Cristos, binele, adevărul spre o teologie mai aproape de real

SUPRAOMUL

 A vorbi despre perfecţiune nu reprezintă un lucru romantic sau inutil. În fiecare suflet se află sădit şi bine ascuns un ideal de perfecţiune. Orice domeniu cuprinde şi criterii de performanţă. Dar există cu adevărat omul „perfect” ? Este clar că nu putem găsi toate calităţile umane posibile într-o singură fiinţă. 

Se spune că omul perfect are aura de protecţie perfect consolidată, capabilă să respingă toate agresiunile energetice din exterior. Agresiunile energetice pot avea efecte mentale, psihice sau vitale. Ele pot provoca: gânduri perverse, contrare interesului propriu şi binelui general; ură, mânie, disperare; manifestări de boală pentru care nu există explicaţii medicale.

 Trăim într-un ocean de energii. Tot ce este viu în Univers primeşte şi emite energie. Chiar şi gândul este o formă de energie, deosebit de rafinată. Mintea noastră suportă un asalt permanent de idei care nu ne aparţin. Unele dintre ele sunt produsul altor minţi omeneşti, orientate către noi. Altele vin de la spiritele din astral (ele însele, nişte „energii inteligente”).

Ce se întâmplă când suntem loviţi cu fluxuri mentale nocive? Dacă biocâmpul nu se mai poate apăra şi este penetrat, mintea „ni se întunecă” – raţionamentele noastre nu mai au profunzime, ne slăbesc intuiţia şi creativitatea, apar ideile fixe şi un comportament inconstant. De aici rezultă alegerile greşit făcute, conflictele fără motivaţie, atitudinile nepotrivite. Ar fi ideal să simţim când suntem influenţaţi în a lua o decizie greşită! Am putea alege imediat varianta opusă de acţiune, cea corectă. Dar, oare, putem noi separa gândurile proprii de cele venite din afară?

Cu toţii ştim cum a fost Isus Cristos ispitit de entităţile satanice pe timpul celor 40 zile de asceză totală. O aflăm din Sfânta Evanghelie (Matei 4). Dar putem înţelege mai mult: Mântuitorul era mereu supus influenţelor subtile malefice…

Iată, El putea înmulţi pâinile, dar tot El flămânzea, căutând niscaiva smochine sălbatice. „Porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine !”, Îl tot îndemna Diavolul. Totuşi, Isus ştia că Dumnezeu Îl îndemna să producă miracole doar ca semne divine, lipsite de intenţii egoiste.

Tot El potolea furtuna şi mergea pe mare, dar, în acelaşi timp, se ascundea abil de iudeii ce L-ar fi vrut mort. A preferat să dispară din ochii lor, decât să-i respingă prin forţele Sale suprafizice. „Aruncă-te de pe streaşina Ierusalimului şi Dumnezeu Îţi va scăpa viaţa !”, Îl ispiteau Diavolii. Isus ştia, însă, că tot ce Îi cerea Tatălui Său Ceresc trebuia să fie perfect justificat.

Ultima ispitire a fost şi cea mai dură. Înainte de a fi prins, în grădina Ghetsimani, a fost tentat să-şi vândă sufletul Satanei. Dumnezeu nu-l mai putea salva – destinul Său fusese pecetluit. Mai avea o singură scăpare: „Îţi voi da împărăţia lumii, dacă te vei închina mie!”, Îl ademenea Tartorul. Cât de greu a învins Isus ispita satanică! „Sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ.” (Luca 22.44)

Dar a învins! A respins asaltul hipnotic al celui mai puternic duşman! Şi a fost glorificat ca primul om perfect din istorie! Cel care îşi controla desăvârşit gândurile şi faptele, pentru a nu contraveni Ordinii dorite de Creatorul Suprem… Cine altul putea face la fel? Apostolul Petru, ispitit şi el de diavol, urma să-şi tăgăduiască Învăţătorul peste doar câteva ore…

 Nu este deloc simplu, pentru cineva cu un fond spiritual elevat, să nu se lase pătat de mizeriile acestei lumi şi de fiinţele perverse omniprezente. Se poate aştepta să fie agresat verbal, energetic-subtil sau chiar fizic de oameni manipulaţi de „inteligenţele” demonice. Cu cât omul se situează pe o mai înaltă poziţie spirituală, cu cât este mai bun, mai cinstit, mai frumos sufleteşte, cu atât este mai aprig atacat de forţele Întunericului, invidioase pe lumina pe care o răspândeşte. Se dă o luptă fără odihnă cu duşmanii Luminii, mânaţi de o ură năprasnică împotriva Divinităţii, cârcotaşi ce ar dori să distrugă orice dovadă a existenţei lui Dumnezeu, să anihileze pe oricine îşi afirmă prin fapte aderenţa la valorile supreme ale Binelui, Frumosului şi Adevărului Divin. Lupta este reală, dar idealul pe care îl slujim cu curaj merită tot acest sacrificiu. Avem încredere în victorie, căci nu-i nevoie de altceva decât de perseverenţă în a urma Lumina. Astfel, nu vom rămâne niciodată în Întuneric…

