Culegere de texte pentru expuneri evaluarea final

8. „Hai mai bine despre copilărie să povestim...”
Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam sânu-i cel dulce şi mă alintam, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.
Dar vremea trecea cu amăgeli, şi eu creşteam pe nesimţite, şi tot alte gânduri îmi zburau prin cap, şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet, şi, în loc de înţelepciune, mă făceam tot mai neastâmpărat, şi dorul meu era acum nemărginit; căci sprinţar şi înşelător este gândul omului, pe ale cărui aripi te poartă dorul necontenit şi nu te lasă în pace, până ce întri în mormânt! Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în urâcioasa întristare!
Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul. Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat
15

pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului... Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice.

Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl speriam sărindu-i în spate pe întuneric. Şi el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la baba-oarba, ne ridica în grindă, zicând: „tâta mare!” şi ne săruta mereu pe fiecare.
După Ion Creangă

385 de cuvinte

9. Lupul
Deşi ştia despre ce-i vorba, domnul Toma se arătă mirat. Nu-i venea să creadă că asemenea întâmplări pot avea loc; să vie o nevastă de la Tarcău şi să găsească aicea, în Sabasa, câinele bărbatului ei. Tot aşa de mirat păru omul de gazdă, când văzu că într-adevăr câinele răspunde la numele pe care i-l da nevasta şi o cunoştea de stăpână cu mare bucurie. Dând lămurire la întrebarea nevestei, arătă că acest câine de pripas a venit la gospodăria lui astă-toamnă, din râpile muntelui. L-a văzut dând târcoale; pe urmă s-a suit pe-un colnic ş-a urlat, cum urlă câinii în singurătate. A coborât şi s-a aşezat în preajmă, supunându-se cu pântecele de pământ.

16

Munteanul a înţeles că poate să fie un câine rătăcit de la ciobanii care au trecut cu oile. L-a judecat deştept şi vrednic după înfăţişare şi a strigat la nevastă să-i caute o bucată de mămăligă rece. I-a dus mămăliga aproape şi i-a lăsat-o. El s-a apropiat şi a mâncat-o lacom, din două înghiţituri. A venit la poartă, aşteptând să i se dea drumul. Gospodarul a deschis poarta. El a intrat ş-au năvălit asupra lui cei doi câini vechi de casă. Fără a fugi, fără a năvăli asupra lor, fără a arăta colţii, numai puţintel arcuindu-se, şi-a dat el înţelegere cum că ar fi un pribeag care caută stăpân şi tovarăş. A trecut spre şură. L-au primit astfel şi cânii. Oamenii de casă i-au dat nume Pripas, pe care el l-a înţeles şi s-a purtat toată iarna cu vrednicie, străjuind în vremea nopţii în patru părţi a ogrăzii şi plătindu-şi cu dreptate hrana.

Acuma, se învoia gospodarul, dacă femeia asta şi-a găsit câinele şi-i trebuie, poate să şi-l ieie, dând numai cuvenita mulţămire gazdei. El nu se pune de pricină, aflând mai ales că-i vorba de un gospodar stăpân de oi, care s-a prăpădit şi nu se mai găseşte. În cele dintâi săptămâni, în unele după-amiezi, dulăul era fugar. Se ducea în munte căutând parcă ceva. Din câte spunea nevasta de la Tarcău, se vede că-şi căuta stăpânul. Tot se mai duce până la colnic. În gândul acesta care-i venise dintr-o dată, să caute câinele, Vitoria cunoscu altă binecuvântare. De unde-i venise gândul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El – se înţelegea lesne – nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa şi-i dădea îndemnuri. Era ş-o hotărâre mai de sus – către care inima ei întruna sta îngenuncheată.
După Mihail Sadoveanu 407 cuvinte

