Culegere de texte pentru expuneri evaluarea final

20. Lupoaica, Romulus şi Remus
În Peninsula Italică, cândva, trăiau în Cetatea Alba Longa, împăratul Proca şi Împărăteasa sa. Aveau doi feciori bravi: cel mare – Amuliu şi cel mic – Numitor. La moarte,
împăratul le-a zis că vor stăpâni ţara, pe rând, câte un an. Însă Amuliu, devenind primul împărat, şi-a băgat fratele, pe Numitor, la închisoare, încălcând testamentul. Tot în răcoarea temniţei a trimis-o şi pe fiica lui Numitor, Silvia, care în întunecimea subteranei de piatră a născut doi gemeni: Romulus şi Remus.
Împăratul Amuliu rânji cu cruzime şi-i zise unui slujitor credincios:
— Pe Jupiter! Smulge gemenii din braţele ei şi ucide-i la marginea cetăţii. Ca dovadă, să-mi aduci patru ochişori.
Acel slujitor care era soldat fură pruncii de lângă mamă şi-i duse noaptea ca să-i ucidă cu pumnalul. Dar fiind om milos, un glas parcă îi şopti să nu-i omoare.

31

Zeii îi trimiteau un gând bun. Aşa că-i aşeză într-o covată găsită la marginea Tibrului, zicând:

— Duceţi-vă cu albia la vale! Dacă aveţi noroc, veţi trăi! Eu nu pot să fiu călău!
Ca să-i dovedească împăratului Amuliu că, totuşi, i-a ucis, slujitorul găsi doi căţei, cărora le scoase ochişorii. Împăratul, satisfăcut, aruncă acei ochişori în gura dulăului său, ca să se piardă orice urmă. Era convins că Romulus şi

Remus au pierit...

Dar ce se întâmplase cu albia plutitoare? Nu se răsturnă în Tibru, ci apa o scoase la mal într-un stufăriş. Romulus şi Remus ţipau, răzbiţi de foame. O lupoaică, ai cărei pui fuseseră omorâţi de vânători, credea că i s-au întors lupuşorii şi, miloasă, le dădu voie gemenilor să sugă lapte. Legenda spune că lupoaica-mamă i-a crescut pe cei doi băieţi, până i-au găsit nişte ciobani. Aflându-se toată povestea, cei doi tineri voinici şi-au scos mama, pe Rea Silvia, din temniţă, precum şi pe bunicul Numitor, punându-l pe acesta în tronul împărătesc, în locul lui Amuliu.
Romulus şi Remus au ridicat, chiar pe locul unde i-a alăptat lupoaica, o cetate, care s-a numit Roma, după numele lui Romulus, cel care a zărit mai mulţi vulturi în zbor, decât fratele său Remus.
Legenda întemeierii Romei

343 de cuvinte
21. Cei trei strămoşi (Decebal,Traian și Dochia)
Bogăţiile cele nenumărate ale Daciei îi ispiteau mereu pe duşmani. Acum rege al dacilor era Decebal, cel mai viteaz urmaş al vestitului rege Burebista.
32

Împăratul de atunci al Romei, Domiţian, auzi de faima regelui dac şi se înfurie. Trimise mai multe rânduri de oştiri asupra Daciei. Pe toate le învinse Decebal, devenind astfel o ameninţare pentru Roma.

