Cristos, binele, adevărul spre o teologie mai aproape de real

ATRAGEREA GRAŢIEI DIVINE

În religiile primitive, şamanul este intermediarul zeilor, el decizând şi controlând ceremoniile şi ritualurile necesare pentru îmbunarea sorţii. În schimb, centrul şi cheia oricărei religii majore este rugăciunea individuală. Când ea nu funcţionează, nici religia nu mai are rost, părând o activitate seacă şi constrângătoare. Dar atenţie! rugăciunea nu este o înşiruire de cuvinte, ci un APEL TELEPATIC către Supremul Dumnezeu sau alte Forţe Înalte Benefice din univers (Isus Cristos, Maica Domnului etc.). Cuvintele (ca şi imaginile ori simbolurile sacre) au simplul rol de a ne introduce în sfera spirituală, de a ne focaliza mintea şi sentimentele asupra Sursei divine.

Acelaşi rol fermecat îl poate juca însă şi lectura unor pasaje din cărţi inspirate, a unor poezii, receptarea sensibilă a unor opere muzicale sau plastice geniale. Ele ne pot induce o stare de catarsis, de înălţare, în care să simţim că ne pătrunde energia Divinităţii. În acel moment, nici nu mai avem nevoie de o rugăciune în sens clasic. Deja ne aflăm de cealaltă parte a ei, primind în corp şi suflet energia mereu proaspătă a lui Dumnezeu.

Dintre vorbele spirituale înregistrate pe hârtie, cele mai puternice aparţin Marilor Lumini care au fost încarnate pe planetă. Cuvintele lor păstrează forţa energetică cu care au fost rostite şi sunt un izvor nesecat de inspiraţie pentru fiecare generaţie. La fel de preţioase sunt mesajele spirituale ale Marilor Lumini Celeste transmise nouă prin mediumi elevaţi. Aceste mesaje, de asemenea, au o încărcătură energetică fermecată, care ne emoţionează instantaneu şi ne comunică informaţii pe mai multe nivele de înţelegere, având chiar puterea de a ne conecta la Mintea Divină. Astfel de pasaje minunate cuprinde şi cartea „Spiritismul – metodă modernă de investigaţie” a mediumului NINA PETRE.

Cele mai importante surse de inspiraţie şi conexiune cu Divinitatea sunt chiar marii iluminaţi spirituali în viaţă, dacă avem norocul să le fim prin preajmă. Este o mare binecuvântare şi ajutor pentru a simţi Divinitatea ceva mai aproape. Câmpul lor energetic, dar şi ajutorul spiritelor superioare care roiesc în jurul lor, ne pot transpune într-o stare aproape extatică, dar liniştită. Depinde şi de sensibilitatea noastră, de pregătirea spirituală, de aspiraţia pe care o avem sau nu o avem. Nimeni nu ne obligă să fim receptivi la energia sfântă venită de la Dumnezeu! Aşa funcţionează religia iubirii, singura adevărată. Restul regulilor clericale şi principiilor teologice sunt auxiliare, ba deseori chiar un balast pentru dorinţa de înălţare spirituală.

 

DEPISTAREA UNUI MISTIC

Cum descriem iluminarea divină? În urma iluminării spirituale, misticul trăieşte, câtva timp, ca într-o beţie, total distras de aspectele pământeşti ale vieţii. Este beat de Dumnezeu. Sau se aseamănă cu un îndrăgostit foc, mereu zâmbitor, într-o stare euforică. Este îndrăgostit de Dumnezeu. Această iubire întrece orice altă dragoste terestră, nefiind geloasă, ci hrănind iubirea pentru toate fiinţele, făcând din fiecare zi o sărbătoare şi din fiecare clipă un extaz. Totuşi, acest efect beatific durează o perioadă limitată, după care misticul se poate reintegra în viaţa obişnuită.

Nu avem standarde ca să căutăm un mistic, precum pe Yeti sau Bigfoot! Uneori este greu să îi depistăm sau să-i deosebim dintre falşii profeţi. Şi între iluminaţi există deosebiri, fiindcă nu toţi au aceeaşi putere de impresionare, de inspiraţie, de ajutor dat celor care îi caută. Sunt tot oameni, diferiţi, doar că au o funcţie psihică în plus. Am putea spune că unii sunt mai contemplativi, iar alţii mai lucrători întru sporirea harului. Unii sunt deja celebri, de alţii nu a auzit nimeni. Unii îşi relatează în detaliu experienţele spirituale, alţii sunt foarte discreţi. Unii manifestă puteri paranormale, alţii se feresc de aşa ceva. Unii îl invocă pe Dumnezeul Cosmic, alţii ne trezesc Sinele lăuntric. Unii au o experienţă foarte vastă, alţii sunt abia la începutul explorării tainelor cereşti. Unii radiază o lumină foarte puternică, purificatoare, alţii abia învaţă să îşi amplifice şi folosească harul. Unii Îl manifestă pe Dumnezeu mai ales prin fapte, alţii, prin cuvinte inspiratoare şi cercetări mistice. Unii au bani, alţii nu...