17

10. Peștera urșilor

... Cândva, aproximativ cu şaptesprezece mii de ani în urmă, s-au surpat numai câteva stânci. Acum se surpă din plămâni şi cerul, şi piatra, şi aerul..., delira el.
Nu înţelegea de ce îl preocupă atât de mult soarta captivilor Carpaţilor. Nu vedea nimic altceva decât lupta urşilor cu stanele de piatră, canibalismul lor nebun şi plânsetul pereţilor închisorii subterane. Stalactitele şi stalagmitele erau parcă nişte lumânări aprinse de către uriaşa frunte acoperită cu cetini, lumânări ce picurau cu lacrimi reci peste osemintele ultimului şi celui mai mare şi mai nenorocit urs din Carpaţii noştri.
Nici lampa aprinsă toată noaptea în camera din hotelul staţiunii balneare nu mai era lampă, era o stalactită fixată în golul de sus al încăperii, o lacrimă a munţilor... Era o aşteptare a unui sfârşit demn de plânsetul lor nocturn. Oricât ar fi închis ochii, totuna vedea această lumină ruptă din stâncă. Sau poate era o frântură de rază ca ceea ce a răzbătut prin pereţii de sus ai peşterii. Şi ea, raza, e captiva pietrelor de vreo şaptesprezece mii de ani...
... Prima oară, în noaptea din ajunul plecării, a deschis ochii în faţa celor trei brazi de la poarta casei părăsite undeva acum jumătate de secol... Undeva lângă o pădure, un râu, o livadă, două livezi, nişte tufari cu flori de liliac. Cineva, dacă nu chiar tatăl său, arunca o minge pe acoperişul casei de lemn. Şi el încerca s-o prindă, dar nu putea. Mâinile îi erau prea mici şi prea moi. Alături mai era un băiat care o prindea de rău de bine. O fi fost fratele mai mare sau altcineva care s-a oprit din trecere. Poate nişte vecini au vrut să se joace cu el?..
Grigore Bostan

18

Fragment din romanul „Peştera urşilor”

283 de cuvinte

11. Teiul lui Eminescu
În zile de primăvară, parcul Copou din Iaşi se încarcă cu un neegalat parfum, dulce şi îmbătător, emanat cu dărnicie de bătrânul tei din aleea centrală, de existenţa căruia s-au legat multe clipe din viaţa nemuritorului poet Eminescu.
Atraşi de mireasma teiului în floare, mii şi mii de tineri şi vârstnici urcă dealul Copoului pentru a poposi pe aleile răcoroase ale parcului, la umbra tămăduitoare a arborelui ce stă de veghe de peste 200 de ani, asigurând tihna şi liniştea.
Sub teiul înmiresmat, în lumina feerică ce îi străbate coroana de frunze aplecată până aproape de pământ, ieşenii evocă amintiri duioase din vremi de mult trecute, care au creat, pentru vecie, o strânsă apropiere între sufletul poetului şi renumitul arbore secular din Copou. Legătura marelui poet cu bătrânul tei pare să se fi sudat datorită unui impuls al nostalgiei zilelor cănd tânărul student colinda pe sub teii din
Berlin.
La naşterea lui Eminescu, teiul din Copou era deja un arbore falnic în mijlocul unui codru de stejari care domina dealul din partea nordică a Iaşului. Treptat, legendarul tei din Copou a devenit un simbol vegetal al Iaşului, un simbol al unei mistuitoare iubiri neîmplinite, o durere înlănţuită, care aminteşte atât destinul tragic al celui mai mare poet al neamului românesc cât şi destinul unei istorii frământate a poporului ce a dăinuit pe aceste meleaguri.
Ca arbore din covorul vegetal al ţării, teiul poartă pecetea unui dar al Divinităţii, fiind considerat ca pomul sfânt
19

al poporului român. Nu este întâmplător faptul că, în coroana teiului, Dumnezeu nu aruncă niciodată săgeţile trăsnetelor. Este ştiut că ţăranii, prinşi pe câmp de ploile repezi de vară, aleargă să se adăpostească sub un tei singuratic, evitând alţi arbori care ar atrage fulgerele.

De peste o sută de ani, vizitatorii veniţi de pe alte meleaguri luau, la plecarea din Iaşi, o frunză sau o floare din teiul de la Copou, considerate cele mai de preţ amintiri. În plus, în toamnele brumării, când Teiul lui Eminescu îşi scutură ramurile, elevii şi studenţii vin să culeagă frunze pentru a le aranja în albume, erbare sau între foile de carte, păstrându-le ca pe o icoană a sufletului.
Constantin Milică
358 de cuvinte