— Mai bine fac pace cu acest rege dac şi-l recunosc stăpân la el acasă!
Aşa cugetă Domiţian şi încheie apoi o înţelegere cu viteazul conducător dac.
Şi aşa au mai trecut încă mulţi ani. Se părea că pacea dintre daci şi romani va fi nesfârşită. Dar iată că la Roma, pe scaunul împărătesc urcă Traian, fire aprigă şi orgolioasă.
— Cum? Să-i rabd pe aceşti păgâni, să se-ntărească cu arme şi cetăţi la hotarele noastre? Se poate!
Şi Traian jură să calce vechea înţelegere, să-l răstoarne pe regele Decebal.
Era în anul o sută unu după Hristos, primăvara. Luptele dintre trufaşul împărat roman şi apărătorul de neam începuseră. Oştirile mânate atunci spre Dunăre erau mult mai puternice şi mai încercate decât cele de pe vremea lui Domiţian. Vitejia romanilor şi priceperea lor în războaie învinseră puterea de neasemuit a dacilor.
Ca întotdeauna la ceas de primejdie, Decebal ceru sfatul
Marelui Preot:
— Nu l-am mai putut opri pe Traian cu armele noastre, aşa cum am făcut cu Domiţian! Ce mă-nveţi să fac, părinte?
Domol, Marele Preot îi răspunse:
— O, Doamne, închină-te acum cuceritorului! Ori dacă nu poţi răbda aceasta, ia-ţi zilele cu sabia cea scurtă şi culcă-te la sânul lui Zamolxe! Dar ţara mai are nevoie de tine!
Aşa a şi fost! Iar Decebal i-a închinat Dacia lui Traian, făcând un legământ, aspru de data acesta, pentru daci.

33

În primăvara anului o sută cinci, pe marele pod de la Drobeta, oştirile romane treceau din nou Dunărea. Decebal călcase legământul. Nu putea să fie supus! îi şi spuse marelui preot:

— Nu pot, părinte! Nu pot să fiu rob! Neamul nostru nu vrea să fie călcat în picioare. Dacă am să cad, să ai grijă de ţara aceasta!
Legendă istorică

341 de cuvinte


22. Țara fără bătrâni
Într-o ţară îndepărtată, tinerii au hotărât să-i trimită undeva pe toţi bătrânii, ca să nu-şi mai scoată cușmele înaintea lor şi să nu mai stea vârstnicii în posturile cele mai înalte ale statului.
Pur şi simplu, într-o noapte nebună, i-au trimis pe toţi bătrânii de pe la casele lor. Numai un tânăr cu suflet bun, şi-a ascuns tatăl într-o peşteră, unde tinerii cei aprigi nu-l puteau găsi.
Domnitorul i-a chemat în funcţii înalte pe tineri. Numai că țara lor avea un neam duşman, cu care se învecina. Când au aflat duşmanii că vecinii lor nu au bătrâni, au anunțat gâlceavă tinerilor:
— Să ne înapoiaţi imediat funia, împletită din fire de nisip, pe care strămoşii noştri au împrumutat-o strămoşilor voştri! Altfel, vă declarăm război!
Sfetnicii din ţara tinerilor au sfeclit-o:
— Hai să le dăm funia, ca să scăpăm de necaz! Să chemăm degrabă toţi meşterii de frânghii! în trei zile să facă funia din boabe de nisip!
34

Meşterii se puseră pe lucru. Frământară nisipul, dar nu reuşeau să-l împletească.

Domnitorul pofti la sfat pe tinerii care-şi trimiseră bătrânii de acasă:
— Ce-i de făcut?
Dar nimeni nu putea spune taina împletirii funiei. Numai tânărul care-şi ascunsese tatăl în peşteră, plecă pe furiş la bătrân, singurul rămas, şi-i povesti toată întâmplarea. Bătrânul din peşteră îşi linişti feciorul şi-l povăţui să se ducă la Vodă, care trebui să răspundă vecinilor duşmani aşa:
— Când strămoşii voştri ne-au împrumutat funia, au păstrat un capăt din ea, ca să-l aibă de probă. Daţi-ne acel capăt de funie, ca să vă facem funia întreagă.
Domnitorul transmise ţării învecinate, întocmai, sfatul bătrânului ascuns în peşteră. Când primiră vrăjmaşii acest răspuns, strigară:
— Vasăzică, tot mai au vecinii noştri un bătrân, care să-i sfătuiască. Să-i lăsăm deci în pace!
Şi i-au lăsat, renunţând la război.
Cică de atunci a rămas proverbul vechi şi înţelept: „Dacă un sat nu are un bătrân, să şi-l cumpere!”
După V.A.Urechia

317 cuvinte
23. Flacăra caldă şi limpede
Era frig cumplit; ningea şi se făcea noapte. Era cea din urmă noapte a anului, noaptea de Anul Nou! Pe frigul şi pe întunericul acesta, mergea pe stradă o fetiţă săracă, desculţă şi cu capul gol. Avusese ea pantofi când plecase de-acasă, dar ce folos! Erau prea mari pentru dânsa; îi purtase mai întâi mamă-sa şi, fiindcă erau aşa de mari, fetiţa i-a pierdut când s-a grăbit

35

să treacă strada, din pricină că tocmai veneau în goană două trăsuri. Un pantof nu-1 mai găsise, iar pe celălalt l-a şterpelit un băieţaş; zicea că are să-l facă leagăn, când are să aibă şi el copii.