 Nu ne putem opri să ne gândim acum la alţi „învăţători”, „iluminaţi”, „maeştri spirituali”, „guru” etc., care şi-au asumat o misiune prin care aspiră să aducă semenilor câteva raze din lumina divină. Din păcate, unele dintre aceste persoane nu se ridică la nivelul pretenţiilor spirituale pe care le au. După un început promiţător în inaugurarea unei noi căi spirituale, sau în clarificarea şi actualizarea unor concepte ori practici religioase, sau în sintetizarea unor orientări spirituale diverse, ei pot eşua în abisul unor tentaţii pământeşti. Fie dedându-se prea multor plăceri trupeşti, fie folosindu-şi puterile în scopuri malefice, fie manipulând oamenii în dauna lor, fie căzând în patima strângerii şi cheltuirii de averi, întotdeauna drama acestor suflete căzute este resimţită de Spiritele Superioare ca o înfrângere a forţelor Binelui. Cât de greu se construieşte un destin de îndrumător spiritual şi cât de uşor se poate el perverti în iureşul lumesc! Câte eforturi fac îngerii ca să-i îndrepte pe aceşti mari rătăciţi! Abia la Judecata de Apoi se analizează complet, cu divină dreptate, cât mult bine, dar şi cât rău a adus respectivul „maestru” discipolilor săi şi câte mai are spiritul lui de ispăşit de acum încolo pentru dezastrul uman pe care l-a lăsat pe Pământ…
2002

DE CE TEOLOGIA CREŞTINĂ RESPINGE REÎNCARNAREA

În religiile orientale cheia de boltă a credinţei religioase este „metempsihoza sufletului”. Conform acestei credinţe, sufletul călătoreşte prin lumea materială, născându-se într-un corp, apoi în altul, între timp poposind înspre odihnă pe tărâmul inefabil al spiritelor. Dumnezeu este Ţinta finală a acestui voiaj astral, precum şi Farul călăuzitor pe drumul evoluţiei spirituale.

Ignorând această viziune, religia creştină are puţine de spus despre reîncarnarea sufletului. Fiind un subiect important din punct de vedere teologic, ne întrebăm de ce nu este menţionat în Biblie, de ce nu este combătut, precum alte obiceiuri şi credinţe păgâne... De ce Mântuitorul Isus nu ne-a avertizat sub nici o formă împotriva doctrinei reîncarnării, atât de răspândite în Orient de mii de ani? Nici o nouă teorie despre nemurire nu ar fi putut face abstracţie de ea, fie şi numai pentru a o critica... Fără a încerca să răspundă la aceste „speculaţii”, teologii creştini îşi menţin părerile rigide, avându-şi originea în istoria timpurie a creştinismului.

La începutul Erei Noastre credincioşii erau mult mai înclinaţi să dea crezare conceptului reîncarnării spiritului. Nu din naivitate, ci ascultând predicile unor mari învăţaţi ai timpului. Principalul responsabil cu răsturnarea acestui curent ideologic nu a fost un om al Bisericii, ci un împărat puternic şi plin de ambiţii lumeşti, Justinian al Bizanţului. La acea dată, Imperiul Roman era divizat în două părţi, una cu capitala la Roma, cealaltă la Constantinopol. Abia se încheiase Bătălia pentru Italia, când armata împăratului bizantin distrusese Imperiul Ostrogot în lupta de la Taginae. Justinian era în culmea gloriei.

