Culegere de texte pentru expuneri evaluarea final



Yüklə 489,64 Kb.
səhifə5/6
tarix29.10.2017
ölçüsü489,64 Kb.
#21546
növüДиплом
1   2   3   4   5   6

45. Păpădia
Deoarece primăvara întârziase foarte mult, vânturile de la miazănoapte se dezlănțuiau din ce în ce mai mult, profitând de absența anotimpului brodat cu ghiocei.
Iarna i-a declarat război primăverii și, în cele din urmă după o luptă catastrofală ce parcă a despicat cerul în două, primăvara a ieșit biruitoare, slăbită de puteri, dar cu zâmbetul pe buze.
Natura s-a retrezit la viață și odată cu ea și păpădia. Anicuța a descoperit aceste flori din întâmplare. Într-o dimineață, privindu-le cu mare atenție a observat că și albinele se aflau în polenul florilor, lucru care i s-a părut și mai interesant și mai unic spre deosebire de celelalte flori.
Fetița, nemaivăzând asemenea flori de aur, s-a dus degrabă la fratele său și l-a anunțat și pe acesta că au înflorit bănuții galbeni.
Micuța a aflat că acele flori se numesc „păpădii”.
Nepărându-i-se frumos un astfel de nume pentru niște flori ca

65

scoase din rai, se duse la bunica ei, întrebând-o dacă acela este numele adevărat al florilor galbene.


Spre deznădejdea ei, Anicuța s-a supărat cumplit când a aflat una ca asta și i-a pus ea un nume florilor, un nume secret, dar care vroia să rămână de acum înainte florilor — luminițe.
Dar, intr-o seara, fetița a văzut că florile nu mai erau în gradină. S-a supărat cumplit și s-a dus la bunica ei pentru a-i spune că florile au dispărut. Bunica i-a explicat că păpădiile nu dispăruseră și că vor reveni mâine dimineată odata cu albinele, doar că acum, după apus, ele nu mai au floarea deschisă și că sunt închise într-un căpăcel verde.
— Noaptea, la culcare, cu părul ei bucălat, de culoarea spicului de grâu, Anicuța părea ea însăși o floare de luminiță.
Ion Agârbiceanu

282 de cuvinte


46. Mătușica
A venit mătușica să odihnească într-o bună seară, cu un coș mare de papură pe care îl tot muta dintr -o mână în alta. A intrat pe undeva prin fundul ogrăzii, s -a așezat jos lângă un nuc bătrân să -și odihnească picioarele și să mai vadă ce se mai face î n jur...
Toată ziua ceea până seara își tot căuta de lucru și până la urmă s-a împăcat cu gândul că pierde ziua...
Avea ceva mătușa că nu se mai putea opri. Zicea că o poartă mâinile căutându-și singure de lucru – ar sta ea cuminte cum i se spune,dar o poartă mâinile și nu le poate stăpâni. Ca s-o facă să se odihnească măcar cât de cât, au rugat-o să brodeze câteva fețe de masă, crezând,
66

de bună dreptate, că brodând și stând la umbră, mătușa s-a odihni. Ei, de unde! O zi și jumătate a stat mătușa adunată în două până n-a gătit brodatul – dimineața fețele de masă erau așternute, iar mătușica umbla prin ogradă cu doi pui în poală – se rătăcise sărmanii, nu mai puteau găsi cloșca.