Ş-acuma, săraca fetiţă mergea desculţă şi picioruşele ei erau vinete de frig. Ducea într-un şorţ vechi o mulţime de cutii de chibrituri şi o cutie o ţinea în mână. Toată ziua umblase aşa şi nu-i dăduse nimeni nici măcar un bănuţ. Şi-acuma era ostenită, flămândă şi pe jumătate îngheţată de frig. Fulgii cădeau şi se prindeau de părul ei lung şi bălai care-i atârna frumos în cârlionţi pe umeri – dar ea numai la frumuseţe nu se gândea!
Nu mai putea de oboseală şi s-a aşezat într-un ungher între două case: una era mai ieşită în afară, aşa că între amândouă era un cotlon. Fetiţa s-a ghemuit strângându-şi picioarele sub dânsa, dar tot îi era frig. Acasă nu îndrăznea să se ducă, fiindcă nu vânduse nici o cutie de chibrituri şi nu căpătase nici un bănuţ măcar. Tată-său avea s-o bată; de altfel şi acasă era frig, pereţii erau sparţi şi, cu toate că astupaseră crăpăturile cu paie si cu zdrenţe, vântul tot răzbătea înăuntru. Mâinile îi erau aproape îngheţate de frig. Un chibrit ar fi straşnic acuma: ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă şi să-şi încălzească degetele? A scos un chibrit şi 1-a aprins. Ce frumos ardea! Era o flacără caldă şi limpede ca o lumânărică, o minunată lumânărică. Şi deodată fetiţei i s-a părut că şade în faţa unei sobe mari. În sobă era un foc zdravăn şi fetiţa îşi întinse picioarele să şi le încălzească..., dar flacăra se stinse, soba pieri... şi fetiţa se trezi ţinând între degete chibritul ars.
După Hans Cristian Andersen 360 cuvinte

36

2 4 . Adevărata comoară

Un om bătrân, când era gata să moară, şi-a chemat fiii în jurul patului şi le-a vorbit astfel:
— Copii, vă las casa împreună cu via şi livada. Atâta am! Dar să ştiţi că, în grădina noastră, se află o comoară. O comoară nepreţuită. Săpaţi ca s-o găsiţi.
— În ce loc e comoara, tată? au întrebat feciorii şi fetele.
— Săpaţi voi peste tot şi-o veţi afla, dragii mei! răspunse şoptit bunul lor tată, dându-şi îndată sufletul.
După înmormântare, urmaşii lui au început să sape curioşi ba într-o parte, ba într-alta, până când au săpat toată via, toată livada. Au scormonit în zilele lui Mărţişor orice colţişor din grădină, însă n-au aflat comoara cu bani. Cu toţii s-au întristat. Apoi au uitat de comoară, crezând că bătrânul muribund delirase, rostind vorbe fără noimă.
Toamna însă, feciorii şi fetele au băgat de seamă că via lor a rodit întreit cât altădată. O răscoliseră de primăvara până toamna cu săpatul şi-o îngrijiseră ca niciodată.
— Ştiţi care-i comoara de care vorbea tatăl vostru, copii? îi întrebă mama, când mustul curgea şuvoi din teasc.
— Care, maică? Şi unde-i? Am răscolit pământul de multe ori şi n-am aflat nici un vas plin de aur şi argint, cum credeam...
— N-o să aflaţi niciodată o comoară cu bani sau cu aur! surâse mama, gustând mustul dulce, din ulcică. Tatăl vostru grăia despre altfel de comoară, copii, pe care - priviţi - aţi găsit-o!
— Via! Aceasta e comoara, a spus unul dintre feciori.
— Da, dar adevărata comoară este munca, adăugă altul.