Este anul 553 d.C. Împăratul îi cere Papei Vigilius (ţinut forţat de mult timp la Constantinopol) să convoace o mare adunare a Bisericilor creştine din toate teritoriile Imperiului. Pe fondul disensiunilor mai vechi dintre Papă şi perechea imperială şi întrucât Prea-fericitul insistă să fie chemaţi cât mai mulţi reprezentanţi ai episcopilor din Est şi Vest, amânând astfel întâlnirea, Justinian convoacă el însuşi Conciliul Ecumenic (al cincilea de la decretarea creştinismului ca religie oficială a Imperiului Bizantin, la Niceea, în anul 325 D.C. şi al doilea ţinut la Constantinopol). Adunarea, deşi numeroasă, nu este reprezentativă. Cu excepţia Papei Vigilius, nici un episcop din Vest nu este prezent. În plus, Justinian are grijă să cheme mulţi clerici dintre cei obedienţi ai poruncilor imperiale. Ca un gest de protest, Întâi-stătătorul Bisericii de Apus nu asistă la lucrările Conciliului. Lucrările se ţin timp de câteva săptămâni într-o atmosferă tensionată, încheindu-se cu un text votat şi semnat de cei prezenţi şi de împăratul Justinian, dar nu şi de Papă. Astfel, împăratul îşi întărea puterea politică pe care i-o da simbioza cu Biserica oficială, într-un peisaj creştin cu nenumărate secte în permanente controverse teologice.

În textul adoptat este vorba de tranşarea controversei „celor trei capitole”, prin care trei cărturari creştini sunt condamnaţi ca eretici. Dar mai este ceva foarte grav pentru evoluţia ulterioară a omenirii: condamnarea ca blasfemie a învăţăturilor lui Origen.

Origen ¹ (185 - 254 d.C.) fusese unul dintre cei mai proeminenţi Părinţi ai Bisericii Creştine originare, un prolific exeget al scripturilor biblice şi martir al credinţei. El vorbise răspicat şi în termeni inconfundabili despre pre-existenţa sufletului înainte de naştere :

«Dumnezeu a modelat din aceeaşi esenţă spirituală, precum olarul din acelaşi lut, unele persoane onorabile şi altele neonorabile pe baza meritelor lor anterioare.» (De Principiis - Cartea III, cap. I, 21) ²

«...în legătură cu cei doi fraţi nu mi se pare a fi o nedreptate divină aceea că s-a spus înainte ca ei să se nască „cel mai în vârstă îl va sluji pe cel mai tânăr”, dacă ne dăm seama că Iacob merita dragostea Domnului ca răsplată pentru viaţa sa anterioară... Aceeaşi măsură se aplică tuturor, pentru că dreptatea Creatorului este în toate. Deci fiecare fiinţă poartă cauzele diferenţierii în sine, dinaintea naşterii în trup. » (De Principiis - Cartea II, cap. IX, 7) ³

«Nu vi se pare mai de bun-simţ că fiecare suflet, din motive misterioase - şi acum vorbesc în acord cu opiniile lui Pitagora, Plato şi Empedocle - intră în corpul său uman fiind influenţat de faptele sale trecute? » (Contra Celsum, Cap.XXXII) ⁴

La cel de-al doilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol se decretează „Anatema împotriva lui Origen” – prin vot. Iată câteva dintre punctele doctrinei lui Origen ce sunt respinse ca erezii :

• 
  Pre-existenţa sufletelor înainte de a lua trup de carne;
  
• 
  Oamenii pot deveni, după moarte, îngeri sau demoni;
  
• 
  Corpul înviat al lui Cristos era din materie eterică şi în formă de sferă, precum vor fi corpurile tuturor celor înviaţi după moarte;
  
• 
  La Judecata de Apoi nu mai există materie grosieră, lăsând loc numai spiritului;
  
• 
  Pedeapsa sufletelor păcătoase după moarte nu este veşnică.
  

Ce mult ar fi însemnat pentru avântul spiritualităţii întregii planete ca aceste adevăruri să fie adoptate oficial de religia creştină şi nu considerate incomode...! Ele ar fi orientat mentalitatea occidentală încă de pe atunci către înţelegerea şi acceptarea incomodei, dar justei legi cosmice a reîncarnării.

În fine, prin intrigi neelucidate de istorici, Papa Vigilius este forţat să semneze actul şi i se permite să plece. Moare pe drumul de întoarcere către Roma. Biserica acceptă validitatea anatemei, care devine o dogmă neschimbată timp de aproape 1500 ani.

Ce să mai adăugăm la această poveste tristă, dar adevărată? Cel mult, o concluzie de bun-simţ: reprimarea învăţăturii despre pre-existenţa şi reîncarnarea sufletului nu are autoritate ecleziastică şi divină, ci este o farsă a istoriei. Este un fapt împlinit pe care teologia creştină nu a mai avut îndrăzneala să-l conteste făţiş. Ştim însă că timpul este cel mai dur chirurg. El extirpă fără milă toate tumorile din gândirea omenească, atunci când vine sorocul pentru regenerarea credinţei.
2002