Culegere de texte pentru expuneri evaluarea final

32. O umbră de argint

Prin acel întuneric des şi nepătruns, Făt-Frumos vedea albind o umbră de argint, cu păr de aur despletit, rătăcind, cu mâinile ridicate şi palidă. El se apropie de ea şi-o cuprinse cu braţele lui. Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui, şi mâinile ei reci s-ascunseră-n sânul lui. Ca să se trezească, el îi sărută ochii. Norii se rupeau bucăţi pe cer, luna roşie ca focul se ivea prin spărturile lor risipite; iar pe sânul lui, Făt-Frumos

47

vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi şi uimite – ochii miresei lui. El o luă pe braţe şi începu să fugă cu ea prin furtună. Ea-şi culcase capul în sânul lui şi părea că adormise. Ajuns lângă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarbă, fân cu miros şi flori din grădină şi-i clădi un pat, în care-o aşeză ca-ntr-un cuib.

Soarele, ieşind din răsărit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci şi rotunde, faţa ei de-o paloare umedă ca ceara cea albă, mâinile mici şi unite pe piept, părul despletit şi răsfirat pe fân, ochii mari, închişi şi adânciţi în frunte, astfel ea era frumoasă, dar părea moartă. Pe acea frunte netedă şi albă, Făt-Frumos presura câteva flori albastre, apoi şezu alături cu ea şi-ncepu a doini încet. Cerul limpede – o mare, soarele – o faţă de foc, ierburile împrospătate, mirosul cel umed al florilor învioşate o făceau să doarmă mult şi lin, însoţită în calea visurilor ei de glasul cel plâns al fluierului. Când era soarele-n amiază, firea tăcea şi Făt-Frumos asculta fericita ei răsuflare, caldă şi umedă. Încet, se plecă la obrazul ei şi-o sărută. Atunci ea deschise ochii încă plini de visuri, şi-ntinzându-se somnoroasă, zise ceva încet şi zâmbind…
Ea se sculă, îşi netezi părul de pe frunte şi-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul, ea-i înconjură grumazul şi astfel trecură printre straturile de flori şi intrară în palatul de marmura al împăratului.
El o duse la împăratul şi i-o arătă, spunându-i că-i mireasa lui.
După Mihai Eminescu

341 de cuvinte

48

33. Prietenia – cel mai de preț lucru al omului

Prietenia ? Cred că-i o perlă rară, un lucru pe care ni-l dorim fiecare dintre noi. Cei ce au prieteni se pot considera foarte norocoși. Nu este posesiune mai prețioasă decât un prieten bun și credincios.
Ce este prietenia? Cred că este o relație care se situează undeva între dragoste, ințelegere, comunicare. Ingredientele unei prietenii sunt: simpatia, disponibilitatea, reciprocitatea, preocupări comune, valori morale comune, gusturi comune, sinceritate, respect. Dar ingredientul esențial intr-o prietenie este fidelitatea. Un prieten trebuie să fie prezent atunci, când toți ceilalți îi întorc spatele. După cum bine zice proverbul: „Prietenul la nevoie se cunoaște”. Să fie disponibil atunci, când ai nevoie de el. Să împarți cu el clipe plăcute, să găsești în el un confident și o ființă tolerantă care să nu te judece, să te iubească și să te accepte așa cum ești. Această relație trebuie neapărat să fie reciprocă. Să dai întotdeauna cel puțin atât cât primești. Să fii prietenul cuiva, nu înseamnă doar să faci un chef cu el... Ești prieten cu cel ce-și înjumătățește bucata de pâine cu tine, când ești flămând. Indiferența, interesul meschin, minciuna sau tăcerea, sunt noțiuni care
nu-și au locul alături de prietenie. După părerea mea, cele mai frumoase prietenii se formează în anii de liceu și facultate. Atunci suntem mai disponibili, avem preocupări comune, suntem mai puțin susceptibili, mai încrezători. Prieteniile acestea pot dura toată viața. Ești prieten cu cineva, când după ani și ani simți aceeași atracție și plăcere pentru o discuție cu el... O prietenie adevărată – este cea verificată de timp. Cred, că trebuie să fii un om fidel, integru și generos ca să poți fi un prieten adevărat. Câți dintre noi aveam aceste calități?
Din presă
283 de cuvinte
49