Cam la o săptămână mătușa s-a sculat pe la zori, a udat florile, a măturat ograda, apoi s -a spălat și a declarat directorului că se duce acasă. Nu mai poate sta. I-i dor de sat, și apoi nepoții, uite, încep mâine-poimâine să umble la școală și n-au să-și poată aminti unde li-s cărțile și caietele. Primăvara le-au aruncat cine știe pe unde și ea le-a cules în urma lor. Afară de asta nu mai poate dormi nopțile că prea s-a odihnit – ea doarme când îi obosită.
Au ieșit cu toții s-o petreacă. Cineva a umplut coșul de papură cu flori, bucătarul, care pesemne, din vreme în vreme se folosea de ajutorul ei, i -a copt prăjituri pentru nepoți și i-a făcut un pachețel. Mătușa le-a mulțumit tuturor pentru cinste, pentru tovărășie, pentru poftire și mai știu eu pentru ce, apoi a pornit la drum.
Se întorcea mătușa din Nădușita, cu flori în coșul de papură, cu un pachețel pe care îl ducea cu multă grijă, de parcă vroia să ajungă prăjiturile în mâinile nepoților întregi, rumenite și calde cum le-a primit ea. Zâmbea larg, zâmbea din adâncul sufletului tuturor trecătorilor, de parcă ei cu toții au pus la cârmuire câte o vorbă bună pentru ea, au lăsat câte ceva din câștigul lor ca să se poată odihni.
După Ion Druță
391 de cuvinte

67

47. Israel – drumuri de parcurs în Țara Sfântă


Statul Israel cunoscut ca și Țara lui Israel, e situat în Orientul Mijlociu, pe coasta estică a Mării Mediterane.
Israelul este o tară frumoasă, cu orașe pline de verdeață, oameni primitori, mâncare bună și foarte multe locuri de vizitat.
Munți și câmpii, pământuri fertile și deșerturi sunt adesea situate la câteva minute unele de altele.
Israelul poate fi împărțit în patru regiuni geografice: trei, sub forma de bande paralele, de la nord la sud și a patra regiune, în mare parte aridă, situată în jumătatea sudică.
Câmpia de coastă, care se întinde paralel cu Marea Mediterană, este compusă din dune nisipoase, marginită de terenuri arabile care se întind în interiorul țării. În nord, nisipul plajelor este uneori punctat de stânci calcaroase și nisipoase. În Câmpia de coastă locuiește mai mult de jumătate din populația țării, și include marile centre urbane, porturile la apa adânca, marea majoritate a industriei țării și o mare parte din agricultura sa, cât și servicii turistice.
Mai multe lanțuri muntoase străbat țara de-a lungul ei. Turiștii sunt atrași de diversitatea geografică a Israelului,
de așezămintele religioase și arheologice, de bogata ofertă de soare și de serviciile de resort moderne de pe Mediterană.
Israelul are o istorie de peste patru mii de ani, iar orașe vechi și ruine se găsesc la tot pasul. Cele mai cunoscute atracții turistice din țară sunt: Biserica Sfântului Mormânt, Cetatea Ierusalimului, Grădinile suspendate din Haifa, Stâlpul Biciuirii, Altarul pe Piatră a Sfântului Mormânt. Cele mai importante orașe din Israel sunt: Ierusalimul, Tel-Aviv și Haifa.

68

În Ierusalim se află locurile sfinte ale celor trei mari religii monoteiste ale lumii: Zidul Plângerii, loc de rugaciuni și sursă de inspirație pentru evrei; Domnul Stâncii, moschea Al-Aqsa, considerat drept cea de a treia așezare sâantă a Islamului, grădina Getsemani, biserica Sfântului Mormânt, Via Dolorosa și alte locuri creștine legate de viața și moartea lui Isus din Nazaret.


Intensitatea ardorii religioase în această țară este pur și simplu copleșitoare: în vechiul oraș al Ierusalimului, toți se roagă: evreii la Zidul Vestic, musulmanii la Domnul Stâncii, iar creștinii la Biserica Sfântului Mormânt, fără a mai vorbi de numeroase sinagogi, biserici și moschei. Viața spirituală evreiască se defăsoară în jurul casei, al caselor de studiu și al sinagogilor – acestea din urmă fiind cele mai accesibile vizitatorilor.
Din presă
377 de cuvinte

48. Priveliștea grandioasă a heleșteului
Pământul scăpat de strânsoarea vegetației era negricios și colbos, încăt caii intrau cu picioarele în el ca-ntr-un lichid fumegător. O perdea groasă și scundă de sălcii se rezema în jos pe orizont, și din cauza netezimii solului toată întinderea avea înfățișarea unui smârc, cu deosebirea că adevăratul heleșteu era mai întunecos și lucios. Smocurile rare de buruieni înfipte ca niște gheare întoarse în sus semănau cu ierburile din iconografia bizantină. și, ca și acolo, un soare uriaș de aramă se lăsa înroșit pe zare.

