce este nociv, vicios, rău, indezirabil (apunya)

Atitudinile sunt stări interioare, care pot să ceară alt gen de manifestări exterioare. De exemplu, în faţa răului nu e cazul să ne arătăm a fi indiferenţi, chiar dacă în interior ne menţinem egalitatea, stăpânirea de sine. Este socialmente sănătos ca cel ce făptuieşte răul să se teamă de urmările acţiunii sale, iar pentru aceasta trebuie să se lovească de un blam public, de o opoziţie socială. În caz contrar, laşitatea celorlalţi îl va încuraja să-şi continue faptele reprobabile.

Atitudinea sănătoasă în faţa răului, viciului, toxicităţii morale este cea de egalitate mentală. Revolta, răzbunarea nu ne aduce cele mai mari beneficii. Înţeleptul ştie că totul e deşertăciune: „Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi şi nouă toate”. Răul nu poate fi eliminat de pe scena vieţii. Putem însă a nu-i permite să ne domine emoţiile şi gândurile. Revoltându-ne, noi de fapt întâi rezonăm cu răul şi apoi ne luptăm cu el lăuntric.

Mai eficient, dar mai greu, este să nu îl lăsăm deloc să ne inunde sufletul. Să ne creăm un baraj energetic, o pavăză mental-spirituală. Obţinerea egalităţii mentale (apeksha) este urmarea unei îndelungate practici meditative, de observare a gândurilor, controlul şi chiar respingerea lor înainte de a intra în minte. Putem păstra o constantă atitudine justiţiară, o ambiţie neînfricată de a pedepsi viciul sub orice formă, dar fără o emoţie partinică, tristeţe sau ură. Pasiunea de a dori răul ca pedeapsă este, în fond, o manifestare deghizată a aceluiaşi rău pe care îl condamnăm. Răzbunarea perpetuează răul, iar iertarea cristică îl retează de la rădăcină. Totuşi, adevăratul înţelept poate acţiona, la un moment dat, fie pedepsind, fie iertând, cu aceeaşi atitudine egală, neimplicându-se emoţional, inspirat fiind de Justiţia şi Iubirea Divină.
Cele 4 atitudini menţionate pot părea simple şi elementare, la o primă citire. În realitate însă, avem mari dificultăţi în a le urma, majoritatea dintre noi. Mintea omului este impură, în principal din cauza perturbaţiilor produse de societatea agitată, nedreaptă, de-a dreptul bolnavă în care vieţuim. Este motivul pentru care cei ce îşi doresc purificarea minţii se retrag în mânăstiri, ashramuri, sihăstrii, izolându-se departe de lume. Alte perturbări mentale provin şi de la inconştientul colectiv, care ne manevrează pe ascuns. Şi mai avem de suportat deviaţii karmice individuale, acumulate de milenii... În consecinţă, astăzi, mai mult ca oricând, confundăm Binele cu răul, Cinstea cu minciuna, Frumosul cu penibilul.

Iată nişte exemple la îndemână:

1. Atunci când vedem o persoană fericită şi prosperă, suntem invidioşi pe ea. La români, se potriveşte zicala „Să moară şi capra vecinului”. În general, avem tendinţa de a pune beţe în roate aceluia care vrea să se afirme prin propriile puteri, ne ştrangulăm valorile. A devenit riscant să te lauzi cu realizările şi fericirea ta, ca să nu trezeşti invidia celorlalţi frustraţi, incapabili de a se molipsi cu fericirea semenului.

2. Pare a fi „omeneşte” să ne bucurăm atunci când cineva suferă, dacă este un duşman de-al nostru. Totuşi, deşi considerăm suferinţa sa ca fiind justă, nu trebuie să exultăm de fericire privindu-i faţa schimonosită de durere (ar fi o dovadă de satanism!), ci mai degrabă să adoptăm atitudinea nr.4, de înţelepciune. Adică, să ne amintim zicala „După faptă, şi răsplata”. Deci, nu bucurie la vederea durerilor – să presupunem, meritate – ale duşmanului, ci o atitudine de înţelegere detaşată a mecanismelor cauzalităţii universale!

3. Criticăm adesea pe cei virtuoşi şi-i respectăm pe cei vicioşi. În societatea românească de azi, acest comportament aberant începe să fie dominant. Răsturnarea scării valorilor, a standardelor morale, cultul banilor făcuţi cu orice mijloc, respectul pentru interlopi şi dispreţul faţă de oamenii cinstiţi care nu profită indecent de poziţia lor socio-profesională, disoluţia autorităţii şi modelele educative strâmbe adoptate de tineri, sunt doar câteva dintre racilele sociale provenind din confuziile de atitudine. Căci totul se petrece întâi în minte...

Când vedem o faptă onorabilă ar fi normal să simţim bucurie, să-l sprijinim pe făptuitor cu gândul, cuvântul şi acţiunea noastră, mai ales că acţiunile morale sunt astăzi nişte rarităţi. Astfel ne vom hrăni propriile aspiraţii spre Bine, vom încuraja repetarea acestui exemplu bun. Nu trebuie să permitem dezamăgirii să ne vâre în suflet ideea „cu o floare nu se face primăvară”. Binele trebuie oricând şi mereu întâmpinat cu deschidere, apreciere, entuziasm. Americanii au o vorbă mobilizatoare, „You can make the difference!”, iar chinezii spun „Drumul de 1000 de kilometri începe cu un pas”...

Patanjali ne-a indicat calea de a îndepărta toate aceste tulburări mentale. Cele patru atitudini care se cer a fi dezvoltate dau naştere la pace interioară, nu numai la nivel conştient, ci şi la nivelele profunde ale subconştientului. Cele 4 norme atitudinale, infuzate educativ şi aplicate la nivel de masă, pot produce transformările sociale rapide şi benefice de care avem cu toţii nevoie. Recitiţi-le, memoraţi-le şi aplicaţi-le!
30 noiembrie 2011