— Oare nu despre această comoară ne-a vorbit tata?

37

Acum au înţeles cu toţii despre ce fel de comoară le-a vorbit părintele lor.

Munca ne scapă de trei mari rele: de urât, de fapte rele și de sărăcie.
Poveste 298 de cuvinte

25. Și îmi aduc aminte...
Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vreo câţiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul. Şi în ajun toată ziua am stat de capul tatei, să-mi facă şi mie un buhaiu ori un harapnic.
— Doamne, ce harapnic ţi-oi da eu, zise tata. N-ai ce mânca la casa mea?
Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am fugit de-acasă numai cu beşica cea de porc plină cu grăunţe, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele şi să rămân de ruşine înaintea tovarășilor. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, că nici unul dintre tovarăşi n-avea clopot, în sfârşit, facem noi ce facem, mai o coasă ruptă, mai o cârceie, mai un vătrai cu belciug, mai beşica cea de porc a mea şi, pe după toacă, şi pornim pe la case. Ș-o luăm noi de la popa Oșlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul... Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară și, cum a văzut că ne așezăm la fereastră și ne pregătim de urat, a început a ne zice câteva cuvinte îndesate:
— De-abia s-au culcat găinile, și voi ați început? Ia stați oleacă, blestemaților, să vă dau eu! Noi, atunci, am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era om hursuz și pâclișit popa Oșlobanu. Și din spaima ceea, am fugit

38

noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem când îi zice popii ceva, obicinuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc...

Şi intrăm noi la Vasile-Aniţei şi ne aşezăm la fereastră după obicei. Dar... cela nu sună coasa, că-i e frig. Celuia îi îngheaţă mâinile pe cârceie. Văru-meu Ion Mogorogea, cu vătraiul subsuoară, că nu ură. Şi numa-ţi crăpa inima-n tine de necaz.
Ş-odată şi începem. Şi ce să vezi? Unde nu se ie hapsâna de nevasta lui Vasile-Aniţei cu cociorva aprinsă după noi.
— Vai, aprinde-v-ar focul să vă aprindă! zise ea. Dar cum se cheamă asta?
Atunci noi, la fugă, băieţi...
Şi după ce ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurământ, să umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, rebegiţi de frig şi hămesiţi de foame... Şi iaca aşa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela.
După Ion Creangă

372 de cuvinte

26. Frumuseţea locului
Dacă aruncai privirea împrejur, la dreapta şi la stânga, vedeai drumul de ţară şerpuind spre culme, iară la vale, de-a lungul râuleţului, cât străbate ochiul, până la câmpia nesfârşită, afară de câţiva arini ce stăteau grămadă din jos de podul de piatră, nu zăreai decât iarbă şi mărăcini. La deal valea se strâmtează din ce în ce mai mult; dar aici vederile sunt multe şi deosebite: de-a lungul râuleţului se întind două şiruri de sălcii şi de răchite, care se îndeasă mereu, până ce se pierd în crângul din fundul văii; pe culmea dealului de la stânga, despre Ineu, se iveşte pe ici, pe colo marginea unei pă-

39

duri de stejar, iară pe dealul de la dreapta stau răzleţe rămăşiţele încă nestârpite ale unei alte păduri, cioate, rădăcini ieşite din pământ şi, tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie; fundul văii, în sfârşit, se întunecă, şi din dosul crângului depărtat iese turnul ţuguiat al bisericii din Fundu reni, învelit cu tinichea, dară pierdut oarecum în umbra dealurilor acoperite cu păduri posomorâte, ce se ridică şi se grămădesc unul peste altul, până la muntele Bihorului, de pe ale cărui culmi troienite se răsfrâng razele soarelui de dimineaţă.