69

Priveliștea era sinistră și grandioasă. În apropierea heleșteului, pământul începu să se înnoroieze și să se crape în câteva mici râpe. Apa se întindea neagră, liniștită, sprijinindu-se în fund pe un pâlc de sălcii și, la margini, pe păpuriș tăiat asemeni unei perii. O bună parte din suprafața apei era presărată cu cotoare retezate de trestii și chiar cu trunchiuri de copaci, de unde se vedea că apa se întinsese cu mult peste albia ei veche. Părea că aici fusese o stațiune preistorică pe palafite, din care nu mai rămăsese decât pilonii. O spumă groasă, băloasă ruina toată fața apei verzi, și un miros pătrunzător de lintiță umplea aerul. Dinspre sălcii, câteva bivolițe și vaci înaintau până la pântece în apă, supravegheate de un copil gol, cu abdomenul prea umflat. Un muget răsună prelung din depărtare, și din băltoacă îi răspunse, cu tonuri scurte de flaut, broaștele. Era o apă mocnită, smârcoasă, cum apare uneori în visele grele în care adormitul se cufundă mereu în nămoluri universale și nu scapă de ele decât zburând pe deasupra. Un om venea de undeva, de-a lungul bălții, cu o coasă pe umăr. Umbros, deșirat, cu fața suptă, împăroșată și ceroasă, părea însăși moartea...


Se auzeau numai lătrături de câini, unele apropiate, altele pierdute în depărtări, și țârâitul multiplu al greierilor. Urechea nu percepea la început decât un scârțâit confuz, apoi începea să desfacă țârâiturile în infinitele lor componente, distingând semnale și răspunsuri, întreruperi, tonuri felurite. Un glas părea că răsare chiar în apropierea urechii, altul răspundea înăbușit din centrul pământului. Țârâitura curgea cu monotonia tic-tacului unui ceas, neobservată prin obișnuință, huruitoare prin prea multă atenție. Ca printr-o ocultă corespondență, pulberea de stele de pe cer își schimba țesătura mereu, așa cum și-o schimbă o spumă fină de săpun care se

70

topește. Unele stele luceau mai repede, altele se stingeau, și mișcarea continua mereu, ca o fierbere.


După George Călinescu

397 de cuvinte

49. Sonata lunii
Într-o seară Beethoven se plimba printr-un parc și, fiindcă era obosit, s-a așezat pe o bancă. Cerul era senin și înstelat, iar copacii – niște siluete de uriași, care-și mișcau alene coroanele pletoase și foșneau la adierea vântului.
În sufletul marelui artist începu să vibreze o muzică nedeslușită, ca zumzetul unei orchestre îndepărtate.
— Luna! Răsare luna, – spuse el unei fetițe, care stătea tăcută pe aceeași bancă.
— Da... Răsare, – murmură fetița încet.
— Vezi cum strălucește? – continuă el. Își strecoară privirile de argint printre rămurele în mijlocul unei pulberi luminoase. Priveșre ce minunăție!
— O vezi? spuse Beethoven înfiorat, întorcând capul spre fetița de alături, dar ea privea în pământ. Mirat, el spuse cu adâncă amărăciune:
— Cum poți fi așa de nepăsătoare? Oare cum pot sta unii oameni așa, cu suflet de piatră, în fața nemărginitei frumuseți a naturii? Nu-ți place luna? De ce nu vrei s-o privești?
Fetița ridica spre el fața slăbuță și tristă, udă de lacrimi, care în lumina lunii sclipeau ca diamantele, și răspunse:
— Eu n-o văd. Sunt oarbă.

71

O mâhnire grea l-a cuprins pe muzician, răsunând în inima lui simțitoare scurt și dureros ca o harpă căreia îi rup toate coardele dintr-o lovitură.


