Culegere de texte

19. Războaiele lui Traian şi Decebal
A fost demult, în vremea veche, o împărăţie mare de care ascultau multe neamuri ale pământului. Oamenii care au ridicat pe lume acea putere se numeau romani.
Scaunul împărăţiei era la Roma. Iată însă că s-a găsit un neam care s-a ridicat cu armele împotriva lor. Acel neam trăia în Dacia.
Dar a venit în scaunul împărăţiei Traian. El şi-a îndrep-tat privirile asupra Daciei, ţară bogată în grâne, vite şi aur. Drept aceea, el a adunat oşti multe, a venit în Dacia şi a dat
18

câteva războaie împotriva dacilor, conduşi de regele lor

Decebal.
Cu toate că dacii au luptat cu o îndârjire fără seamăn, victoria a fost de partea romanilor care aveau o armată mai numeroasă, mai bine înarmată... Dacia a fost transformată în provincie romană.
Incet-încet, în timpul îndelungatei stăpâniri romane, dacii s-au amestecat cu romanii, au învăţat limba lor şi astfel s-a născut un popor nou, poporul român, şi s-a născut și limba română.
Mihail Sadoveanu

157 de cuvinte


20. Legenda albinei
O femeie săracă avea doi copii: un băiat şi o fată. Ei au plecat în lume, spre a-şi câştiga cele necesare traiului. Băiatul a intrat ucenic la un ţesător de pânză, iar fata căra pietre pentru ziduri. În ceasul morţii, mama îşi chemă copiii lângă ea. Fata a venit imediat, dar băiatul n-a vrut să vină. Mama l-a iertat, dar după moartea ei fata s-a prefăcut în albină, iar băiatul în păianjen.
Şi de atunci, păianjenul trăieşte singur, veşnic singur, fără frate şi fără surori, şi fără părinţi. El fuge de lumină şi veşnic îşi ţese pânza prin locuri întunecoase, şi e posomorât şi supărat, iar oamenii îl urgisesc şi oriunde îl află, îi strică pânza şi pe el îl fugăresc.
Iar albina, de atunci, e veselă şi toată ziua zboară de pe o floare pe alta.. Oamenii o iubesc şi o privesc cu drag, căci ea cu toţi îşi împărtăşeşte ceea ce adună şi tuturor le dă mierea ei.
Culeasă de George Coşbuc
19

161 de cuvinte

21. Priveliști din țară
Drumul întoarce şerpuind în vale. Peste puţin, o lume orăşenească se vede în căsuţele de ţară, mai bine şi mai larg clădite, ale satului, bogat în copaci răzleți și în desișuri...
Pe lângă ei se vad, ca nişte brazi învingători, frumoşi ţărani spătoşi şi nalţi, bine gătiţi de sărbătoare în cojoacele înflorite cu cusături, în cămăşile albe, cu cizmele curate şi pălăriile ca o roată de car, pe care le împodobesc mărgele colorate şi pene de păun.
Tot astfel de oameni se întâmpină de aici înainte, în noua vale-n care am intrat. Ea duce, tăind sămănăturile şi livezile înflorite, sub paza posomorâtelor înălţimi îmbrăcate cu brazi. De departe se zăresc în mijlocul frunzişului întunecat turnurile nouă-nouţe ale mănăstirii Văratec.
Ea e ascunsă într-un colţ de munte, unde vântul aspru n-are voie să pătrundă, aşa de ocrotitoare sunt înălţimile ce străjuiesc de jur împrejur.
Sunt două biserici, bine ţinute. În micul cimitir doarme Veronica Micle, al cărei glas dulce a răspuns cântării puternice, pătimaşe, lacome a lui Eminescu...
După Nicolae Iorga

167 de cuvinte
22. Limba maternă

20

Dimineaţa de după codri, de după munţi soarele îşi arată creştetul de foc. Toată ziua pluteşte pe cer şi numai seara se ascunde, luând cu sine lumina și căldura.