 

RELIGIE versus SPIRITUALITATE

Deşi există numeroase suprapuneri între cele două, am considerat necesar să subliniem mai ales diferenţele dintre religie şi spiritualitate. Este o încercare mai mult teoretică, fiindcă formele religioase sunt omniprezente şi intrate definitiv în subconştientul colectiv. Nu trasăm graniţe artificiale, ci doar separăm adevărul de minciună în cocteilul spiritual oferit publicului larg.

Prin acest demers venim în sprijinul credincioşilor dezamăgiţi, pentru a-i asigura că spiritualitatea nu dispare din lume odată cu decăderea vreunei religii şi că ei nu trebuie să renunţe niciodată la idealul perfecţiunii. În sânul fiecărei religii există un nucleu pur spiritual care o menţine vie. În acelaşi timp, la periferia ei, se ataşează multe mizerii nespirituale, care o îngreunează, îi reduc eficienţa. Atunci când aspectele negative ne deranjează, soluţia nu este să trecem neapărat la alt cult, sectă sau religie, fiindcă toate au hibe (după cum au şi calităţi!). Drumul spre Dumnezeu este în sus, nu pe orizontală. Deci, să căutăm adevărurile pur spirituale din sânul propriei religii, pe care o vom decoji de impurităţile ignoranţei şi mimetismului, urcând astfel de verticala cunoaşterii spirituale...! În acelaşi timp, putem găsi mari adevăruri spirituale şi în alte religii, în ştiinţă sau filosofie. Chiar şi ateii ne pot fi, uneori, învăţători spirituali...

Deosebiri generale între religie şi spiritualitate

1

În religie, este evidentă făţărnicia preoţilor, care, în general, sunt persoane educate, inteligente, prea puţin impresionate de dogmele pe care le predică „prostimii”. O vorbă populară spune: „Să faci ce spune preotul, nu ce face el!”. În schimb, spiritualitatea pune accent pe sinceritate şi cinste, virtuţi ce ne ridică vibraţiile spirituale. Ipocrizia este o plagă ce deformează mesajul spiritual şi ne îndepărtează de puritatea lui Dumnezeu.

Nu ridicăm piatra împotriva nimănui. Făţărnicia poate fi un produs secundar al neadaptării religiei la realităţile prezente. Preoţii sunt supuşi disciplinei impuse de ierarhia religioasă. Inovaţia este interzisă, ca şi discuţiile libere. Alteori, clericii pur şi simplu şi-au ales o meserie nepotrivită pentru ei, fiind atraşi mai ales de promisiunile de îmbogăţire pe seama credulităţii enoriaşilor.

2

Religia încurajează ignoranţa maselor de credincioşi, pe când spiritualitatea încurajează cunoaşterea tainelor lumii invizibile.

O eroare strigătoare la Cer a religiilor este promisiunea iertării păcatelor şi chiar a crimelor, în schimbul credinţei. Asta linişteşte conştiinţele pătate, dar nu le opreşte să mai greşească, ştiind că oricând îi aşteaptă dezlegarea din gura clerului. Nu ar fi însă mai cinstit şi mai responsabil să ni se spună adevărul: că NIMENI NU NE POATE IERTA ARBITRAR, ci singuri ne vom absolvi - fie prin fapte bune pe măsura vinilor, fie prin suferinţe corespunzătoare, în această viaţă sau în următoarele...?! Atunci cu siguranţă că ne-am cumpăni mai bine faptele.

3

În religie, glasul Divinităţii este preotul, iar în spiritualitate, mediumul (senzitivul). Preotul este îndelung instruit, numit în post de ierarhia sacerdotală şi nu poate fi niciodată considerat egalul vreunui enoriaş, dar în spiritualitate este altfel. Aici se încurajează abilitatea oricui de a deveni un canal intuitiv pentru voinţa Cerului, fiecare pe calea lui particulară, nefiind înscăunat şi îndatorat vreunei instituţii.

Există numeroase tipuri de mediumnitate, cum ar fi cea auditivă, cea vizuală, cu scriere automată, de încorporare etc. INTUIŢIA este cea mai obişnuită formă de mediumnitate (prezentă la toţi oamenii, într-o măsură mai mică sau mai mare), fiind începutul comunicării telepatice performante. Foarte important este caracterul moral, aspiraţia spirituală, intenţiile bune ale mediumului, pentru a nu fi târât de fluxul gândurilor negative din jur. Cu toţii trebuie să dublăm efortul individual de sensibilizare psihică cu cel de purificare a subconştientului, pentru a rezona doar cu spiritele superioare şi cu voinţa lui Dumnezeu!

Toţi oamenii sunt mediumi (mai mult sau mai puţin), toate fiinţele sunt legate energetic şi informaţional între ele. De aceea, cine vrea să trăiască frumos şi conştient ar trebui să înveţe mai multe despre spiritualitate, în general.