34. Doi mari prieteni: Eminescu şi Creangă

Când venea cu trenul la Iaşi, deşi-i sfârâiau călcâiele după Veronica Micle, „bădia Mihai” lua birja din gară şi se oprea în râpa Ţicăului, la prietenul mai vârstnic, Ion Creangă. Acolo avea povestitorul cel voinic şi mătăhălos, cu limba ca meliţa, o căsuţă cu ferestrele cât palma, numită bojdeucă. Ei, şi în ziua aceea de arşiţă, când musafirul îşi lăsa genţile pe cărare, lângă izvor, ocolind cerdacul, ce-mi aude în spatele bojdeucii?
— Bâl-bâl-bâl!
Ce era? în butoiul cel mare, plin ochi cu apă, ieşeau bulbuci. Deodată, din cadă a ieşit capul lui Creangă, ce nu ştia de sosirea oaspetelui. Făcea baie răspopitul şi se visa într-o bulboană din Ozana.
— Bădie Mihai! Tu erai? Măi Nică, boţ cu ochi, că era să-ţi crape inima de spăriet! Ce surpriză! Domnul Eminescu!
— Chiar el! în carne şi oase, bădiţă Creangă din Humuleşti. Îmi fierb straiele pe mine! Mare năduşeală la Iaşi!

Ion Creangă ieşi destul de sprinten din butoi.

— Păi, ce mai aştepţi, bădie Mihai? Haide, huştiuliuc în butoi! Să te răcoreşti degrabă, drumeţule! Ce bucurie mi-ai făcut! Cât te-am aşteptat să vii, poete!
— Ba am venit, Nică din Humuleşti.
— Domnule Eminescu, matale erai?! căsca ochii cât cepele ţiitoarea Tinca, apărută din grădină.
Nu peste multă vreme, când rândunelele ciripeau prin cuiburile prispei, Tinca aşeză pe masa.
— Coană Tinca! îndrăzni poetul într-un târziu. Rogu-te un lucru. Uite un pumn de parale, pentru birjă şi bunătăţuri.
Du-te şi cheam-o aici pe doamna Veronica.

50

— M-oi duce, coane Mihai, cum m-am dus şi altă dată.

Că citesc în ochii mătăluţă un dor neastâmpărat...
Cam aşa se desfăşurau întâlnirile celor doi mari prieteni. Eminescu îl cunoscuse pe învăţătorul Ion Creangă în vremea când era revizor şcolar. În bojdeuca din Ţicău, poetul a locuit, mai întâi, când era revizor şcolar, dar şi mai apoi, în multe rânduri. Mihai l-a îndemnat pe Ion să pună pe hârtie
poveştile, povestirile, amintirile din copilărie.
Când Eminescu se mută la Bucureşti, învăţătorului Ionică i se frânge inima de urât şi amăreală, trimiţându-i scrisori înduioşătoare.
Bogdan Crăciun

340 de cuvinte

35. În natură totul este independent
Fiecare plantă îşi începe viaţa în sol. Nimerind în sol fertil, sămânţa încolţeşte. Pentru creşterea şi dezvoltarea plantei sunt necesare substanţe hrănitoare, aer, apă, lumină şi căldură.
Oare pot trăi animalele fără natura lipsită de viaţă? Ref-lectează!
Animalele respiră cu oxigenul care se conţine în aer. La fel, ca şi fără hrană, majoritatea din ele nu pot trăi fără apă. Elanii, căprioarele, cerbii, vacile ling sare. Păsările înghit ni-sip, pietricele mărunte, pentru ca hrana lor să se mărunţească mai repede în stomac.
Animalele nu ar putea supravieţui fără căldura şi lumina soarelui.
Natura lipsită de viaţă, de asemenea, este mediul de viaţă pentru numeroase animale. În apă vieţuiesc peştii,
51

