Cristos, binele, adevărul spre o teologie mai aproape de real

SPIRITISMUL ÎN CREŞTINISM

INTRODUCERE

Spiritismul îşi are rădăcini adânci în spiritualitatea orientală multimilenară. Şamanismul civilizaţiilor primitive de pe toate continentele este, şi el, strâns împletit cu practici spiritiste. Putem spune că spiritismul, aşa cum este cunoscut occidentalilor, nu este ceva nou în cultura omenirii, ci doar o adaptare modernă a tradiţiilor religioase de pe întregul glob pământesc.

Spiritismul se ocupă cu legătura dintre oamenii vii şi cei morţi, adică, mai corect spus, spiritele. Marea majoritate a spiritelor evoluate au fost odată oameni. Noi, de asemenea, vom redeveni, după moarte, spirite libere. În acest sens, spiritismul este un mod de a ne descoperi de unde venim, de ce suntem aici şi încotro ne îndreptăm. Fără a fi o religie în sine, această doctrină le explică şi stă la baza tuturor religiilor.

Întregul efort civilizatoric al omului se sprijină pe îndrumările şi ajutorul spiritelor. Cine, oare, îl îndeamnă să creeze bunuri culturale sau să-şi instruiască semenii? Să fie instinctul animalic de supravieţuire? Nu, omul nu are nevoie de spiritualitate ca să vieţuiască. La ce bun să se sacrifice pe altarul unei idei ştiinţifice, ideal social sau opere de artă? Este clar că raţiuni superioare îi obligă pe oameni să se organizeze, să-şi transmită experienţele şi să-i educe pe tineri. Cum viaţa omului este prea scurtă, el nu construieşte viitorul pentru sine, ci pentru spiritele ce se vor întrupa în copiii lumii de mâine. Aceste spirite, ce deocamdată îşi aşteaptă dreptul la viaţă, ne dau şi ele ghes să ne îngrijim de viitor !

SPIRITISMUL CREŞTIN

Biserica creştină are sfânta misiune de a conduce lupta oamenilor împotriva răului de pe Pământ. Ea oferă mângâiere sufletească şi înţelepciune de viaţă. Apropie oamenii de Cer şi îi face mai puţin dependenţi de teluric. Îi familiarizează cu lumea de Apoi, ajutându-i să treacă „dincolo” cu cugetul împăcat şi fără teamă. Le transmite îndemnurile de viaţă ale sfinţilor care au murit şi care mai trăiesc. De aceea, este de neînţeles înverşunarea cu care unii creştini se ridică împotriva doctrinei spiritiste! Dacă ei se referă doar la practicile spiritiste empirice şi fără ghidare divină (cu măsuţa, cu ciocănituri, cu materializări de fantome etc.), atunci au dreptate să dezaprobe astfel de experimente dubioase. Ele nu au valoare spirituală deosebită, fiind uneori doar o joacă, una cam periculoasă.

Noi acordăm spiritismului un înţeles mai nobil. Spiritismul cuprinde munca de luminare a minţii oamenilor prin mesaje primite de la Spiritele Superioare, aflate în slujba Domnului Dumnezeu. În cadrul acestui spiritism divin s-au născut nemuritoarele opere ale lui Allan Kardec - „Cartea Spiritelor”, B.P.Haşdeu - „Sic Cogito”, Scarlat Demetrescu - „Din tainele vieţii şi ale universului” ş.a. Aceste scrieri înalte ajută la apropierea înţeleaptă a omului de Creator, fiind concordante cu îndemnurile biblice.

Cartea Cărţilor nu contrazice noţiunile spiritiste, ci ele transpar deseori din ea, încât putem spune, fără a greşi, că religia creştină este îmbibată de fenomene spiritiste! Iată argumentele Scripturii, destinate însă numai celor ce au urechi de auzit, ochi de văzut şi minte de priceput:

 1

Întâi, dematerializarea cadavrului lui Isus Cristos, adică transformarea corpului Său fizic în energie – fenomen spiritist.

Dovada transmutării atomilor fizici în energie pură este chiar întipărirea „radioactivă” a trupului şi chipului Mântuitorului pe giulgiul de înmormântare, actualmente păstrat în oraşul Torino.

 2

Pe urmă, cele câteva apariţii ulterioare ale lui Isus în faţa ucenicilor, adică materializarea spiritului Său.

Materializarea completă a unui duh necesită un aport imens de energie şi de aceea Isus n-a revenit decât ocazional şi pe durate scurte. El şi-a făcut apariţia doar în răstimpul celor 40 zile de la moartea Sa fizică. În doctrina spiritistă se ştie că, în acest interval, spiritul mai este încă înconjurat de învelişul de materie fină eterico-astrală, iar apoi spiritul se eliberează şi de ultimele resturi materiale. (Parastasul creştin de 6 săptămâni sărbătoreşte tocmai acest eveniment spiritual). Materializările spiritului Său s-au sprijinit pe acest masiv aport energetic duhual.

 3

Că nu a fost o revenire la viaţă a corpului mort, ci doar fenomene spiritiste, o confirmă indirect şi Apostolul:

«Dar, pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas zicându-i: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”. Iar bărbaţii care erau cu el pe cale stăteau înmărmuriţi auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni.» (Faptele Apostolilor 9.3,4,7)

 4

Ce ne mai dezvăluie Scriptura? Isus nu a fost singurul „înviat” (adică spirit materializat), ci au mai fost şi alţii:

«Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi, ieşind din morminte, după învierea lui [?!?], au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.» (Matei 27.51-53)

 5

Însuşi Apostolul Ioan îi sfătuia pe primii adepţi creştini cum să cerceteze lumea spiritelor, nicidecum nu le interzicea:

«Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu... » (1 Ioan 4.1)

Fiindcă Apostolii, ei înşişi, erau conduşi de vocile Spiritelor Divine:

«Un Înger al Domnului a vorbit lui Filip şi i-a zis: „Scoală-te şi du-te spre miazăzi, pe drumul care pogoară spre Ierusalim spre Gaza şi care este pustiu.» (Faptele Apostolilor 8.26)

 6

Însuşi Apostolul Pavel confirmă harul pe care îl au unele fiinţe alese să comunice cu spiritele. Nu este obligatoriu ca aceste persoane rare să facă parte din breasla clericilor, ci ele au fost alese de Dumnezeu după alt criteriu:

«Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă, întru acelaşi Duh, credinţă, iar altuia darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia, proorocie; unuia deosebirea duhurilor [...]» (1 Corinteni 12.8-10)

 7

În sfârşit, Însuşi Isus Cristos le-a dezvăluit celor apropiaţi secretul reîncarnării - fundamentul doctrinei spiritiste:

« [Ioan Botezătorul]...va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie …» (Luca 1.17)

«Şi ucenicii L-au întrebat: Pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar El le-a răspuns: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit... Atunci au înţeles ucenicii că Isus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul.» (Matei 17.10-13)

 8

Deseori ucenicii încercau să înţeleagă cauzele profunde ale mizeriei umane, după cum îi învăţase Isus:

«Ucenicii Lui L-au întrebat: „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta, sau părinţii lui, de s-a născut orb?” » (Ioan 9.2)

Nu puteau să-i pună această întrebare decât dacă fuseseră iniţiaţi în doctrina „karmei”, a cauzei şi efectului obligatoriu. Conform acesteia, suferinţa poate fi generată de păcatele fiinţei înainte de a se naşte, adică ale omului în care spiritul a fost încarnat în viaţa anterioară.

Încheiem aici demonstraţia bazată pe cuvintele Bibliei precum că religia creştină este clădită pe concepţia spiritistă. Dar, nici nu era nevoie de atâtea argumente. Preoţii ar putea recunoaşte că ei înşişi lucrează tot timpul cu spiritele. Îi invocă pe Isus Cristos şi pe Maica Domnului, fac slujbe pentru sfinţii din calendar. Aceştia nu reprezintă simple nume sau icoane, ci scântei din înţelepciunea dumnezeiască, adică spirite deosebit de înalte, cu o vibraţie extrem de puternică.

Şi atunci, cine şi de ce se teme de spiritism ?...
2002