Cristos, binele, adevărul spre o teologie mai aproape de real

PĂCATUL ESTE MOTORUL SUFERINŢEI

De ce religia ne îndeamnă să nu păcătuim? Are Voinţa lui Dumnezeu vreo raţiune?

Iată cum ne-a justificat Isus nevoia de a nu păcătui: „Cine seamănă vânt culege furtună. Cine ridică sabia, de sabie va fi ucis.” Orice păcat pe care-l facem sădeşte sămânţa suferinţei de mai târziu. Dar cât de târziu? Realitatea ne oferă atâtea exemple când răutatea şi celelalte fără-de-legi nu sunt pedepsite. Cu greu ne reţinem atunci exclamaţia „Unde e dreptatea Ta, Doamne?”.

Isus le dezvăluia ucenicilor Săi că niciodată un păcat nu rămâne nepedepsit şi că păcatele noastre trecute sunt cauza suferinţelor de acum:

«Ucenicii Lui L-au întrebat: Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? » (Ioan 9.2)

Este clar că aşa îi învăţase Isus să cerceteze cauzele ascunse ale suferinţelor omeneşti.

«… ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta. » (Matei 23.35,36)

Deci, primim cel puţin trei explicaţii ale suferinţelor aparent „nedrepte”. În virtutea legii cauzei şi efectului, suferinţele pot fi provocate de :

1. Păcatele fiinţei înainte de a se naşte, adică ale omului ce fusese în viaţa anterioară. (Nu e vorba de păcate comise în lumea invizibilă a spiritelor.)

2. Păcatele părinţilor sau strămoşilor, blesteme grele care s-au tras şi pe urmaşi.

3. Păcatele neamului, ale colectivităţii în care se naşte omul.

Nu Dumnezeu ne pedepseşte, noi singuri ne chemăm pedeapsa, în virtutea legii universale a acţiunii şi reacţiunii. Răul vine, desigur, de la satana, dar numai cu complicitatea noastră. Este murdăria păcatelor noastre cea care atrage durerea. Nu-l acuzaţi pe Dumnezeu pentru răul pe care voi înşivă l-aţi sădit cândva, iar acum a rodit întru nefericire! De la Dumnezeu vine doar iubire, viaţă şi fericire.

Înţelegem astfel că motorul suferinţei este păcatul omenesc. Nu mai alimentaţi acest motor şi suferinţa se va opri cândva!

Însă, pentru omul încrâncenat în durere, aceste explicaţii par a nu fi decât o nedreptate şi mai mare. Ce vină are omul că strămoşii săi au păcătuit, sau că neamul său a greşit, sau că omul animat de acelaşi spirit a păcătuit în altă existenţă? Alt om, alţi oameni au fost de vină, nu omul prezent care încasează pedeapsa. Şi atunci, unde este dreptatea ?

Întrebarea este omenească, dar problema trebuie privită din perspectivă spirituală, atotcuprinzătoare. Să nu uităm că omul este o cantitate neglijabilă în univers, trăind în slujba unei fiinţe superioare - spiritul său nemuritor. Şi să nu uităm că legile divine trebuie respectate întotdeauna, pentru ca universul să nu se prăbuşească în haos. Dacă un întreg popor a greşit, e ca şi cum s-au sădit seminţele unei întregi păduri uscate sau unei plantaţii otrăvite. Trebuie să vină gospodarul să taie toate uscăturile şi să le ardă. Legile naturale sunt valabile şi aici. Orice păcat îşi va avea efectele sale, mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu ne place.

Ar trebui să tragem următoarea concluzie importantă: toate sunt legate de toate în Univers. Orice acţiune, fie ea cât de măruntă, în faptă, cuvânt sau gând, va avea un efect neîndoielnic, mai mare sau mai mic. Înţelegând aceasta, nu numai cu raţiunea, ci şi intuitiv, vom deveni mai înţelepţi. Soluţia îndreptării lumii şi a destinului personal stă în puterea şi răbdarea noastră.

Omul are dreptul să-şi cunoască motivele ascunse ale suferinţelor sale. Pentru aceasta, unii aleşi divini, clarvăzători cu har, fie clerici, fie laici, au primit puterea şi ştiinţa de a descoperi tarele trecutului nostru îndepărtat. Dumnezeu nu împiedică pe nimeni să le afle, tocmai pentru ca să nu se simtă nimeni nedreptăţit şi ca, aflând, să se poată însănătoşi spiritual. Apropiindu-se de înţelegerea divină, omul devine mai senin, mai responsabil. Capătă priceperea de a diminua sau elimina efectele păcatelor trecute.

 

LUAREA PĂCATELOR

Cele trei tipuri de păcate (individuale, ereditare, colective) se însumează sub numele de „blestemul de a te naşte om pe Pământ”. Orice om experimentează suferinţa. De aceea, din vechime, înţelepţii au înţeles că, pentru a scăpa de ea, trebuie oprită cauza suferinţei, adică păcatul. Au întocmit reguli morale şi religioase, pe care le-au împărţit semenilor.

Apărând minunatul Isus, s-a vădit un lucru miraculos, anume că un Maestru spiritual poate, dacă vrea, să ia asupra Lui şi să anihileze urmările păcatelor ce-l apasă pe om. Când efectua astfel de operaţii spirituale, Isus îi avertiza pe beneficiarii „preluării păcatelor” că le va fi mai bine numai dacă se vor îndrepta cu trup şi suflet către Dumnezeu şi vor urma Voinţa Divină în gând, vorbă şi faptă. Primeau graţia lui Isus, dar nu pe degeaba, ci trebuiau să plătească prin cucernicie şi smerenie.

«Isus i-a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”. » (Ioan 5.14)

«Duhul necurat când a ieşit dintr-un om umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi n-o găseşte. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el… şi starea din urmă a omului acesta ajunge mai rea decât cea dintâi... » (Matei 12.45)

Este adevărat că Isus, pe vremea când a trăit în Palestina, a preluat păcatele multor oameni, în primul rând ale apostolilor şi ucenicilor. Însă, aşa după cum El îi avertiza, nu putea să anihileze păcatele viitoare ale respectivilor. El distrugea numai efectele păcatelor trecute, despovărându-i de obstacole, întru o mai facilă evoluţie spirituală. Deci, Isus a preluat asupră-Şi păcatele unor persoane contemporane cu El, nicidecum ale întregii omeniri de atunci sau de acum.

Poate Isus să ne ia păcatele astăzi? Iubindu-l şi rugându-ne Lui, viaţa noastră se va îmbunătăţi şi vom fi ajutaţi să rezistăm dificultăţilor. După sinceritatea credinţei noastre, poate că ne va scurta suferinţele. Sau poate că nu. Dar, pentru a merita o astfel de favoare divină, trebuie să depunem efortul de a nu ne pierde credinţa în Bine, trăind în mijlocul atâtor rele, şi urmărind cu încăpăţânare să ne purificăm mintea, sufletul. Nu este de ajuns să fim botezaţi creştini ca să ne putem lăuda că „Mântuitorul ne-a luat păcatele asupra Sa”!

Prin botezul creştin ni se dă şansa să începem o viaţă nouă, curată, ceea ce ne va ajuta să ne ardem singuri păcatele vechi.