moluştele, gândacii acvatici. O parte din viaţa lor şi-o petrec în apă broaştele, ţestoasele, castorii, nutriile, ondatrele. In apă îşi găsesc hrană păsările acvatice. Însă ca să-şi poată găsi hrana, majoritatea păsărilor zboară. Solul este adăpostul viermilor, cârtiţelor, popândăilor, şoarecilor, bursucilor şi vulpilor.

Plantele şi animalele sunt legate între ele prin lanţuri trofice. Aminteşte-ţi din ce verigi este format lanţul trofic?
În natură lanţurile trofice sunt mai lungi şi mai complicate, decât cele pe care ai învăţat să le alcătuieşti. Fiindcă fiecare animal erbivor reprezintă o pradă pentru mulţi răpitori. De exemplu, şoarecii sunt mâncaţi de vulpe, viperă, bufniţă. Şoimul vânează veveriţe, gaiţe, cuci şi alte păsări şi animale mici. În natură răpitorii mai puternici îi atacă pe cei mai slabi.
Oare nu se poate întâmpla ca animalele răpitoare să nimicească toate animalele erbivore sau acestea din urmă să mănânce toate plantele? în natură aşa ceva nu se poate întâmpla. Savanţii au calculat că animalele răpitoare sunt totdeauna mai puţine decât cele cu care ele se hrănesc. Iar numărul animalelor erbivore depinde de faptul câtă hrană vegetală există pentru ele. Supravieţuiesc doar acele animale, care pot să-şi dobândească hrana. De exemplu, dacă va rodi puţină ghindă, vor rămâne mai puţini răpitori. Din ce cauză? Pentru ei va fi puţină hrană – animale erbivore.
Omul este organism viu, parte a naturii cu viaţă. El respiră oxigen din aer, bea apă, consumă hrană vegetală şi animală. Pentru viaţă mai are nevoie de căldură şi lumină.
Din presă

351 de cuvinte

52

36. Cântărețul

E de neam! Între toate lighioanele lumii, nu era alta care să aibă strămoşi mai aleşi şi mai de viţă. Pământul era o nimica toată, când neamul lor greieresc îşi ridica laudele lui însuşi, sub frunzele uriaşe. Ei biruiseră vremea – dăinuiau stăpâni în lung şi-n lat, ca şi pe atunci. Chiar un străbunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cântăreț în cuptorul brutăriei lui Por-împărat. Şi astea nu erau vorbe de ici, de colo, ci le povesteau bătrânii la toate nunţile lor. Căci doar aşa rămân poveştile pe lume.
Toate gândurile acestea năvăliseră greierului în cap într-o seară, când nu putea aţipi din pricina unei privighetori care-i împuiase capul cu cântecele ei,de sus, din copacul sub care dânsul se odihnea. „Mă rog, n-aş putea-o vedea şi eu pe dihania asta? Ce neam aşa de obraznic să fie?” se întreba greierul. Şi cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle şi-un răspuns, îşi puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deşi numai la gândul că avea să vorbească unei obrăznicături care îndrăznise să se întreacă din sărit cu ei îl apucau furiile. O căută totuşi şi n-o găsi. Şi cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Şi, aşa, se întoarse.
Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îşi făcuse de cap. Îl mai mângâie însă pe greier iubirea şi laudele pe care o mulţime de vaca-domnului — gângăniile cele roşii stropite cu negru — i-o arătau. Lasă că-1 căinau că nu putuse dormi, dar din semnele lor, greierul înţelese că şi ele erau mirate de îndrăzneala unei păsări venetice care tulbura liniştea băştinaşilor de neam. Greierului i se umfla inima în piept de mândrie, şi, în zori de zi, li se închină cu plecăciune, poftindu-le, în juru-i, să-i asculte. Şi cu toată oboseala, greierul le
53

cântă, în cinstea lor, un imn al dimineţii. Iar vacile-domnului îl rugau să nu mai contenească, fiindcă ele altceva n-aveau de făcut, decât să-l asculte.