12. Nedumerire
Ca om care își petrecea viața pe drumuri, Lică venea des pe la Moara cu noroc. Numai rareori se întâmpla ca el să stea mai mult; însă mai ales duminică el venea adeseori cu câte doi-trei tovarăși, și atunci era în voie bună.
Lui Ghiță îi părea totdeauna bine când Lică venea fără de veste la cârciumă. Ana fusese muncită de gânduri grele, care o îmbătrâniseră oarecum într-un singur ceas și care îi veneau iar de câte ori îl vedea pe Lică.
Dar plecând Lică, ea-l întrebase pe Ghiță despre cele petrecute și el îi răspunse că n-a fost nimic, că ce putea să fie!? și că Lică e omul lui. De aceea, Ana tăcuse atunci, și de atunci tăcea mereu și privea numai din când în când furișat la Lică, zicând în sine: „Trebuie să fie om rău și primejdios.”

20

Zilele treceau însă, Ana se simțea tot mai părăsită. De când se împrietenise cu Lică, Ghiță parcă fugea de dânsa, parcă-i ascundea ceva și se ferea să nu rămâie singur cu dânsa.

— Ghiță, ce ai tu cu omul ăsta? îl întrebă ea într-una din zile după plecarea lui Lică.
— Eu!? îi zise el cam speriat. Ce să am? Nimic! Ceea ce am cu toți drumeții: vine, stă de vorbă, mănâncă, bea și plătește.
— Ghiță! Nu vorbi cu mine ca și când ai avea un copil înaintea ta. Tu ești bărbat și trebuie să știi ce faci. Lică e om rău și om primejdios: asta se vede din ochii lui, din râsetul lui și mai ales din căutătura ce are. Nu e bine să te dai prea departe cu el.
— Dar nu mă dau deloc! răspunse bărbatul.
— Bine! grăi nevasta. Tu fă cum știi, dar să nu zici apoi că nu ți-am spus.
Sămădăul parcă știa tot ce se petrecea la Moara cu noroc, și aceasta îl nedumerea câteodată pe cârciumar.
Și mai mare i se făcu nedumerirea, când într-o zi Lică îi trimisese șase porci, dintre care patru nu erau însemnați cu nici unul dintre semnele înșirate pe veriga de sârmă. Ghiță a stătut mult la luptă cu sine; dar în cele din urmă tot i-a primit, pentru ca să nu se strice cu Lică, și tot nu i-a grăit Anei, fiindcă se temea că ea va stărui să nu-i primească.
De aici înainte el într-adevăr se ferea de dânsa, iară ea își dădea silință să nu-l supere.

După Ion Slavici

399 de cuvinte

21

13. Moara cu noroc

De la Ineu drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini lăsând la dreapta și la stânga satele așezate prin colțurile văilor. Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, și după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adăpi calul ori vita din jug și să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele.
Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumețul se bucură când o zărește din culmea dealului pleșuv, căci, venind dinspre locurile rele, ea îl vestește că a scăpat norocos, iară mergând spre ele, la moară poate să găsească ori să aștepte alți drumeți, ca să nu plece singur mai departe.
Și fiindcă aici se opresc toți drumeții, încetul cu încetul s-a făcut bătătură înaintea morii, și oarecum pe nesimțite moara a încetat a mai măcina și s-a prefăcut în cârciumă și loc de adăpost pentru tot drumețul obosit și mai ales pentru acela pe care noaptea-l apucă pe drum. În cele din urmă, arendașul a zidit cârciuma la un loc mai potrivit, departe de câteva sute de pași de la râuleț, iară moara a rămas părăsită, cu lopețile rupte și cu acoperemântul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul.
Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu țircălamul și vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care-l vestesc pe drumeț că aci locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie.
Dar binecuvântat era locul acesta mai ales de când veniseră cârciumarul cel nou cu nevasta lui tânără și cu soacră-sa cea bătrână, căci ei nu primeau pe drumeț ca pe un
22

străin venit din lume, ci ca pe un prieten așteptat de multă vreme la casa lor.