Rămânând singur cu Ana şi cu copiii, Ghiţă priveşte împrejurul său, se bucură de frumuseţea locului şi inima îi râde, când Ana cea înţeleaptă şi aşezată deodată îşi pierde cumpătul şi se aruncă răsfăţată asupra lui, căci Ana era tânără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă, iară el însuşi, înalt şi spătos, o purta ca pe o pană subţirică.
Ion Slavici 280 de cuvinte
27. Mâinile mamei mele
Pe prispa însorită a unei căsuţe, şedea o tânără mamă, la măsuţa de lucru. Împletea un şal pentru fetiţa care se juca alături de ea cu păpuşile.
De la o vreme, fetiţa se uita din ce în ce mai atentă la mâinile mamei sale, Ochişorii albaştri, care cuprindeau cu dragoste întreaga făptură a frumoasei mamei, s-au umplut de nedumerire şi, nemaiputând răbda, fetiţa a izbucnit:
— Mamă dragă, ce urâte sunt mâinile tale!

40

Lăsând lucrul deoparte, şi privind înlăcrimată chipul drăgălaş al fetiţei, mama cuprinde căpşorul bălai cu amândouă mâinile şi, sărutându-şi copila, îi spune:

— Da, copila mea, într-adevăr, sunt foarte urâte mâinile mele.
Ceva mai la o parte - martor tăcut la această întâmplare, tatăl îşi citea ziarul. A lăsat să treacă vreo câteva clipe, apoi chemând-o au plecat împreună în grădină.
S-au oprit pe marginea unei brazde, la umbra îmbietoare a pomilor înfloriţi.
— Ţie îţi plac poveştile, Mărioară?, a întrebat-o el.
— Foarte mult, a răspuns fetiţa.
— Atunci, ascultă, că-ţi voi spune chiar acum una...
O mămică tânără şi frumoasă, cu mâini albe de domniţă, avea un singur copil, o fetiţă, pe care o iubea ca pe ochii din cap. Într-o zi, fetiţa dormea liniştită în pătucul ei. O scânteie a sărit din sobă pe covor, iar acesta a luat foc. Focul s-a întins cu repeziciune. Un fum negru şi des a umplut toată casa. La ţipetele sfâşietoare ale copilei, au sărit vecinii. Era prea târziu s-o mai poată scăpa. Flăcările cuprinseseră aproape totul şi limbi dogoritoare goneau pe cei care încercau a mai scăpa ceva.
Mama, care tocmai se întorcea, îngrozită, alergând disperată, fără a ţine seamă de pericol, s-a repezit prin mulţime spre camera copilei. Toţi au încercat s-o oprească, ştiind că nimic nu se mai poate face. Dar nu se găseau braţe puternice ca s-o ţină din drumul ei. Avea un singur gând: să-şi scape copilul. Înfruntând primejdia focului s-a repezit prin flăcări. A cuprins-o în braţe şi cu mâinile ei a potolit flăcările ce cuprinseseră hainele fetiţei. Cu fetiţa strânsă la piept, făcându-i pavăză din braţele sale, a ieşit în curte. Copila a

41

scăpat, însă cu preţul rănirii mâinilor mamei sale. Mâinile ei frumoase erau acum vinete şi zbârcite din cauza arsurilor.

Curgeau şiroaie lacrimile din frumoşii ochi ai copilei. Fără a scoate un cuvânt, s-a ridicat de lângă tatăl său. Apropiindu-se de mama, a îngenunchiat în faţa ei şi, sărutându-i în lacrimi mâinile cele zbârcite, a zis suspinând:
— Măicuţă bună şi sfântă, mâinile tale sunt cele mai frumoase mâini din lume.
Povestire românescă 416 cuvinte

28. O sărbătoare a sufletului
Ningea. Peste Câmpia Sorocii ningea încet, domol, agale, şi venea potopul cela alb de sus nu ca o ninsoare oarecare, ci ca o mare binefacere cerească. Fulgi măşcaţi şi blânzi cădeau nu atât pe pământ,cât pe săracul suflet omenesc, pentru a-1 mai mângâia, pentru a-1 mai îmbărbăta oarecum. „Elei, Doamne, d-apoi cine şi-o mai fi adus aminte şi de noi?!” – se mirau ţăranii, iar în vreme ce stăteau ei de se mirau, de sus cernea cu fulgi pletoşi, frumoşi şi albi. De vânt
– nici pomeneală. Iese lumea de se miră şi sus în deal, şi jos în vale, iar din cer tot coboară, legănându-se a jale, legănându-se a dor, fulgi aleşi numai unul şi unul. O zi întreagă s-a mirat lumea, o zi întreagă a tot nins, ş-a fost o zi cum alta nu mai poate fi.
— Aşa ninsoare mai rar, ziceau bătrânii, aşa ninsoare îţi vine o dată în viaţă, atunci când îţi vine...
Sufletul tresaltă, sufletul caută în fel şi chip să se dumerească – de unde atâta seninătate şi voie bună? Crăciunurile au trecut demult – şi cel după stilul nou, şi cel