Şi le-a cântat greierul până ce soarele s-a ridicat de câteva suliţi pe cer. Iar încălzindu-se grozav, cântăreţul se rugă de iertare, să aţipească puţin. Şi se adăposti sub frunza unei rochiţa-rândunicii. Iar vacile-domnului se sfătuiră, se ridicară pe firicelele de iarbă dimprejurul culcuşului cinstitului cântăreţ şi, legănându-se uşor, începură să-i facă vânt, să doarmă în răcoare, cum se şi cuvenea unui mândru crai ce era.
După Emil Gârleanu

394 de cuvinte

37. Monumentul de la Putna
După mai multe izbânzi în luptele împotriva duşmanilor Moldovei, Ştefan-vodă hotărî să zidească o mănăstire mare şi frumoasă cum nu se mai pomenise.
Într-o dimineaţă, spune legenda, împreună cu mai mulţi oşteni credincioşi ai săi, el plecă din Suceava, cetatea de scaun a Moldovei, să aleagă locul mănăstirii.
Pâlcul de oşteni abia răzbate. în frunte merge un oştean călare ca să deschidă calea. După el vine un călăreţ cu chipul rotund şi privirea semeaţă. Calul lui e numai spumă. Stă drept în şa. Pletele îi curg pe spatele împlătoşat, ca valurile pârâului care îi duce cine ştie unde. Călăreţul acesta este Ştefan cel
Mare, voievodul Moldovei.
— Ce apă e asta? întrebă domnul Ştefan.
— E Putna, Măria-ta – răspunse oşteanul din frunte.

— Mai mergem mult?

54

— Cum porunceşte Măria-ta.

Ajungând pe malurile Putnei, în dulcea şi frumoasa Bucovină, înconjurat de ostaşii săi, viteazul domn se sui cu dânşii pe o muchie de deal. Porunci apoi la doi dintre arcaşii cei mai voinici să-şi încerce puterea.
— Copii, trageţi! Astăzi vreau să mă-ntrec în arc cu voi, zise Ştefan.
Voinicii îşi pregătiră săgeţile, îşi încordară arcurile cu putere şi au tras. Săgeţile lor se duc ca vântul, de nu se mai zăresc.
Deodată se făcu o mare tăcere. însuşi Domnul cel mare al Moldovei, cu braţele sale vânjoase, a pus mâna pe arcul său. îl încordează cu putere şi trage. Săgeata zboară ca gândul.
Ştefan îşi trimite căpitanii s-o caute. Departe, departe, săgeata domnului Moldovei se înfipsese într-un paltin bătrân, frângându-se în două.
— Acolo va fi locul mănăstirii, glăsui Ştefan.
— Să trăiască Ştefan-vodă, răsunară glasurile oştenilor.
În scurtă vreme el a strâns pe cei mai pricepuţi meşteri, că ei au zidit o mănăstire cum n-a mai fost alta.
Azi, mănăstirea adăposteşte mormântul marelui străbun şi atrage mii şi mii de excursionişti din multe ţări de peste ho-tare.
Bucovina, ţinut de basm, este o adevărată comoară. Ea poartă, ca o salbă, străvechi monumente, adăpostind nepreţuite obiecte de artă, fiecare din ele amintindu-ne de un trecut glorios. Un astfel de monument este şi Mănăstirea Putna, din judeţul Suceava (România), zidită de Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Text adaptat 349 de cuvinte