Pare că natura ar număra ceva... Ce anume? Timpul. Limba mea maternă. Nu ştiu dacă eşti mulţumită de
mine, eu însă trăiesc prin tine şi mă mândresc cu tine. Precum apa cristalină a izvorului se străduie să iasă din adâncuri întunecate la soare, unde e verdeaţă, tot aşa cuvintele limbii materne pornesc din inimă spre laringele meu. Buzele şoptesc. Ascultându-mi propria mea şoaptă, te ascultă pe tine, limba mea maternă, şi mi se pare că roboteşte la strâmtoare un râu de munte, croindu-şi drum. Îmi place vuietul apei, iubesc şi sunetul oţelului, când două pumnale, scoase din teci, lovesc unul de altul. Iubesc, de asemenea, şi şoaptele dragostei.
Mi-e greu, limba mea maternă, să fac aşa încât toţi să te cunoască. Cât de bogată eşti în sunete, câte le ai tu de multe...
Rasul Gamzatov
162 de cuvinte


23. Obiceiuri legate de anotimpuri
Frumuseţea naturii s-a oglindit întotdeauna în viaţa românilor.
Primăvara este anotimpul renaşterii când întreaga fire îşi înnoieşte chipul, iar omul redobândeşte speranţa, încrederea în viaţă, optimismul. Frigul, întunericul şi zăpada sunt alungate, iar soarele, căldura şi noua haină a naturii aduc bucurie tuturor. Această sărbătoare a reînvierii naturii este marcată de oferirea mărţişorului, pe care românii îl dăruiesc celor dragi, la întâi martie. El era un semn de noroc şi fericire, un simbol al dragostei de
21

viaţă, prin care se arată bucuria în faţa venirii primăverii.

Şi astăzi, tinerii împletesc doi ciucuraşi, unul alb şi unul roşu, pe care îi oferă fetelor dragi sau celor apropiaţi. Roşul reprezintă iubirea, viaţa, iar albul simbolizează puritatea, gingăşia, divinitatea, fiind şi o imagine a ghiocelului, întâia floare a primăverii.
Tradiţia cere ca mărţişorul să fie legat la răsăritul soarelui, în prima zi a lunii martie. El se poartă de la întâi martie până când se arată biruinţa totală a primăverii. Atunci, mărţişorul se pune într-un pom înflorit, ca să fie purtător de noroc pentru întregul an.
Text adaptat 173 de cuvinte

24. Părintele Ghermănuță
Călugărul coti la stânga prin desișul fără urmă. Și nu-ți venea să crezi ochilor, când te uitai la părintele Ghermănuță, cu câtă îndemânare șerpuia prin desișul încâlcit al pădurii, cu câtă nesilită ușurință urca și scobora... Lăsat pe spate la vale, plecat înainte la deal, în calea lui, suișurile se scoborau și scoborâșurile se suiau, spre a-i face drumul pânză... Și de n-ai fi stat cu privirile înfipte în spatele lui înguste și cafenii, mărunt, subțire și în floarea umbrelor cum era, s-ar fi topit părintele Ghermănuță și s-ar fi mistuit în zarea încălcită a crengilor, după cum, în văzduhurile amurgului, se mistuie și se topesc unele vedenii de o clipă...
Avea părintele Ghermănuță ceva din firea șopârlei, pe care acum o vezi, acum n-o vezi, și ia-i urma, dacă poți, când
22

vrei să-i pui bățul pe coadă... Și pădurile au suflet și, în sufletul lor, dragoste de mamă pentru toate vietățile ce se adăpostesc la umbra ocrotitoare a sânului lor...

Calistrat Hogaș

161 de cuvinte


25. Cozia
Pe un braț de pământ, ce din poalele Carpaților se întinde deasupra Oltului, este zidită Cozia. Ca operă de arhitectură, mănăstirea aceasta nu diferă întru nimic de cele mai multe.
De cealaltă parte a râului, un șir de munți acoperiți de arbori formează mănăstirii o statornică barieră, care o apără dinspre răsărit și oprește razele soarelui de a tulbura fără timp repaosul părinților. Oltul, în mărețele lui capricii, aici desfășoară cu fală undele sale, aici strecurându-se ca un șarpe printre două stânci, ce par a se împreuna ca să-i închidă drumul, își răzbună prin urlete sălbatice de strâmtorirea ce suferă, și spărgându-se cu furie de pietroasele lor temelii, pare a le amenința că, ajutat de timp, va surpa odată culmea și trufia lor.
În cea dintâi intrare, la ușa bisericii, este un tron de piatră, și vulturul cu două capete ține deasupră-i coroana regală. În acel tron spun că se odihnea Mircea, care se află pictat înăuntrul bisericii, tânăr încă, după cum era când a construit-o.
Grigore Alexandrescu
166 de cuvinte