42

după stilul vechi, dar, pentru că unica şi marea minune a iernii rămânea tot ea, sărbătoarea aceea, oamenii şi-au zis: „Măi, s-a întors Crăciunul”, şi întreaga Câmpie a Sorocii, cu văile şi dealurile sale, cu satele şi cătunele sale, îngâna în sinea ei o colindă pe care cerul i-o tot picura de sus fulg cu fulg, vers cu vers.

Frig – deloc. Era cald, era moloşag, aşa încât oamenii
şi-au lăsat vetrele, cuptoarele, mai ieşind pe afară, şi vraja acelei ninsori a început a trezi doruri cine ştie de pe unde, vise cine ştie de pe când.
Şi tot ninge, ninge, ninge. Fulgi cuminţi, îngânduraţi se lasă peste case, peste garduri, peste câmpuri.
După Ion Druță
296 de cuvinte

29. Străbunul străbunilor-Burebista
Cel mai înţelept şi mai viteaz dintre conducătorii străbunilor noştri daci a fost regele Burebista.
Burebista a unit poporul dacilor într-o singură ţară mare, numită Dacia și i-a apărat daci de primejdia duşmanilor din afară.
Erau mulţi şi răi aceşti duşmani. Ei pârjoleau adesea pământul dacilor: le furau turmele, le prădau holdele, le ardeau satele şi oraşele. Şi de câte ori vreo căpetenie a dacilor cerca să li se împotrivească, uşor era înfrânt, ucis sau luat prizonier. Chiar şi Burebista era să-şi piardă viaţa într-o astfel de bătălie cu duşmanii. Deci mare nenorocire pe capul dacilor aceşti vecini prădalnici.
Văzând aşa, Burebista a chemat la sfat pe toate căpeteniile dacilor şi le-a spus:

43

— Dacă vreţi să avem linişte şi pace, trebuie să ne unim toți. Să facem o tară mare. Să rânduim o armată puternică. Să zidim pe malurile râurilor, pe vârfuri de dealuri şi de munţi cetăţi tari, de piatră.

Multe căpetenii s-au învoit şi au zis:
— Îţi urmăm sfatul, Burebista! Dar să ne conduci la biruinţă.
S-a întâmplat ca, la doi ani după aceasta, duşmanii, pe cai iuţi, năvăliseră iar în Dacia. Auziseră ei că Burebista i-a unit pe cei mai mulţi dintre daci, dar tot credeau că-i vor zdrobi în luptă şi le vor prăda bogăţiile. Ce a făcut Burebista? A ieşit înaintea lor cu o parte din oaste, la râul Nistru şi le-a oprit înaintarea. Cu altă oaste, i-a înconjurat. Şi, lovindu-i din toate părţile, i-a răpus, pe cei mai mulţi. A prins şi trei căpetenii dacice care trădaseră țara, trecând la duşmani. Înainte de a-i pedepsi, Burebista i-a întrebat:
— Ei, v-ati încredintat, că dacă suntem uniţi îi înfrângem pe duşmani?
— Ne-am încredinţat, au zis trădătorii; te rugăm să ne ierţi.
— V-aş ierta eu bucuros, dacă trădarea n-ar fi cea mai nelegiuită faptă. Vă dau pe seama poporului, să vă judece el.
Burebista a iertat pe mulţi duşmani, care s-au căit, lăsându-i să plece în ţara lor, după ce au jurat că nu vor mai veni niciodată cu arma, asupra Daciei. Aşa, cu înţelepciune, cu hotărâre, cu vitejie şi cu dreptate, Burebista a întemeiat
Dacia.
Burebista e străbunul străbunilor noştri. Se cuvine să-i cinstim numele, pentru că el a unit pe daci, a făcut Dacia, ţara lor liberă. Şi a apărat-o, vitejeşte, de orice primejdie.