4

În religie se mizează excesiv pe imaginaţia credinciosului. Periodic sunt recompuse scenele mitologice, pentru a forţa adeptul să retrăiască afectiv acele evenimente de mult apuse. Se întreţine astfel un câmp mental, o creaţie simbolică ce ar avea rolul păstrării „credinţei”. Este un evident artificiu (sau îndoctrinare), care pe mulţi îi îndepărtează de religie.

Unele tradiţii sunt respectate tocmai pentru că sunt absurde, prin asta dovedindu-şi originea „de pe altă lume”... Pentru unii religioşi, credinţa trebuie să se opună raţiunii, fiindcă mintea omului ar fi prea neputincioasă. Ei confundă credinţa, în mod eronat, cu voinţa şi imaginaţia.

Dar credinţa înseamnă intuiţia existenţei unor legi şi forţe metafizice aflate deasupra aparentului haos pământean. Ea nu trebuie violată nici prin fapte extreme, nici printr-o fantezie necontrolată. Credinţa este un sentiment rafinat, inefabil, subtil şi, în acelaşi timp, cu un potenţial infinit.

Spiritualitatea nu exclude reamintirea evenimentelor şi personajelor sacre ale omenirii, dar pune accentul pe raţiune, pe cercetare personală, pe legătura cu viaţa personală şi implicarea în realitatea prezentă. Credinţa trebuie să vină din suflet, nu din istorie!

5

Religia încătuşează, creează dependenţă, pe când spiritualitatea eliberează fiinţa umană de toate normele, prejudecăţile, cutumele care, în numele lui Dumnezeu, perpetuează starea de înrobire psihică a individului.

Iată câteva exemple din arealul creştin, ca să înţelegem mai clar cum suntem condiţionaţi mental: Ni se induce constant în minte ideea că, fără biserica locului şi intermediarul lui Dumnezeu, preotul, nu există mântuire, oricât de mult am lucra noi spiritual separat. Suntem făcuţi să credem că, fără urmarea tradiţiilor religioase (ritualuri bisericeşti, obiceiuri populare etc.), nu am fi nişte credincioşi adevăraţi. Ni se spune că celelalte religii sunt în profundă eroare, ba chiar ar fi un pericol real pentru noi să cunoaştem şi alte puncte de vedere. Gândirea liberă este riscantă, fiindcă te poate duce spre iad... ş.a.m.d.

6

O deosebire importantă este faptul că religia pune în centrul său un personaj divin exterior, cu intenţii şi comportamente deseori neînţelese. Religia divinizează, de obicei, un singur om (sau câţiva), creând prilejuri de a-l lăuda şi implora (mai exact, a-i cerşi favoruri). În schimb, spiritualitatea – în plus faţă de cunoaşterea aspectelor metafizice obiective ale Creaţiei – revelează divinitatea interioară din fiecare om, cea care este adevăratul nostru centru psihic şi spiritual, sursa puterii imediate. Ea adaugă personalităţii noastre calităţile superioare ale spiritului propriu (voinţa invincibilă, răbdarea smerită, inteligenţa lucidă, compasiunea universală, aspiraţia spre perfecţiune, dorinţa de a fi de folos general, libertatea interioară etc.), amplificându-ne totodată sentimentul natural de a iubi Creatorul Suprem, fără a-i comanda nimic în schimb sau a ne teme de El.

Totuşi să fim realişti: uneori ne simţim slabi şi avem nevoie de ajutor! Apelul la Divinitate prin rugă-cerere este absolut normal, mai ales când omul se află la mare necaz şi invocă spontan ajutorul Cerului. (Chiar dacă nu ar rezolva altceva, cu siguranţă că rugăciunea bine executată ne poate angrena forţa gândului şi a voinţei proprii, pentru a ne ajuta singuri !)

Cum să ne rugăm corect într-o situaţie dramatică? Avem un model sugerat de viaţa lui Isus Cristos: „Doamne, dacă este cu putinţă, îndepărtează de la mine acest necaz! Dacă nu, facă-se Voia Ta!” (vezi Matei 26:39)

Spiritualitatea adevărată ne ponderează disperarea şi vulnerabilitatea şi în situaţiile mai calme, obişnuite, când ne confruntăm mai ales cu incertitudinea decât cu neputinţa reală. Omul îmbunătăţit duhovniceşte ştie că Dumnezeu îi cunoaşte deja problemele şi, în măsura în care îl merită şi chiar are nevoie de el, va primi ajutorul necesar. Uneori, acest ajutor este cu totul neaşteptat, fiindcă nu-i îndeplineşte neapărat dorinţele, ci urmează un scenariu inedit sau chiar nedorit; dar totul ţinteşte spre binele superior al său, bine pe care deseori omul nu îl intuieşte. În fond, ne aflăm pe această planetă ca să experimentăm diverse situaţii şi să ne dezvoltăm propriile capacităţi de acţiune prin lupta cu greutăţile.