23

26. Odihna

Oamenii ce-au cunoscut munca, trebuie să cunoască şi odihna. Solemne şi tainice sunt clipele de reculegere, când braţele trudite culeg sudoarea de pe frunte şi rămân pe genunchi nemișcate, aburind ușor. Odihna... Moldovenii i-au mai zis şi sfânta odihnă, sfântă căci prea departe a fost, prea mulţi au visat la dânsa şi prea puţini s-au tămăduit la izvoarele ei.
Sfânta odihnă... Şi apoi chiar că este ceva sfânt în clipele celea când se răcoreşte sângele, pentru ca peste o vreme să se aprindă iar, când braţele stau de adună puteri noi, când omul gustă în tihnă ceva din cele dobândite, când opreşte pasul anilor ce prea iute o luase – îl oprește pentru puțin și, totuși îl oprește. Este ceva sfânt în odihnă, atunci când vine după o muncă grea, dar rodnică...
La vreo trei kilometri de Drochia, într-o veche curte boierească s-a înfiinţat o casă de odihnă. Copaci bătrâni de tot, copaci mai tineri străjuiesc lăcaşul ista de odihnă, ținându-i umbră și răcoare.
Ion Druță
163 de cuvinte


27. Tradiții minunate
Drăgaica ori Sânzienele e o sărbătoare care vestește începutul muncilor de vară la câmp aşa cum sunt secerişul, recoltarea grâului, orzului, ovăzului şi se sărbătoreşte în iunie. Este şi o sărbătoare a dragostei, deoarece Sânzienele erau asemănate cu nişte zâne, femei frumoase.
Legendele spun, că Sânzienele sunt niste fete foarte frumoase, care traiesc prin păduri sau pe câmpii. În această zi,
24

ele se prind în horă și dau puteri deosebite florilor și buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile.

În mitologia românească, Drăgaica era o fiinţă sfântă care apăra recoltele oamenilor de grindină, dar era considerată şi doamna florilor, deoarece în această zi copiii, fetele, femeile sau bătrânele, mergeau la câmp sau pe dealuri şi văi şi culegeau plante bune de leac, iar cu ceaiul din aceste plante tratau diferite boli. Există şi o floare, numită Sânziana care aduce noroc fetelor, spor în casa gospodarilor care au animale sau noroc copilului nou-născut, când este scăldat pentru prima dată.
Din folclor 160 de cuvinte


28. Câmpia Sorocii
O fi fost cândva pe aici, cu mii şi mii de ani în urmă, o mare limpede şi blândă. O fi secat încetul cu încetul, s-o fi călătorit prin alte părţi, dar s-a tot dus, lăsând câmpiei moştenire chipul larg cât o suflare de cer.
Or fi crescut pe aici, odată demult, păduri adânci şi dese.
Le-o fi ars vreun pojar, le-o fi pustiit vreo furtună, dar s-au dus, şi numai largul câmpiei mai musteşte un dor străbun după ele, cercând în fiecare primăvară să lege un freamăt verde peste trupul său pârjolit.
S-or fi înălţat pe aici, cândva demult, un cârd de munţi cu crestele cărunte, răcorite sus în albăstrimea cerului. Vremea i-o fi măcinat, cutremure mari de pământ le-or fi crăpat temeliile, dar s-au dus munţii, şi numai păsările câmpiei rătăcesc zile întregi undeva sus printre nouri, căutând piscurile mândre de altădată.
25

Câmpia Sorocii... O zare rotundă de horboţică albastră, întinsuri largi, fermecătoare...

Ion Druţă
155 de cuvinte
29. Ciutura
Ciutura se consideră un sat vechi, de răzeşi, cu merite deosebite în istoria întregii câmpii, dar vai de meritele celea, în afară de ciutureni, nimeni nu mai vroia să ştie de dânsele. Asta o durea cumplit pe biata Ciutură. In clipele de frământare, de reculegere, satul de la încheietura celor două dealuri se visa să ajungă odată şi odată cu meritele recunoscute peste tot, dar treceau anii, treceau veacurile, iar
Ciutura, în loc de-a ieşi la suprafaţă, se ducea tot mai la fund printre cele sate multe şi necunoscute.
Dar iată că i-a sosit şi ei ceasul. Străvechile merite, străvechile virtuţi au fost deodată confirmate, întruchipate în carne şi oase, pentru că Onache acela, oricum ar fi el, dar e ciuturean de viţă veche, ciuturean şi la vorbă, şi la umblet, şi apoi neamul Cărăbuşilor, de acum dacă vreţi să ştiţi, se trage tocmai de unde, tocmai de când... Şi apoi să vezi, vorbă dulce are, frumoasă şi ameţitoare ca un pahar de vin.
Ion Druță 164 de cuvinte
30. Sfatul păsărilor care pleacă
Astă noapte a căzut bruma. Dimineaţa, toate florile erau ofilite. Au început să cadă frunzele. A sosit toamna. Se pregătesc de drum păsările călătoare.
Aşezate pe o creangă, se sfătuiau între ele, azi dimineaţă, în limba lor. Una a întrebat:
26

— Tu când pleci?