După Dumitru Almaș

384 de cuvinte

44

30. Putna, loc sfânt

Era în vara anului o mie patru sute șaizeci și șase. Tânărul Ştefan domnea, în Ţara Moldovei, de numai nouă ani. Pe vremea aceea, era obiceiul să se zidească o mănăstire, de câte ori erau învinşi duşmanii. Aşa că Ştefan îşi puse in gând să înalţe o mănăstire frumoasă, cum nu se mai pomenise alta. Loc de închinăciune şi odihnă veşnică pentru voievod şi familia sa.
Într-una din zile, călătorea călare, cu ostaşi şi norod mult, ca să caute locul unde să clădească sfânta mănăstire.
Se găsea, cu arcaşii săi, pe-un muncel, unde există şi azi o cruce, aproape de Mănăstirea Putna. Muncelul se numeşte „Dealul Crucii”, de unde se vede, în vremea noastră, încântătoarea privelişte a văii minunate de la mănăstire.
Ştefan-Vodă a ales trei dintre cei mai vrednici aprozi, zicându-le:
— Arcaşi, eu vreau să mă întrec azi cu voi! Săgeata care va zbura mai departe ne va arăta locul unde vom înălţa sfânta zidire.
Voinicii îşi pregătiră arcurile şi traseră cu putere, icnind. Săgeţile zburară departe.
Acum veni rândul lui Ştefan. Şi-a încordat arcul şi săgeata sa zbură şi mai departe, înfigându-se într-un paltin bătrân.
— Acolo va fi altarul! grăi Vodă, făcându-şi cruce. Unde a căzut săgeata unui aprod, urma să se ridice clopotniţa.
— Să trăiască Domnul Ştefan! răzbătură de jos glasurile norodului adunat.
Meşterii au înălţat biserica până în anul o mie patru sute șaizeci și nouă, iar după doisprezece ani de trudă era isprăvită întreaga mănăstire fortificată.
45

Aici a fost înmormântat, cu lacrimi şi jale, în 1504, marele voievod.

Povestea spune că arcul cu care a tras Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a păstrat multă vreme, în turnul Mănăstirii Putna. Mai târziu, năvălind polonii la locul sfânt al românilor, au furat arcul şi l-au dus în ţara lor.
Legenda zidirii Mănăstirii Putna
295 de cuvinte

31. Munca mâinilor mele
Cu acul ne-a crescut biata mama. Şi o dată n-am auzit-o plângându-se, ori
blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuţa de ea, s-a învăţat singură să citească şi să scrie, ca să ne poată învăţa şi pe noi puţină carte. Că ce şcoli erau pe vremea aceea?... De dimineaţă până în noapte muncea şi ne îngrijea s-avem de toate. Surorile începeau să coasă şi ele. Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici... Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinţii erau vii: mă uitam cu sfială înaintea lor, şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine; mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze. În zece ani am intrat şi eu la un iconar. Dar era un om zgârcit, Dumnezeu să-l ierte, şi rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i leagăn copilul, şi când vroiam să mă uit si eu cum zugrăveşte, mă lua la goană.
Numai câteodată, când îi frecam culorile, se mai îmbuna şi mă lăsa lângă el –atunci eram în culmea fericirii; îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinţii. Îi urmăream vorbele
46

şi mă uitam la el ca la un Dumnezeu, iar peste doi ani m-am întors acasă, ş-am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la târg. Acolo aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi aşteptam cumpărătorii, ca orice negustor.

Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... Şi cumpărau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la un copil nevinovat.
Doamne, cu ce bucurie am venit acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo câțiva sorocoveţi, şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi m-a întrebat îngrijorată de unde-s, că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă.
Ziua ceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Fiind mai mare – aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, câștigați, cu munca mâinilor mele...
Cine mai era ca mine!
Nicolae Grigorescu 384 cuvinte