— Iartă-mă! N-am știut, – spuse el.
— Nu-i nimic... Dacă ați ști cât de mult doresc s-o văd, să mi-o închipui, dar în bezna din jur nu-i nimic.
Beethoven privea încordat cerul, stelele, luna și în liniște adâncă începură să picure sunete ca niște stropi de apă vie. Se ridică și, luând fetița de mână, spuse:
— Vino! Poate că în seara aceasta vei vedea luna. Ajunse acasă, se așeză în fața pianului și, închizând
ochii, revăzu din nou acel răsărit de lună, iar sunetele instrumentului revărsau în melodie valuri de lumină.
El întoarse capul spre fetiță ca și în parc întrebând-o:
— O vezi?
— O văd! O văd... – repetă copila cu obrazul luminat și plin de lacrimi de bucurie.

Așa s-a născut „Sonata lunii”.


După Gh. Dumitriu
327 cuvinte

50. Legenda celor patru anotimpuri
Se spune într-o poveste veche şi sfântă că Dumnezeu, după ce a zidit lumea, cerul şi pământul, după ce a creat toate vietăţile, s-a gândit să le dea un rost şi celor patru fiice ale anului. Le lăsase înadins la urmă, fiindcă aceste rosturi erau dintre cele mai însemnate, pentru ordinea şi armonia lumii.

72

— Voi sunteţi cele patru fiice ale anului, grăi Dumnezeu, când surorile s-au aşezat smerite înaintea sa. Să-mi amintiţi ce nume v-am dat vouă, data trecută?


— Eu sunt sora cea mare şi m-ai botezat cu numele Iarna.
— Mie mi-ai dat numele Toamna, Preasfinte, şi sunt a doua fiică a anului.
— Iar pe mine m-ai numit Vara şi sunt cea de-a treia

soră.
— Eu sunt mezina, Doamne! Mă numesc Primăvara. Dumnezeu le privi pe toate cu bunătate şi apoi le zise:


— Poruncesc să se împartă cele douăsprezece luni ale anului în părţi egale, urmând ca fiecare soră să ia câte o parte.
Auzind aceasta, fiica cea mare, Iarna, se întunecă la faţă şi vorbi cu îndrăzneală:
— Doamne, eu sunt sora cea mai mare şi, având drepturile primului născut, trebuie să primesc partea cea mai mare din moştenire.
Atunci, Dumnezeu se încruntă, afundându-se în tronul său ceresc şi hotărî, în sinea sa, cum să împartă celor patru surori lunile anului, după firea fiecăreia.
Aşa că Iarna, fiind atât de rea şi de îmbufnată, primi lunile cele mai reci, urâte şi posomorâte: decembrie, ianuarie
şi februarie.
Toamnei, celei de a doua surori, îi dărui lunile cele mai bogate: septembrie, octombrie şi noiembrie. însă, după cum ştiţi, cel ce are multă bogăţie, are şi multă supărare. Dumnezeu îi dădu tot atâta tristeţe, câtă bogăţie, deoarece nici Toamna nu se arătase total mulţumită la împărţeală.
Cele două surori mai mici, Vara şi Primăvara, fiind cele mai bune, mai blânde, mai cuminţi şi mai mulţumite de ce le-

73

a dat Domnul, au avut norocul de a se bucura de cele mai frumoase luni. Vara a primit lunile iunie, iulie şi august, iar Primăvara – martie, aprilie şi mai. Deoarece s-au iubit atât de mult, una cu alta, Creatorul lumii a avut grijă ca să nu se observe schimbarea vremii între lunile Primăverii cu cele ale Verii. El a făcut ca Primăvara să fie atât de mult aşteptată de către oameni, mai ales de către copii. Iar Atotputernicul a făcut ca vestitorul Primăverii, cintezoiul, să cânte în lunile când natura reînvie.


