Cristos, binele, adevărul spre o teologie mai aproape de real

ESTE DUMNEZEU UN DESPOT ?

«Nu orişicine-mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea „Doamne, Doamne!  N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut, depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei care lucraţi fără de lege.” » (Matei 7.21-23)

Adevărata credinţă nu înseamnă simpla afirmaţie „Cred în Dumnezeu”, căci şi demonii cred că El există. Anumite persoane, aparent cucernice, îşi ascund răutatea în spatele unei măşti bisericeşti şi unei hărnicii spirituale suspecte. Poate că habotnicul nu e decât un mare păcătos, prea mândru să se umilească sincer în faţa lui Dumnezeu, dar destul de abil să mimeze credinţa în faţa oamenilor. Sau este conştient de prea multele sale păcate.

«Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl care M-a trimis... » (Ioan 6.44)

Cum se pot explica afirmaţiile de mai sus? Să fie oare credinţa adevărată în Dumnezeu şi în Isus doar un act de Graţie întâmplătoare? Să existe un fel de loterie care distribuie harul credinţei în puterea Divină?

Nu, Dumnezeu nu se manifestă discreţionar, ci există un „dat” individual care direcţionează Voinţa Divină. Acest „dat” nu poate veni de altundeva decât dintr-o istorie individuală. Cu alte cuvinte, Tatăl îl cheamă spre Sine doar pe acela care are „urechi de auzit”. Pentru cei fără „auz spiritual” Glasul Divin nu există, deşi răsună din veşnicie.

Cât de lungă este această istorie individuală în răstimpul căreia omul îşi construieşte „urechea spirituală”? Ajunge o viaţă de om pentru această realizare extraordinară? Deşi admitem că e firesc ca oamenii să difere prin talente şi înclinaţii, n-am putea înţelege de ce nu ne naştem egali în credinţă. N-am putea înţelege aceasta doar dacă n-­am accepta că istoria individuală începe cu mult timp înainte de naştere. Doar aşa se explică inegalitatea spirituală şi de ce Dumnezeu îi preferă pe cei mai „copţi la minte”. El nu este un tiran imprevizibil, ci alegerile Sale sunt mereu înţelepte, în acord deplin cu nivelul spiritual al omului. Datorită acumulărilor fiinţei înainte de naşterea prezentă.

«Isus le-a zis „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.”. » (Ioan 8.58);

«Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; acum las lumea şi Mă duc la Tatăl. » (Ioan 16.28)

Isus vorbeşte explicit că orice spirit (duh) vine şi pleacă din lume:

«Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu şti de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul. » (Ioan 3.6,8)

Din cauza acestei legi universale „Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3.7) „din apă şi din Duh” (Ioan 3.5), adică din trup (format majoritar din apă) şi din spirit (duh).

De ce omul nu se recunoaşte a fi spirit ? Ce se întâmplă cu spiritul când devine om ? Scriptura ne orientează şi în această dilemă :

«Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce este de făcut atunci ? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea. » (1 Corinteni 14.14,15) ; «...şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană…» (1 Tesaloniceni 5.23)

Deci spiritul (supraconştientul) se deosebeşte de mintea (conştientul) omului, fiind „inima sa duhovnicească”.

«Căci, cine dintre oameni ştie ale omului decât duhul omului, care este în el? » (1 Corinteni 2.11)

Pentru că spiritul va fi judecat pentru faptele omului, de aceea îl îndeamnă spiritul pe om către fapte cuviincioase: 

«…Duhul, pe care l-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine. » (Iacov 4.5)

Dar există şi spirite care îl îndeamnă pe om la fapte urâte. Spiritele malefice roiesc în jurul oamenilor, iar când unul reuşeşte să ia locul spiritului propriu al omului, fenomenul se numeşte „demonizare” sau „posesiune demonică”.

«Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi n-o găseşte. » (Matei 12.43)

Nimic nu contrazice ideea că un astfel de spirit pre-existent ar putea intra chiar într-un embrion uman, „demonizându-l” pentru tot restul vieţii. Ba dimpotrivă, se afirmă clar că atât spiritele lui Dumnezeu, cât şi spiritele Satanei sunt încarnate în oameni :

«El le-a răspuns „Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul care a semănat-o este Diavolul…”.» (Matei 13.37-39); «Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început… Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui pentru că este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. » (1 Ioan 3.8-10) ; «Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru…» (Ioan 8.44)

Aşa se explică faptul că doar oamenii cu spirite bune înţelegeau şi aprobau doctrina iubirii şi a nemuririi propovăduită de Isus:

« „Vouă”, le-a zis El, „v-a fost dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde, pentru ca „măcar că privesc, să privească şi să nu vadă, şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.”. » (Marcu 4.11,12) «Dar voi nu credeţi pentru că, după cum v-am mai spus, nu sunteţi din oile mele.» (Ioan 10.26); «Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de-aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.» (Ioan 8.47)

 

CINE ESTE DUŞMAN AL LUI DUMNEZEU ?

«…Orice împărăţie dezbinată împotriva ei este pustiită; şi o casă dezbinată împotriva ei se prăbuşeşte peste alta. Deci, dacă satana este dezbinat împotriva lui însuşi, cum va dăinui împărăţia lui? Fiindcă ziceţi că Eu scot dracii cu Belzebut.»      (Luca 11.17,18)

Împărăţia lui Dumnezeu se bazează pe toţi cei ce o slujesc, din toate religiile. Între sfinţii neamurilor ce s-au înălţat la ceruri nu există ceartă. Dacă unul dintre ei ajută pe un om, vor sări solidari şi alţi sfinţi să-l ajute. Dumnezeu e unic şi toţi sfinţii care Îl preamăresc fac parte din aceeaşi împărăţie cerească. Indiferent ce religie au practicat, oameni fiind, după moarte ei trăiesc în acelaşi tărâm paradisiac. Religiile sunt pentru oameni, ca să-i apropie de Dumnezeu, dar sfinţii trecuţi în lumea celor drepţi nu mai au nevoie de scripturi sau teologi. În Raiul ceresc dispar diferenţele de doctrină, dogmele se năruie. Cei ce urmează Voinţa Divină sunt fraţi întru credinţă. Disputele şi războaiele inter-religioase sunt instigate de mai-marii zilei, care vor să profite de bani, putere şi onoruri. Este important că ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu şi nu atât diversele ritualuri. Dumnezeu ne priveşte pe toţi la fel, indiferent de rasă sau religie, contând numai sinceritatea credinţei noastre. Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu, are o viziune egală asupra tuturor drept-credincioşilor de pe planetă.

Adevărata luptă nu se dă între filosofii şi religii, ci între împărăţia răului şi Împărăţia Binelui. Toţi slujitorii răului sunt aliaţi întru satana, după cum toţi slujitorii Binelui sunt fraţi întru Dumnezeu. Isus, Mahomed, Buddha, Lao-tse, Krishna, au acelaşi inamic terestru: pe Lucifer. Aici este adevărata luptă! Certându-ne doctrinar sau bătându-ne să vină oamenii la biserica noastră, denigrând-o pe cea de alături, aşa nu vom progresa, ci vom deveni complicii întunericului spiritual. Dacă lăsăm să intre Lumina în minte şi suflet, omenirea nu se va mai dezbina! Să ne păzim de liderii unor grupări religioase ori esoterice, veniţi de altundeva decât din Dumnezeu, şi să-i recunoaştem pe adevăraţii aleşi ai Domnului!

«Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia Cerurilor: nici voi nu intraţi în ea şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. » (Matei 23.13)

«Preoţii cei mai de seamă au hotărât să omoare şi pe Lazăr, căci din pricina lui mulţi iudei plecau de la ei şi credeau în Isus. » (Ioan 12.10,11)

«Păziţi-vă de proorocii mincinoşi… Îi veţi cunoaşte după roadele lor… Orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. » (Matei 7.15-17)

«Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea…» (Ioan 10.37,38)