— Noi plecăm mâine, înainte de a se lumina de ziuă, răspunse cealaltă. Dar voi?
— Plecăm şi noi peste două-trei zile. Plecăm, fiindcă au dispărut fluturii, s-au veştejit florile. Plecăm, fiindcă e urât şi frig. Dacă ne-ar prinde zăpada aici, am muri şi noi îndată, unele de foame, altele îngheţate.
— E adevărat. Dar toate plecăm cu tristeţe. Aici ne-am născut, aici am văzut întâia oară lumina zilei, aici am învăţat să zburăm. Ne aşteaptă drum lung peste mări şi munţi. La primăvară, însă, vom fi din nou aici.
Amândouă au tăcut înfiorate de frig. S-au zburlit în pene pe crengile goale şi negre.
Parcă s-a pustiit lumea.
Poveste populapă
149 de cuvinte


31. Cetatea Hotin
De departe construcția ne ademenește, înaltul turnurilor ne asteaptă, căci suntem fii din fiii care au pus piatra de piatră pe timpul lui Alexandru cel Bun. Privirile ni le fură apoi șanturile adânci din jurul cetății, zidurile groase cu care aceasta era fortificată, din înalțimea cărora timpul a furat ireversibil.
Cea mai tare și mai frumoasă cetate, precum o numesc cronicarii, Hotinul, scăldat de valurile Nistrului, ne-a primit semeț. Aici îți vine să săruți chipurile strămoșilor transformate în ziduri din piatră, care au rezistat cuceririlor, aici dorul de tot ce-i al tău, dar nu e la tine, devine mai puternic decât hotarele.
27

După secole zbuciumate la Hotin domnește o liniște tristă. În fața paraclisului construit de Ștefan cel Mare – una din cele mai valoroase lucrări în piatră, ne oprim pentru o clipă și răsfoim filele de istorie. Cetatea Hotinului, cu ziduri drepte înspre malul Nistrului, ne duce cu gândul la marii domnitori, ce ne-au făcut istorie și ne-au lăsat o moștenire de la munte până la mare.

Din presă
168 de cuvinte


32. Ştefan cel Mare
Ştefan cel Mare, a fost domnul Moldovei între anii 1457 şi 1504. Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale pentru apărarea integrităţii ţării, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii, au determinat admiraţia unor iluştri contemporani. În timpul domniei lui Ştefan cel Mare, ţara era apărată de cetăţi ca Soroca, Tighina şi Cetatea Albă la Nistru, cetăţile Hotinului şi Sucevei la Nord, spre Carpaţi – Cetatea Neamţului, iar pe Şiret – Cetatea Romanului. Ţara era stabilă din punct de vedere politic şi bogată din punct de vedere spiritual. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni, să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Lvov...
Ultimii ani de domnie fură ani de pace. După o domnie îndelungată de 47 de ani – neobişnuită pentru acele vremuri,
în cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire deosebită. Luptând de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale.
Nicolae Dabija
28

162 de cuvinte

33. Petru Movilă – Mitropolitul Kievului
Petru Movilă s-a născut la Suceava, în 21 decembrie 1596, în familia viitorului domnitor al Moldovei Simion Movilă. Familia Movilă făcea parte din nobilimea poloneză.
In Polonia, Petru Movilă a studiat la Şcoala Frăţiei Ortodoxe din Lvov unde a studiat: gramatica, teologia, retorica, poetica, dialectica, limba slavonă, greacă şi latină. În 1627 devine arhimandrit-egumen la Pecerska Lavra din Kiev, iar în 1633 este ales arhiepiscop-mitropolit al Kievului, al Galiţiei şi al în-tregii Rusii.
Petru Movilă începe cu refacerea vechilor biserici, continuând cu ridicarea altora noi şi culminând cu întemeierea
Academiei din Kiev. Nu a uitat nici un moment originea sa românească. Marele arhiereu este înmormântat la Pecerska

Lavra din Kiev.