Dumnezeu a ştiut cum să rânduiască anotimpurile, care au rămas de-a pururi într-o ordine şi armonie perfectă: Primăvara, Vara, Toamna, Iarna...
Legendă
424 de cuvinte

51. Meleag natal
Meleag natal! Involuntar în faţa ochilor îmi apare imaginea unui imaş de un verde crud, nişte mioare blânde pe-o coastă de deal, un strugure mare de poamă în poala bunicii, o ţărancă lucrând ogorul…
Şi, totuşi, meleagul natal este cel mai sfânt loc de pe pământ, este casa la care ştii că poţi oricând sa te întorci. Uşile lui sunt deschise orice ar fi. De ce? Pentru că şi tu la rândul tău îl poţi răsplăti! Fiecare cuvânt bun şi frumos este ca o parte dintr-un scut care apară locul natal. Fiecare din noi are posibilitatea sa mânuiască acest scut, deoarece oricine e demn sa trăiască pe meleagul lui natal!
El este ţara în care m-am născut şi al cărei cetăţean sunt. Împreună cu ceilalţi locuitori fac parte din poporul român...

Meleagul natal este locul de care sunt legat sufleteşte. El


74

înseamnă întinse câmpii, dealuri bogate, munţi înalţi, râuri repezi, lacuri domoale, neasemuita mare şi extraordinara deltă. Toate acestea au viaţă prin ele însele, dar şi oamenii care trăiesc aici. Toate acestea nu pot fi uitate şi trădate: locurile şi oamenii cu care ai legat prietenii, oamenii cu care ai împărţit şi bune şi rele. În acest fel noi, românii, am devenit un popor paşnic, iubitor de ţară, primitor, harnic, prietenos. Aşa se face că şi unele din legendele noastre dau pildă urmaşilor despre astfel de calităţi.


Meleag natal, sunt cuvintele, pe care le poţi pronunţa cu adevărat doar atunci, când vin din suflet, altfel ele nu au valoare. E simplu să le rostești, însă sufletul nu reacţionează, inima nu are nici un sentiment. Tot ceea ce te înconjoară este meleag natal. Pământul străvechi lăsat de strămoşi. Ei au luptat pentru tine, pentru ca tu sa trăieşti în pace şi să te bucuri de minunile naturii. Pentru a mulţumi strămoşilor trebuie doar sa-ti iubeşti locul natal. Sufletul tău să fie împăcat atunci, când rosteşti aceste cuvinte.
Din presă
317 cuvinte

52. Ora îmblânzirii cugetului
În acea mare, în acea cumplită învrăjbire a veacului, aşa crunt şi sălbătăcit cum era, bietul suflet îşi dădea sama că aşa nu se mai poate. Lumea căuta un reazem, o ieşire din prinsoarea în care a nimerit. Autoritatea stareţului de la Neamţ era de neclintit şi, oricât ar părea de ciudat, ora îmblânzirii cugetului a început, puţin câte puţin. Cu vremea, această

75

completare a rugăciunii a avut darul de-a fi dus la o reîmprospătare totală a creştinismului.


Atunci, în acele vremuri grele, în acele vremuri cump-lite, se întâmpla că nici rugăciunea, nici ora îmblânzirii cugetului nu ajutau. Harul Domnului e una din cele mai mari taine ale lumii. Râvnim cu toţii la dânsul, dar peste unii se lasă, peste alţii trece. Uneori suntem primiţi, alteori rămânem lângă porţile închise.
Părintele Paisie avea o frumoasă psaltire, lucrată de mâna sa pe muntele Athos. Apoi călătorise psaltirea ceea cine ştie cât şi unde, până să fi ajuns iară la stăpânul său. Tinereţea fiind în genere nerăbdătoare, nerăbdători erau şi tinerii călugări de pe Sfântul Munte.
Trăiau de azi pe mâine, ţinându-se mai mult cu pomenile celor veniţi să se închine. Cât ţinea vara, era cum era, mai spre iarnă însă, când se rărea lumea prin mănăstiri, tinerii călugări îndurau o foame şi un frig, că era vai şi amar de dânşii. Ca să poată ieşi din iarnă, părintele Paisie a început a copia psalmi pe care, mai apoi, îi schimba pe pâine la creştinii veniţi de pretutindeni. Avea un scris de-o frumuseţe rară, apoi ştia a lega frumos foile, căci lucrase o vreme la tipografia de la mănăstirea Pecerska Lavra din Kiev. Psaltirile lucrate de mâna lui erau preţuite cu mult faţă de cele scoase de sub tipar-niţă.
Anii de foame şi sărăcie, petrecuţi într-o chilie săpată în munte, l-au călit, i-au format darul cuvântului scris, darul cuvântului rostit. Cu vremea a început să aibă ucenici şi, când s-au adunat destui, a fost înfiinţat schitul Sfântului Ilie. Fiind în fruntea schitului, părintele Paisie, fireşte, nu mai avea când copia psalmi. Faima lui însă creştea zi de zi şi, într-un mod cu totul neaşteptat faima ceea a început a se răsfrânge şi asupra

