Cristos, binele, adevărul spre o teologie mai aproape de real

SPRE O RELIGIE UNIVERSALĂ

Spiritualitatea are mai multe roluri pragmatice: de a linişti angoasa omului în perspectiva morţii; de a desprinde interesul omului de realitatea imediată, concretă, presantă, făcând viaţa mai suportabilă... şi alte roluri, mai idealiste.

Omul spiritual priveşte moartea ca pe o continuare a căutării plăcerilor spirituale pe un nivel superior. Omul ne-spiritual priveşte moartea ca pe o întrerupere a plăcerilor vieţii. Amândoi au dreptate, din perspectiva fiecăruia. Mai există omul pseudo-spiritual, care crede că va dobândi în lumea duhurilor plăcerile omeneşti duse la extrem.

ATEUL: Religiile, spiritualitatea îl îndepărtează pe om de realitatea concretă. Asta ne trebuie? Orice formă de religie ne îndeamnă să nu mai dăm credit total celor 5 simţuri şi instinctelor. De ce această obsesie? Dacă nu există nimic dincolo, ar fi o păcăleală crudă. Chiar dacă ar exista ceva dincolo, realitatea concretă are acelaşi drept de existenţă, deci nu ar trebui discreditată. De ce să nu ne trăim viaţa din plin? De ce să visăm la invizibil şi inaccesibil? Ia să ne mai lase în pace toţi popii, guru-şii, predicatorii şi ceilalţi care ne îndoapă cu teorii sterpe despre nimic real şi ne fac să pierdem timpul cu ritualuri şi practici „spirituale”! Ateismul ne oferă libertatea totală a cugetului...

Ce să răspundem acestor reproşuri sincere şi aparent motivate? Da, realitatea materială exercită o presiune gigantică asupra conştiinţei umane, iar idealurile nobile sunt strivite în menghina vieţii concrete şi a mentalităţii colective. Pe de altă parte, spiritualitatea nu trebuie impusă prin dogme şi ideologii, fiindcă beneficiază de suficiente argumente raţionale, afective şi intuitive. Chiar dacă, prin absurd, nu ar exista nimic „dincolo”, spiritualitatea este singurul motiv viabil pentru existenţa moralei, a nobleţei şi celorlalte calităţi umane. Etica atee nu convinge pe nimeni. Dar dacă există ceva „dincolo”, atunci religia şi spiritualitatea ne facilitează informarea, care precede percepţia directă a realităţii suprafizice.

ATEUL: Chiar şi noi, ateii recunoaştem faptul că spiritualitatea te ajută să scapi de angoasa morţii. Dar merită să ne schimbăm viaţa cu gândul tot mereu la moarte? Oare religia nu ne cere prea mult efort, sacrificiu, timp şi energie? Nu ne fură bucuria vieţii şi a bunului plac?

Problema religiei este că o predică oameni care nu o înţeleg profund, prefăcuţi şi mincinoşi. De aceea, pare o „monedă falsă”, inutilă în viaţa cotidiană. Sfinţii şi trăitorii în duh ai religiei sunt cei ce o duc mai departe, o fac să trăiască în sufletele celor cu care iau contact. Înţelepciunea este o chemare, nu o meserie.

„Dincolo” este eternitatea, iar „aici” este efemerul. Spiritualitatea ne cere doar atât: să nu mai iubim efemerul în dauna eternităţii, ci măcar în mod egal. Acesta este motivul pentru care ne aminteşte mereu că DINCOLO există cu adevărat, iar asta ne aduce pacea sufletului. Omul este concret, dar efemer. Spiritul este invizibil, dar nemuritor. Trăirea vieţii este naturală, îndreptată dinspre invizibil spre concret. Dar sensul vieţii este spiritual, ţintind de la efemer spre etern.

Iată o temă foarte bună de meditaţie: Oare este real ce-i efemer? Nu te grăbi să răspunzi, ci doar reflectează serios...

* * *
Buddha s-a opus constant cultului personalităţii pe când trăia. Totuşi, religia budistă populară se închină azi la statuile lui Buddha. Cristos s-a opus cultului personalităţii, o ştim din pilda spălării picioarelor apostolilor. Totuşi, religia creştină îi dedică lui Isus un imens cult al personalităţii. Desigur, avem nevoie de păstrarea unei amintiri pioase, pline de recunoştinţă pentru marile Personalităţi spirituale, ca şi de invocarea ajutorului spiritului Lor. Dar de aici şi până la punerea fondatorului în centrul religiei este o distanţă – de un pas. Pas pe care l-au făcut toate religiile. Toate şi-au construit idoli şi legende. Şi de aici au izbucnit certurile dintre ele. Faţada s-a dovedit mai importantă decât interiorul. Dumnezeu pare că a fost doar pretextul religiilor, nu scopul lor.

Religia Baha’i îşi propune să le dea tuturor dreptate, dar ea însăşi e o altă religie printre celelalte. Desigur, istoria trebuie asumată, înţeleasă, dar ea nu poate fi temelia unei religii universale. Cum spunea un mare scriitor, „istoria e o formă de literatură”.

O religie universală nu poate fi decât una pur spirituală. Dar spiritualitatea pură nu este şi populară. Oamenii sunt atraşi mai ales de spectacolul ritualurilor şi a presupuselor (sau realelor) miracole. Ei caută, în primul rând, utilitatea practică pentru necazurile imediate. Şi sunt dispuşi mai degrabă la un eventual efort financiar, pentru a păstra o relaţie politicoasă cu Dumnezeu, decât un efort interior. O religie pură impune o luptă cu tine însuţi, de autocunoaştere, de autocontrol, dorinţa de a te îmbunătăţi necontenit şi de a cunoaşte realităţile spirituale invizibile. Deja pare prea mult! E mai simplu să urmezi canoane sau să mergi în pelerinaje decât să te schimbi lăuntric, în mod programatic...

Până la urmă, oamenii îşi aleg singuri ce fel de religie vor să aibă. Nu e cazul să ironizăm ritualurile şi dogmele, deşi le vedem superficialitatea. Ele satisfac cererea de consum spiritual majoritar. Unele chiar funcţionează. Religia ritualică (exoterică) îşi are rostul său.

În schimb, cei care vor să înţeleagă mai mult, pot apela la învăţăturile esoterice. De exemplu, creştinismul le conţine pe cele gnostice, islamismul, pe cele sufite, mozaismul, pe cele cabalistice, Orientul e plin de revelaţii, iar numeroşi semeni de lângă noi mărturisesc azi public din trăirile lor mistice. Esoterismul completează exoterismul în marele tablou al credinţelor generale de pe Terra. Peisajul religios este în mişcare, deşi clericii ar vrea să-l împietrească, ca să le fie lor mai comod. Adevărul se rostogoleşte ca o avalanşă de pe crestele spirituale, acoperind falsul, ipocrizia şi descoperind treptat lumina Cerului.
28 iulie 2011