După Ion Slavici 330 de cuvinte

14. Hora
Satul e la horă. Și hora e pe ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea. Casa vădanei este chiar peste drum de bisericuța veche și dărăpânată. Văduvia-i sărăcie lucie. Femeia a dat din rău în mai rău. Ce agonisește un cap de bărbat intr-o viață întreagă, o muiere nepricepută prăpădește intr-un an de zile, și mai puțin. Când a împreunat Maxim mâinile pe piept, în ogradă erau clăi de fân, în cele două grajduri nu mai încăpeau vitele, în șură și subt șopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belșugul.
Acuma ograda-i goală bătătură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă și veșnic flămândă.
Hora e în toi. Locul geme de oameni. Nucii bătrâni de lângă sură țin umbră. Doar câteva pete albe de raze răzbesc printre frunze gâdilând fețele aprinse de veselie. Zăduful ațâța sângele lumii. Peste Măgura Cocorilor atârna soarele îngălbenit de necaz că mai are o postată bună până la sfințit. Cei trei lăutari cântă lângă șopron să-și rupă arcușurile. Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stâng pe genunchi, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfârâie degetele pe strune și cântecul saltă aprig, înfocat. Holbea e chior și are un picior mai scurt, iar la vioară numai trei coarde, dar sună cu aceeași patimă cu care Gavăn, un țigan urât și, negru ca un harap, apăsa cu arcul pe strune. Din când în când Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Gavăn
23

atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. Apoi Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându-se uneori la Holbea, alteori la Gavăn, cu deosebire când schimba melodia. Subt tropotele jucătorilor se hurduca pământul. Zecile de perechi bat „Ardeleana” cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scăpărau scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așează în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire.

După Liviu Rebreanu

319 cuvinte

15. Calul Bălan
Și părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic
și cu bunătate mai era! Ș-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădița Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos și voinic, și sfătuia pe oameni să-și dea copiii la învățătură. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiat prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea. Și cea dintâi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgâtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. Însă părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece...
Și ne pomenim într-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung, și după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puțin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului Calul Bălan și l-a lăsat în școală. În altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală, cu moș Fotea,

24

cojocarul satului, care ne aduce, dar de școală nouă, un drăguț de biciușor de curele, împletit frumos, și părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este și hramul bisericii din Humulești... Apoi poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa, din când în când, câte unul, și ceva mai grosuț, dacă se poate... Bădița Vasile a zâmbit atunci, iară noi, școlarii, am rămas cu ochii holbați unii la alții. Și a pus părintele pravilă și a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieții și fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învățat peste săptămână; și câte greșeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greșeală să-i ardă școlarului câte un Sfânt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprințară și plină de incuri, a bufnit în râs. Păcatul ei, sărmana!

— Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului
Nicolai cel din cui.
Și cu toată stăruința lui Moș Fotea și a lui bădița Vasile, Smărăndița a mâncat papara, și pe urmă ședea cu mâinile la ochi și plângea ca o mireasă, de sărea cămașa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniți...
După Ion Creangă
403 cuvinte

16. Mărturisire
De cu seară se făcuse de știre tuturor boierilor să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie și domnul, ca să asculte liturghia și apoi să vie să prânzească la curte.

25

Când sosi Alexandru-vodă, sfânta slujbă începuse și boierii erau toți adunați. Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor și peste dulama poloneză de catifea roșie, avea cabanița turcească. Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă. După ce a ascultat sfânta slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane și, apropiindu-se de racla sfântului Ioan cel nou, s-a plecat cu mare smerenie și a sărutat moaștele sfântului. Spun, că în minutul acela el era foarte galben la față și că racla sfântului ar fi tresărit. După aceasta, suindu-se iarăși în strană, se înturnă către boieri și zise: „Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie și până astăzi, am arătat asprime către mulți; m-am arătat cumplit, rău, vărsând sângele multora. Unul Dumnezeu știe de nu mi-a părut rău și de nu mă căiesc de aceasta; dar dumneavoastră știți că m-a silit numai dorința de a vedea contenind gâlcevirile și vânzările unora și altora, care ținteau la risipa țării și la pieirea mea. Astăzi sunt altfel trebile. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor, pentru că zice Mântuitorul; „Bate-voi păstorul, și se vor împrăștia oile”. Boieri dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca niște frați, pentru că aceasta este una din cele zece porunci...”

După Costache Negruzzi 278 de cuvinte
17. Prietenii
Ce bine este să ai prieteni adevăraţi! În prezenţa lor te simţi mai bine pentru că prietenii te susţin în momentele

26

grele. Prietenii îţi sunt aproape în orice moment: şi la nevoie, dar şi în clipele fericite; ei pot să se bucure împreună cu tine şi să împartă cu tine din bucuria lor.