76

psaltirilor sale aşa, încât ajunseseră a fi căutate prin toate colţurile lumii.


Cuvioşia şi seninătatea părintelui Paisie au tot adunat şi adunat adepţi în jurul lui, aşa încât schitul Sfântului Ilie a ajuns a fi mănăstire.
După Ion Druță
397 de cuvinte



    1. Liniștea din suflet

— Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum vă trage inima, și Dumnezeu să vă ajute și să vă acopere cu aripa bunătății sale. Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și am atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem ca nu cumva, căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică. Voi știți, voi faceți; de mine să nu ascultați. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viața și mi-am crescut copiii și mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea tânără, prea așezată, oarecum prea blândă la fire, și-mi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriță.


— Vorbă scurtă, răspunse Ghiță, să rămânem aici, să cârpesc și mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculți, iară dacă duminica e noroi, își duc cizmele în mână până la biserică, și să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș, iară dumnea la tustrei. Iaca liniștea colibei.
77

— Nu zic, grăi soacra așezată. Eu zic numai ce zic eu, vă spun numai așa, gândurile mele, iară voi faceți după gândul vostru, și știți prea bine că, dacă voi vă duceți la moară, nici vorbă nu poate fi ca eu să rămân aici ori să mă duc în altă parte: dacă vă hotărâți să mergeți, mă duc și eu cu voi și mă duc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea mamei care încearcă norocul copilului ieșit în lume. Dar nu cereți ca eu să hotărăsc pentru voi.


— Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arendașul, și de la Sfântul Gheorghe cârciuma de la Moara cu noroc e a noastră.
— În ceas bun să fie zis, grăi bătrâna, și gând bun să ne dea Dumnezeu în tot ceasul!
După Ion Slavici
366 de cuvinte

54. Bistrița
Ne pornirăm pe la asfințitul soarelui, plini de veselie și de sperare, și, grămădiți ca vai de noi, într-o brișcă de Brașov, care, urmând obiceiului surorilor sale numite brașovence, ne scutura ca pe niște saci de nuci; dar ce ne păsa nouă! Lumea întreagă atunci era a noastră! cerul era atât de limpede și de albastru, priveliștea în toate părțile se arăta atât de veselă și măreață, toată firea ne zâmbea cu un farmec atât de dulce! Ce ne păsa nouă!...
În ceasul acela nimeni dintre noi nu și-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron, pentru că, deși zdruncinăturile briștii se înmulțeau cu cât ea se înainta pe pietrișul drumului de pe malul Bistriței, cu atât creștea și mulțumirea noastră.