55

38. O rază

S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi a rătăcit prin senin. Şi-n întâia zi, tremurătoare, caută pe ce să se oprească.
Într-o poiană, din mijlocul unei păduri, găsi urma copitei unui cerb, plină, ochi, de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece dar, în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desiş, se repezi, sorbi apa, tulbură ce mai rămăsese, apoi se prăbuşi în cealaltă margine a pădurii după o căprioară care tocmai trecea.
Raza călători mai departe.
Munţi, dealuri, văi: ai ce cutreiera în lume când te-ai aşternut la drum. Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiţi, osteniţi, aduşi de şale, merg delaolaltă. Pe umeri de-abia îşi duc puştile cu spăngile ascuţite. Raza îi urmăreşte: ar vrea să se înfăşoare ca o sârmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răzbate până în adâncuri. Călătorii se opresc, îşi îndreaptă trupurile, privesc iscoditori şi crunţi înainte, scot puştile, şi într-o clipă, dimpotrivă lor alţi oameni se arată. O clipire: duşmanii se aruncă linii spre alţii, puştile răzbubuie, spăngile se-nroşesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineaori poate ca şi lupul din pădure, acum e şi el o fiară. Pe luciul de oţel al puştii lui se prelinge sângele.
Înfiorată, raza călătoreşte mai departe. Când vrei să rătăceşti, ai unde. Aşa, raza ajunge deasupra unui târg.
Într-o casă mare, bogată, într-un salon, o mulţime de femei şi de bărbaţi sorb ceaiul aromat. Râs, vorbă, şi-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subţiri, şi albe ale cântăreţei. Ce mâini frumoase! Iar la degetul cel mic o piatră preţioasă, un diamant, parcă atrăgea raza; din înalt ea se scoboară, şi-n clipa aceea degetul fetei
56

pare că fulgeră de focuri. Uimită, mândră, cântăreaţa se opreşte, frânge cântecul şi se uită cu îngâmfare împrejur:

Mai departe. Un colţ curat, senin şi liniştit nu e pe lumea aceasta?
Emil Gârleanu

327 de cuvinte

39. Liniştea nopţii sfinte
Când Dumnezeu a hotărât să izbăvească lumea de păcat a trimis pe îngerul Gavriil în cetatea Nazaret, la Fecioara Maria. Şi intrând îngerul la ea, i-a spus că a fost aleasă de Dumnezeu să nască pe Iisus, Fiul Său.
Fecioara Maria şi bătrânul Iosif, logodnicul ei, au plecat din Nazaret spre Betleem, căci de aici se trăgeau după neamul lor. Călătoria n-a fost uşoară, întrucât Fecioarei Maria i se apropia vremea să nască.
Când au ajuns la Betleem, se înnoptase. Casele erau pline de oameni care veniseră din toate părţile să se înscrie, căci după poruncă, fiecare om trebuia să se înscrie în localitatea sa de baştină când sosi vremea naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. În zadar bătură pe la uşi, căci nimeni nu avea loc să-i primească. În cele din urmă se adăpostiseră într-o peşteră de la marginea Betleemului, care servea drept staul pentru vite.
Aici, în liniştea nopţii sfinte, când toată lumea dormea, Fecioara Maria născu pe Fiul Său. Cu multă bucurie îl luă în braţele ei de mamă, îl înfăşă în scutece şi-L culcă pe fân în iesle.

57

Nu departe de peşteră se aflau nişte păstori care vegheau în miez de noapte lângă turmele lor de oi. Deodată, o lumină puternică coborî din cer şi un înger al Domnului stătu lângă ei. O spaimă mare îi cuprinse pe toţi. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi!” Şi le-a vestit lor despre Naşterea lui Hristos.

Împreună cu îngerul s-a văzut deodată o mulţime de oaste îngerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Era cel dintâi colind.
După ce a plecat îngerul de la păstori, aceştia, bucuroşi de cele ce aflaseră, au mers în mare grabă la Betleem. Au intrat în peşteră şi au găsit acolo pe Maica Domnului, aşa cum le vestise îngerul. S-au închinat Lui şi I-au adus daruri.
S-au întors apoi cu mare bucurie la turmele lor, vestind tuturor ce aflaseră de la înger şi ce văzuseră cu ochii lor în peşteră. Toţi se mirau şi se bucurau de cuvintele lor.
Această bucurie o trăim şi noi, creştinii, în fiecare an, când sărbătorim Naşterea Domnului sau Crăciunul.
Ca şi îngerii, în ajunul Crăciunului cete de copii se duc şi vestesc, prin colinde, Naşterea lui Hristos.
Din presă
381 de cuvinte

40. Pâinea
Acum vreo sută de ani, o foamete cumplită se abătuse asupra unei părţi din ţara noastră. Din cauza lipsurilor, oameni şi vite mureau cu zecile.
Într-unul din satele asupra căruia se abătuse nenorocirea, trăia un proprietar, pe cât de bogat, pe atât de bun şi milos.
58

Fiindcă în hambarele lui se găseau cereale mai multe decât avea el nevoie. El s-a gândit să vină în ajutorul oamenilor.

A strâns toţi copii din sat şi le-a spus să vină în fiecare zi la curtea lui, pentru a primi câte o pâine, atât cât va ţine foametea.
Zilnic, se adunau la casa boierului copiii înfometaţi. Cum vedeau coşul, se repezeau ca să aleagă pâinea cea mai mare. După ce o luau, cei mai mulţi plecau fără a spune măcar o vorbă de mulţumire binefăcătorului lor, care totdeauna şedea lângă coş.
Numai o fetiţă, îmbrăcată mai sărăcăcios ca toţi, aştepta deoparte până se potoleau. Apoi, se apropia sfioasă pentru a lua ce mai rămânea: pâinea cea mai mică.
Săruta mâna milosului boier şi pleca bucuroasă spre
casă.
Proprietarul a băgat de seamă dar nu a zis nimic. Ziua a doua şi în cele ce au urmat, copiii şi fetiţa s-au purtat la fel.
Într-o zi, la puţin timp după ce se depărtase fetiţa cu pâinea în braţe, boierul, ce nu plecase încă de lângă coşul gol, o vede întorcându-se în fugă spre el. Sfioasă, fetiţa i-a spus:
— Când am ajuns acasă şi am tăiat pâinea ca să dau o bucată mamei, care stă bolnavă la pat, am găsit în ea galbenii aceştia.
— Du-i înapoi boierului, Măriuţo, căci desigur din greşeală au căzut în aluat, mi-a spus ea. Sunt ai lui, a adăugat fetiţa întinzând banii ce străluceau la soare.
— Ia-i înapoi, copilă, a spus boierul, mângâind fruntea palidă a fetei. Sunt ai voştri, într-adins i-am pus în pâine, ca să răsplătesc modestia ta. Fii şi de acum înainte tot aşa şi Dumnezeu îţi va purta de grijă ţie şi sărmanei tale mame, care

59

a ştiut să te îndemne la bine. De azi înainte, mă voi îngriji eu de voi.

Povestire românească

346 de cuvinte

41. Sclavul şi leul
Un sclav, suferind din cauza purtării crude a stăpânului, fugi de-acasă şi, ca să nu fie prins, se adânci în deşert.
Rătăcind în căutarea unei fărâme de mâncare şi a unui adăpost, ajunse la o peşteră. Intră în ea şi o găsi goală, fără să ştie că e vizuina unui leu; şi, după câteva clipe, apăru şi leul, înfricoşându-l pe nenorocitul fugar.
Omul a văzut moartea cu ochii; dar, spre marea lui mirare, în loc să sară asupră-i şi să-l înfulece, leul se apropie şi începu să se gudure, scheunând şi arătându-i laba. Părându-i-se umflată, omul se uită mai de-aproape şi văzu că în talpă i se înfipsese un spin mare.
Îl scoase cu grijă şi îngriji leul cât putea de bine, astfel încât, cu timpul, rana se vindecă. Recunoştinţa leului nu avea margini: îl privea pe om ca pe cel mai bun prieten şi, o vreme, au locuit împreună în peşteră.
Dar a venit şi ziua când omului i s-a făcut dor de semenii lui; şi-a luat rămas bun de la leu şi s-a întors printre oameni. Aici, a fost curând găsit de vechiul lui stăpân. Pentru a-i învăţa minte pe ceilalţi sclavi, stăpânul îl puse în lanţuri şi porunci să fie aruncat fiarelor, la circ.
Când veni ziua, fiarele au fost lăsate în arenă şi, între ele, un leu uriaş şi fioros; iar bietul sclav a fost aruncat în mijlocul lor. Dar, mare a fost uimirea spectatorilor când au
60

văzut că leul, de cum l-a văzut, a sărit în faţa sclavului şi, aşternându-i-se la picioare, a început să-şi arate bucuria şi dragostea! Era vechiul prieten din peşteră!

Spectatorii au cerut să i se cruţe viaţa sclavului; iar conducătorul oraşului, minunându-se să găsească atâta recunoştinţă şi credinţă într-un animal, a poruncit să li se dăruiască amândurora libertatea.
Esop 298 de cuvinte

42. Marea – o apă folositoare
Marea este şi pentru cei mici, nu numai pentru părinţi şi bunici. Şi, la urma urmei, ei nici nu ştiu să se joace, ca voi, pe plajă, în nisip, în fel şi chip, făcând palate în care, pe furiş, intră scoicile, prin acoperiş.
Marea este o apă folositoare. Ea se întinde de aici şi până în zare. Se întinde şi mai departe, fireşte, dar marea aceea nu se vede şi nu ne priveşte. Vapoarele alunecă pe apă ca la un fel de săniuş. Dar, mai bine dacă priveşti, vezi că alunecă pe peşti. Peştii sunt aici mulţi ca iarba. Unii dansează, alţii au pene de papagal şi cântă pe lângă Insula de Coral.
Prin alte ape, rechinii umblă la ei cu ferestraie şi, dacă te prind, te taie. Unde este apa mai adâncă, înoată nişte peşti urâţi, atât de urâţi, că nici între ei nu se mănâncă. Porcul de mare râmă algele de pe lângă maluri, de se fac deasupra valuri. Foca este aproape cât luna. N-am o undiţă la-ndemână, că acum aş prinde una. Dar mai bine hai să ne urcăm în barca asta pe care o leagănă valul şi să privim Malul. Ştiţi din poveşti că mările au toate pe fundul lor numai palate. Oamenii

61

au scos cu nişte frânghii palatele din mare, să mai stea şi pe pământ, în soare. Priviţi aceste castele, cum curge sarea pe ele... Şi încă nu-aţi văzut totul. Cel mai frumos e portul. În port marea scapă printre pescăruşi, ca printr-o plasă. Aici sunt fel de fel de vapoare, cum avem şi noi pe-acasă. Se suie oamenii în ele şi se joacă de-a depărtarea. Farul acesta se vede în toată lumea, până la Mangalia.

Când marea are vreun necaz în familie, fulgeră şi tună. Asta se cheamă „sezon de furtună”. Atunci pe plajă nu mai stai, sugând dintr-o rază ultravioletă, ca dintr-un pai. Furtuna trece repede, apare soarele şi noi alergăm către plajă, de ne sfârâie călcâiele. Ieşim de prin case şi de sub pălării, ca melcii din cochilii.
Dar să ştiţi, copii: ce e prea mult strică în viaţă. Deci, să nu-mi staţi toată ziua în soare, că n-aveţi şapte piei pe spinare. Ci să vă uitaţi cum fac plajă valurile, care aleargă iute şi se întorc pe partea cealaltă după două minute.
Enciclopedia pentru copii 382 de cuvinte

43. Cum călătoresc păsările
Unele păsări şi păsărele nu pot să îndure frigul iernilor de la noi. Altele se tem că, atunci când pământul se va acoperi cu zăpadă, ele n-au să mai găsească nici seminţe, nici fructe şi nici musculiţe.
Toate aceste păsări şi păsărele, ca: rândunica, privighetoarea, cucul, turturica, prepeliţa, barza, cocorul pleacă pe la începutul lui septembrie, spre ţinuturi mai
62

călduroase, şi anume în Africa. Ele ajung în călătoria lor până dincolo de izvoarele Nilului.

Cât au de suferit bietele păsări în drumul lor! Furtuna şi oboseala le aruncă de multe ori în mare. Milioane dintre ele se prăpădesc, înainte de a ajunge pe pământul căutat...
Păsările călătoare nu pornesc niciodată singuratice, ci întovărăşite în grupuri mari, cu rânduială şi de obicei conduse de câte una mai bătrână.
Modul în care se rânduiesc, în timpul călătoriei, este variat.
Rândunelele şi păsărelele însă, călătoresc în stoluri neregulate. Din această pricină ele sunt mai tot timpul în primejdie. Când vine vremea plecării, rândunelele sunt neastâmpărate, iar strigătele lor de chemare sunt mai dese. Se adună pe acoperiş sau pe sârmele de telegraf, iar în ziua plecării, stolul se ridică sus de tot. De obicei, pleacă seara, după apusul soarelui şi din când în când se odihnesc. Partea cea mai grea a drumului este călătoria peste Marea Mediterană. Obosite, rândunelele se aşează pe catargele corăbiilor, de unde unii marinari le gonesc.
Raţele sălbatice se aşează în linie dreaptă, gâştele în linie oblică, iar cocorii în unghi ascuţit, pentru a spinteca aerul mai cu uşurinţă. Din timp în timp, pasărea din vârful unghiului, obosită, îşi schimbă locul, ducându-se spre coada stolului.
Din presă

266 de cuvinte

63

44. Baba Dochia

Сând urci un munte şi vezi în cale o sumedenie de bolovani risipiţi, iar printre ei unul mai ridicat, oricine din partea locului îţi spune:

— Uite Baba Dochia cu oile!

Cică baba asta era urâtă şi rea de n-avea pereche. Feciorul ei se însurase cu o fată frumoasă, harnică şi cuminte; dar baba nu o putea suferi.
Într-o zi, dădu nurorii sale un caier de lână neagră să-l spele până l-o albi. Şi, când biata femeie spăla lâna şi plângea, iaca un moşneag că trece pe acolo

— De ce plângi, fata moşului? întrebă unchiaşul.

— Cum să nu plâng, dacă soacră-mea mă pune la munci grele şi mă pârăşte lui bărbatu-meu că nu-s bună de nimic?
Atunci moşul, care era chiar Dumnezeu, dintr-o vorbă înălbeşte caierul; şi-i mai dă şi un buchet de ghiocei să-l ducă babei. Cum văzu baba ghioceii, crezu c-a venit primăvara şi strigă:
— Feciorul mamei, hai să urcăm oile la munte, că s-au ridicat zăpezile!
Iute, Baba Dochia îşi pune nouă cojoace şi porneşte cu turma la munte.
Şi a dat Dumnezeu întâi nişte zile călduţe. Atunci baba
începu să se dezbrace de câte un cojoc, în fiecare zi, până a rămas numai cu unul. Şi apoi, dintr-o dată, s-a lăsat un îngheţ, de crăpau pietrele şi n-a mai putut baba îmbrăca celelalte cojoace, căci îngheţaseră şi ele.
Şi, fiind acolo sus pe munte viscol şi ger mare, baba s-a făcut peste noapte sloi de gheaţă, împreună cu oile din jurul
64

său. Iar cu vremea, sloiurile de gheaţă s-au transformat în bolovani de piatră.

Toată povestea s-a întâmplat între întâi şi nouă martie, când Baba Dochia şi-a lepădat cojoacele. De aceea, aceste zile, până în ziua Mucenicilor (nouă martie), se numesc şi
Zilele Babei.
Legendă
291 de cuvinte