Prietenul are aceleaşi interese ca şi tine, aceleaşi aspiraţii şi aceleaşi preferinţe. El nu are secrete faţă de tine, iar tu, la rândul tău, nu poţi să ascunzi nimic faţă de el. El este gata oricând să facă pentru tine orice. El te poate înţelege, te poate critica în mod constructiv şi te poate lăuda.
Dacă ai un asemenea prieten, preţuieşte-1 din toată inima! Nu te certa cu el pentru nişte fleacuri. Încearcă să-i înţelegi modul în care gândeşte şi să-i accepţi atât calităţile, cât şi defectele. Străduieşte-te să-i vii în ajutor în orice clipă. Nu uita că în prietenie se preţuieşte cel mai mult dreptatea, punctualitatea, fidelitatea, corectitudinea şi, nu în ultimul rând sinceritatea.
Prietenia şi prietenii pot fi diferiţi. La vârsta pe care o ai acum o înţelegi în limita copilăriei. Un prieten nu este altceva decât o persoană de aceeaşi vârstă în prezenţa căreia îţi petreci timpul liber, alături de care îţi faci lecţiile, vizionezi filme.
Uneori, atunci când te afli în mijlocul familiei, când toată atenţia părinţilor, a fraţilor, surorilor sau a altor rude este îndreptată asupra ta, poţi să ai impresia că prietenii nu sunt necesari. Pe parcurs, însă, îţi dai seama că un om de încredere în apropierea ta nu este ceva banal. Prietenia este relaţia care îţi dă încredere în forţele proprii, care te face să înţelegi mai bine lumea din jur.
Cu cât ne maturizăm şi creştem, cu atât mai mult dorim să devenim independenţi. Atunci ne schimbăm părerea despre adevărata prietenie. Prieteni ne pot fi colegii de clasă, de şcoală, vecinii, părinţii, fraţii şi surorile, persoane mai în vârstă sau, dimpotrivă, mai tinere. Uneori prieteni ne devin

27

chiar şi profesorii noştri cărora le putem împărtăşi toate gândurile noastre, care ne povăţuiesc şi ne îndrumă paşii.

O prietenie adevărată rezistă de-a lungul timpului. Ea se păstrează indiferent de timpul care trece sau de distanţa care îi desparte uneori pe oameni. Înţelepciunea populară a sintetizat adevărata valoare a prieteniei în numeroase proverbe. Unul dintre ele concentrează în sine tocmai această idee: „Fă-ţi prieteni noi, dar nu-i uita pe cei vechi.”
Din presă
400 cuvinte
18. Dragostea care s-a dus şi nu mai vine
Femeia aceasta, care trece prin umbre, această mamă fără de copii poartă-n piept patru morminte... Patru clopote negre bat sub patru aripi ale durerii...
Femeia aceasta, care se uită cum curge nisipul în clepsidre, această mamă fără copii poartă-n piept patru dureri ale lumii... Patru vânturi îi leagănă umbra, patru flăcări se-nalţă din inima acestei femei solitare, care caută prin cimitirule lumii patru ani de naştere şi-un singur an al morţii: cel de-al doilea război mondial...
Patru strigăte păşesc pragul aşteptării acesteia şi-n nopţile lungi o-ntreabă pe rând, şi răspunde pe rând femeia aceasta cu patru basmale negre pe frunte…
Am venit, mamă, să-ţi văd ochii...
— Sunt, fiule, sunt ochii durerii... Două albii prin care s-au scurs lacrimi de mamă... Am venit, mamă, să-ţi aud cuvintele...
— Am numai patru cuvinte, fiule, numai patru cuvinte

în care vorbesc: Mihai e cuvântul în care-mi strig bărbatul...

28

Ion, Ştefan şi Teodor – cuvinte în care vă strig pe voi, copiii mei...