78

Cu toate aceste, fiindcă tot lucrul în lume trebuie să aibă un sfârșit, convorbirea noastră atât de fierbinte începu a slăbi și se prefăcu încet-încet într-un quatuor muzical, vrednic de a


încânta urechile îngerești, dacă nu ar fi avut o deplină asemănare cu un concert fantastic. Unul din noi suspina cu duioșie o bucată dintr-o simfonie a lui Mozart; altul, mai tare la suflet, îi răspundea prin vestitul și voinicescul cântec al lui Bujor; al treilea șuiera ca o mierlă și al patrulea striga în gura mare...
Din vorbă în vorbă, din hohot în hohot și din cântec în cântec, ne trezirăm deodată în mijlocul Bistriței. Atunci, ca și când o putere nevăzută ne-ar fi strâns de gât, glasurile noastre se stinseră și se făcu între noi o adâncă tăcere.
Bistrița clocotea împrejurul nostru, pare că ar fi dorit a ne trimite în fundul ei, ca să ne sfârșim concertul; valurile se izbeau cu repeziciune turbată asupra roților și clătinau trăsura ca cu o mână de uriaș; fiecare dintre noi se cumpănea în toate chipurile pentru ca să nu se prăvale brișca, mai ales că malul era cam departe și bolovanii din fundul apei cam mari. Cu cât însă ne înaintam, valurile clocoteau, roțile lunecau pe pietre, caii se speriau, vizitiul îndesa cu țipetele și cu biciul, și Bistrița se suia mereu! Iară noi... noi nici cântam, nici râdeam. Știu însă că atunci am fi schimbat cu bucurie locurile noastre pe tronuri.
După Vasile Alecsandri 365 de cuvinte


55. Cecilia
Și apucă printr-un câmp împrejurat de copaci nalți și vechi, care, oprind razele soarelui, își întindeau umbra asupra
79

gingașelor dame ce se primblau pe iarbă. Pe urmă intrarăm într-o luncă deasă, și după vreo jumătate de ceas ajunserăm pe un mal ridicat și plin de flori. Acolo era sfârșitul boschetului.


Când ne oprirăm, figura lui se prefăcuse de tot: fața lui era roșie ca cerul ce se întindea deasupra noastră; părul său, ridicat de vântul de seară, fâlfâia în aer și lăsa liberă fruntea sa largă și genială.
— „Privește, el zise deodată cu un glas puternic; privește, iubite, cu ce mărime soarele se ascunde după munții care se înalță în fața noastră. Nu-ți pare că asiști la dărâmarea împărăției romane?... Privește norii aceștia vopsiți de purpura razelor lui, cum se ridică către ceruri ca o jertfă a pământului făcută în gloria preaputernicului ziditor. Uită-te și te miră de frumusețile patriei mele... În fața noastră poeticul Arno șerpuiește prin câmpii vesele și prin lunci misterioase, și malurile sale vuiesc de cântecele melodioase ale păsărilor. În dreapta, verzile colnice acoperite cu grădini și palaturi de marmură se par că zâmbesc una alteia ca niște copile ce s-ar uita în oglindă. În stânga se întinde o câmpie plină de livezi, prin care se rătăcesc vreo câteva grupe de îndrăgostiți. În urmă, ni se clatină un zid de copaci tufoși, care oprește vuietul orașului de a veni până la noi, numai murmura tristă a lui Arno tulbură tăcerea adâncă ce ne împrejură. Din vreme în vreme, țipătul unei păsăruici care adoarme sau notele rătăcite prin văzduh ale unei ghitare se aud în depărtare. Acum e ceasul când mintea se cufundă în meditări plăcute, când inima înoată într-o mare de plăcere, când sufletul aprins de sperare își întinde aripile și se leagănă pe plaiurile unei lumi necunoscute. Acum e ceasul sfânt când toată ființa omenească se adapă la izvoarele cerești și binecuvintează mâna ce a zidit-o...

80

Ah! acum, acum viața-i dulce și neprețuită; acum închipuirea mea s-aprinde; acum o! Cecilio, te văd strălucind ca o stea în seninul limpeziu al cerului; îmi zâmbești ca un înger de blândețe, îmi faci semn cu mâna să te urmez... Ah! de ce nu am aripile acestui vultur ce trece pe deasupra noastră ca să spintec văzduhul și să mă arunc în brațele tale!


După Vasile Alecsandri 385 de cuvinte


Yüklə 489,64 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin