Cristos, binele, adevărul spre o teologie mai aproape de real

MÂNTUIREA DIN LANŢUL REÎNCARNĂRII

Isus nu prelua oricui păcatele, în schimb, atrăgea tuturor atenţia asupra efortului individual de a ne mântui sufletele. Unii au înţeles că, după moarte, ne aşteaptă o suferinţă sau o fericire eternă, fiecăruia după fapte. Desigur că dreptatea divină împarte sufletului după cum merită, dar Isus ne asigură că suferinţa nu este veşnică.

« „Adevărat, adevărat vă spun” le-a răspuns Isus, „oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului. Dar robul nu rămâne pururea în casă…» (Ioan 8.34,35)

«Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi. » (Ioan 8.31)

Mântuirea înseamnă eliminarea cauzelor suferinţelor viitoare. Fără mântuire, suferinţele vor urma întotdeauna păcatelor, într-un lanţ nesfârşit. Prin mântuire, aceste cauze vor fi anihilate şi suferinţa individului se va termina. 

Dar ce se întâmplă când omul nu a reuşit să se mântuiască atâta vreme cât a trăit pe Pământ ? Iată alternativele posibile:

1.  Păcatele sale vor continua să rodească pedepse şi în viaţa sufletului după moarte. Dar, cum nu este just (iar dreptatea divină este perfectă) ca la păcate limitate să urmeze pedepse infinite, ar însemna că, după sfârşitul lor, orice suflet va deveni curat ca o lacrimă. Această variantă este falsă, căci dacă mântuirea ar veni de la sine după moarte, omul n-ar mai trebui să se zbată a o dobândi pe Pământ.

2.  După moarte, sufletul nu are posibilitatea de a expia în totalitate păcatele omului. Înseamnă că păcatele acumulate nici nu şi-au manifestat efectele şi nici nu mai au condiţii să izbucnească. Un asemenea suflet ar ­fi veşnic chinuit, simţind apăsarea păcatelor trecute, dar neavând niciun mijloc de a le ispăşi. Pe de o parte, constatăm o eternizare a suferinţei, urmând unor greşeli limitate, iar pe de altă parte, o blocare a lanţului cauzalităţii universale. Această situaţie nefirească este clarificată de logica bunului simţ astfel: sufletului trebuie să i se ofere şansa reîntoarcerii pe Pământ într-un trup de om pentru a se curăţi de păcatele trecute. Acesta este fenomenul natural al reîncarnării. Este singura soluţie pentru a ajuta sufletul să se purifice, pentru a duce o viaţă fericită după moarte.

 Ajunşi aici, o altă întrebare ne poate alimenta deznădejdea: dacă, după o viaţă virtuoasă, chiar şi fericirea cerească este efemeră, datorită reîncarnării, atunci mai merită să depunem eforturi ca să o obţinem? Răspunsul e simplu: eternizarea fericirii cereşti trebuie să fie ţelul nostru suprem, adică evitarea unei alte încarnări a spiritului nostru. Iată că, pe firul logicii, am ajuns la concluzia religiilor orientale: scopul urmărit de spirit este „eliberarea de lanţul reîncarnărilor”, chiar dacă efortul se va întinde pe durata a câtorva vieţi de căutare a perfecţiunii. Aceasta este „mântuirea” de care vorbea Isus, mântuirea sufletului de necesitatea reîntrupării.

Numai un om neserios poate refuza efortul de îmbunătăţire personală pe motiv că „oricum se va mai reîncarna”! Este un argument la fel de fals precum acela că „doar o viaţă are omul şi de-aceea nu trebuie să-şi refuze nici un capriciu”. Virtutea a fost întotdeauna mai dificilă decât dezmăţul. Iar păcătoşii îşi găsesc întotdeauna justificări pentru slăbiciunile lor.

Am putea să concluzionăm că datorită karmei, adică mecanismului automat al efectelor care urmează cauzelor, spiritul se reîncarnează pentru a se purifica. Această idee conţine un adevăr, dar nu epuizează subiectul.

Nu atât karma este motivul principal al încarnărilor, ea fiind un efect secundar al acestora. Motivul real al reîncarnărilor este, în primul rând, dorinţa lui Dumnezeu de a crea lumea. Domnul Dumnezeu vrea să apară noi fiinţe în fiecare clipă. Dacă spiritele nu s-ar încarna, cum s-ar mai continua viaţa în Univers? În al doilea rând, Dumnezeu vrea ca spiritul să dobândească experienţe fizice diverse, ce îl fac mai inteligent, mai înţelept şi îi dăruie o personalitate puternică.

Dacă ar fi după merit, nimeni nu s-ar mântui de ciclul reîncarnărilor, karma fiind un cerc vicios care se perpetuează la nesfârşit. De aceea, în marea Sa bunătate, Dumnezeu opreşte la momentul cuvenit acest ciclu, atunci când spiritul s-a curăţat suficient de mult de mizeriile pământeşti din sutele de vieţi umane parcurse…

 

EFORTUL SPIRITUAL INDIVIDUAL

 Binecuvântarea divină nu vine oricând şi pentru oricine. Este nevoie ca omul să se fi purificat în prealabil, adică să devină cât mai receptiv la influenţele divine. Un om impur din punct de vedere spiritual rezonează uşor cu mizeriile, cu iadul, aducându-le şi în viaţa sa. Purificarea este singura garanţie că omul se apropie de Voinţa Divină în gând, vorbă, faptă. Fericirea adevărată apare atunci când omul primeşte în suflet binecuvântarea lui Dumnezeu, adică Duhul Sfânt.

Dar ce înseamnă această „purificare” de care depinde fericirea noastră omenească şi cea spirituală ?

A nu greşi prea mult în faţa Legilor Divine reprezintă deja primul semn de purificare, căci pentru a duce o viaţă morală e nevoie de multă voinţă, inteligenţă, iubire. Un spirit ferm hotărât să evolueze rapid îi va ţine în frâu omului în care este întrupat toate pornirile spre rău, spre imoralitate. Cu alte cuvinte, omului nu-i vine să fure, nu-i vine să ucidă, nu-i vine să comită un adulter, nu urăşte, nu dispreţuieşte, nu este trufaş ş.a.m.d.

Deseori, purificarea morală nu se manifestă ca un proces conştient şi voluntar, ci ea survine pe parcursul unei vieţi presărate cu multe experienţe amare. Lacrimile nu purifică doar ochii, ci mai ales sufletul. Alteori, suferinţele îl înrăiesc pe om şi îi agravează situaţia spirituală. Oare, după câte vieţi îşi va „arde” spiritul toate păcatele grele adunate prin nefericire şi instigare demonică?

Anumite creaţii culturale sau artistice (cărţi, filme, piese de teatru, opere plastice etc.) ori evenimente deosebite ne pot induce stări de spirit extraordinare, de catarsis. Avem pentru câteva clipe intuiţia unor trăiri înălţătoare, greu de exprimat. Ceva în noi se mişcă, ceva viu şi măreţ. Aceste stări de catarsis ne purifică şi ele, dar au un efect de scurtă durată. Se impune efortul nostru conştient şi permanent întru înnobilarea sufletului.

Unele metode ale disciplinelor iniţiatice promit purificarea rapidă a karmei şi dobândirea de puteri suprafizice. Totuşi, nici una dintre ele nu ne garantează obţinerea stării de curăţenie lăuntrică; ne pot ajuta, dar ne pot deveni şi o piedică. Aceasta depinde de om şi de calitatea spiritului său…