— Am venit, mamă, să-ţi sărut mâinile...
– Mâinile mele, fiule, mâinile mele, care nu vă mai cuprind şi nu vă mai leagănă... Mâinile mele, fiule, mâinile mele, care au răscolit atâta pământ şi-au găsit roade mari, pe voi, doar pe voi nu v-am găsit... Mâinile mele, fiule, mâinile le-aş desprinde de trup, le-ar lua uşor văzduhul, le-ar înălţa sus, ca două strigăte adânci ar străbate cerul. Mâinile mele, fiule, mâinile mele, în care v-am legănat...
— Am venit, femeie, în urma feciorilor, să-ţi aduc, femeie, grea veste despre ei toţi, despre ceea ce nici ei singuri nu ştiu, despre moartea lor, a feciorilor noştri, femeie...
— Bărbate, bărbate, adu-mi feciorii din moarte, adu-i pe braţele tale, bărbate, adu-mi feciorii din moarte... Dacă-i nevoie să zacă-n pământ, din neamul nostru să zacă, mă ia pe mine, bărbate, mă pune-n pământ să zac trei morţi la rând, pentru toţi ei, feciorii mei...
Am venit, femeie, în urma feciorilor noştri să-ţi aduc, femeie, grea veste despre ei toţi...
Femeia aceasta, care se uită cum curge nisipul în clepsidre, această mamă fără de copii...
Patru flăcări se-nalţă din inima acestei femei care caută prin cimitirele lumii patru ani de naştere şi-un singur an al morţii: „Cel de-al Doilea Război Mondial”...
După Ion Vatamanu 360 de cuvinte

19. 
    Clopotnița
    

— Dragă Marie... Căpriana, fiindcă a venit vorba, e unul din cele mai vechi sate, pomenite încă de cronicari... Cândva

29

prin părţile acestea erau numai păduri. Singura aşezare omenească stătea cocoţată colo sus, în vârful dealului. Se zice că ridicată a fost cocioaba ceea de-un sărman călugăr, unul Daniil, alungat din mănăstire pentru semeţia cuvântului sincer şi deschis, pentru îndrăzneala de-a spune tuturora verde în faţă ce avea de spus. Rău de gură cum era, mai mult îşi petrecea vremea prin exiluri, drept care a şi fost poreclit Daniil

Sihastrul.
— Acum, zise mai apoi Horia, să ni-1 închipuim pe bătrânul din vârful dealului ce-şi petrece zilele şi nopţile în rugăciuni, să ne închipuim cum arătau locurile acestea acum patru-cinci sute de ani. Păduri nesfârşite de stejar prin care abia de mai poţi răzbate, sălbătăcie şi întuneric. Nici o lumină, nici o casă, nici un om, şi în toată împărăţia ceea sălbatică un singur suflet într-o mică cocioabă pe vârful dealului. Nopţi întregi geme codrul, vuiesc depărtările de urletele sălbătăciunilor, iară sus, în vârful dealului, arde o lumânărică şi un biet călugăr bate mătănii.
— Am să-l visez la noapte.
Mulţi ani s-o fi tot rugat călugărul cela acolo sus, în vârful dealului, până ce într-o noapte rece şi ploioasă i-a zărit lumina domnitorul ţării. Venea de la război, se întorcea după înfrângerea suferită la Valea Albă. Biruit de păgâni, rămas fără oaste, rănit la picior, domnitorul tocmai căuta un adăpost să-şi odihnească oasele, să-şi limpezească sufletul. Ademenit de zarea de lumină din vârful dealului, a venit, a bătut în uşa cocioabei, rugându-se să fie primit peste noapte.
Călugărul a deschis, dar nu 1-a lăsat să intre, ci a rămas în pragul cocioabei. L-a privit pe sub streaşina palmei să vadă dacă într-adevăr el este, marele Ştefan, după care i-a zis că nu-1 poate primi.

30

— De ce nu mă poţi primi? â întrebat domnitorul.

— Pentru că, i-a zis, odihna oşteanului biruit zace pe acelaşi câmp de bătaie unde a fost înfrântă oastea lui.
— Nu, nu 1-a ucis, a zis Horia într-un târziu. Dimpotri-vă, domnitorul a primit mândru şi demn ocara călugărului, şi-a întors capul, a pus trâmbiţaşii să sune chemarea sub steag. Cu rămăşiţele adunate de prin păduri, s-a întors înapoi şi a biruit. Vă daţi voi seama, măi copii, ce înseamnă să te întorci într-acolo unde-ai fost de acum o dată biruit?
După Ion Druță

389 de cuvinte