Există mai multe asociaţii culturale şi religioase, care au drept obiect al activităţii lor studierea operei şi personalităţii lui Petru Movilă. Demne de amintit sunt: „Asociaţia
Ucraina-România a Academiei Teologice” din Kiev şi Societatea de prietenie ucraineano-română „Petru Movilă” din Kiev.
Pavel Blaj 164 de cuvinte


34. Viața nouă de școlar
Acea viață nouă de școlar închis în sala de studiu, ghemuit pe un pupitru și condamnat a învăța pe de rost verbe
29

franceze, germane și grecești. Obligația de a ne trezi dimineața în sunetul unui lighean de alamă lovit de doamna Cuénim; sila la care elevii erau supuși de a mânca bucate cu care nu erau deprinși. O mie de mici mizerii ce sunt legate de bietul copil ieșit din casa părintească, foamea, frigul, neodihna și examenele zilnice ale profesorilor mă aduseseră la o disperare amară...

Cea mai scumpă petrecere a mea consista întru a mă sui pe capra unei trăsuri vechi și părăsită sub o șură deschisă din toate părțile. De-acolo priveam cu melancolie dealurile
Socolei, mișcarea nourilor pe întinderea cerului, trecerea cârdurilor de cocoare prin aer, drumul vestit al Bordei ce ducea în Țara de Jos și mai ales orizontul albastru, orizontul necunoscut și plin de-o atragere misterioasă... Dorul de călătorii se deșteptase în mine de când într-o noapte doi școlari, frații Cuciuc, ne povestiseră nenorocirile lui Robinson
Cruzoe...
Vasile Alecsandri 171 de cuvinte


35. Talentul de a fi om
Talentul de a fi om este o noţiune socială concretă şi ţine de etică. A vedea, înseamnă a vedea mama şi pruncul ei.
Câtă nădejde pune mama în copil! Este cutremurătoare natura sentimentului acestuia. Până la lacrimi răscoleşte sensibilitatea, de care multă lume nici nu bănuieşte, egalând-o cu însăşi inconştiinţa, dar atât de viabil şi de matern se transmite prin naştere. Este adevărat că dintre toate, întâiul şi cel mai mare este talentul că te-ai născut. Acesta mă face să cred că la naştere toţi pruncii sunt deopotrivă de talentaţi, fiindcă s-au născut, iar ceea ce se întâmplă mai apoi se defineşte ca o diferenţiere a acestui prim talent.
30

Pentru mine chipul maicei uşor înclinat asupra frunţii deschise pruncului, pe care atât de des l-am văzut în pictura lumii, înseamnă însăşi starea talentului.

Asupra zbuciumatei lumi actuale văd chipul înclinat al mamei ca o nădejde, o credinţă... Nădejdea în copil, credinţa în copil o mai citesc şi astfel: nădejdea în talent, credința în talent.
Ion Vatamanu 161 cuvinte


36. Rățușca cea urâtă
Ce frumos era la țară! Era în mijlocul verii; grâul îsi legăna spicele-i galbene, ovăzul era încă verde, și prin livezi fânul era așezat în căpițe mirositoare. Barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare rosii, vorbind în limba egipteană, limba pe care o învățase de la mama ei. În jurul câmpiilor și livezilor se ridicau păduri mari, înlăuntrul cărora erau lacuri adânci.
Da, cu adevarat era nespus de frumos la țară! Razele soarelui se revărsau asupra unui castel vechi împrejmuit cu șanțuri adânci. Foi mari de lipan se înclinau de pe ziduri deasupra apei; și erau așa de late, încât copiii se puteau ascunde sub ele; acolo te gaseai intr-o singuratate ca în adâncul unei păduri.
Intr-o astfel de ascunzătoare își făcuse cuibul o rață, și îsi clocea ouale, era foarte nerăbdătoare să-și vadă puii. Nimeni nu venea pe la ea să-i facă vizită, pentru că celorlalte rațe le plăcea mai mult să înoate de-a lungul șanțurilor, decât să vină să bleotocărească sub frunzele de lipan cu dânsa.
31

Hans Cristian Andersen

169 de cuvinte
37. Lebedele
Un stol de lebede zbura spre ţările calde. Zbura peste mare. A plutit pe deasupra apei o zi şi o noapte, apoi încă o zi şi încă o noapte, fără să se odihnească. Pe cer era lună plină şi lebedele vedeau departe sub ele apa sinilie. Obosiseră tot fluturând din aripi, dar nu se opreau, ci zburau mai departe. În frunte erau lebedele bătrâne, voinice, în spate – cele mai tinere și mai firave.
O lebădă tânără zbura în urma tuturora. Puterile îi secaseră. Ea dădea din aripi, dar nu mai izbutea să se ţină de stol. Atunci, desfăcându-le, îşi încetă zborul. Lebăda se lăsă pe apă strângându-şi aripile. Marea tresări sub ea şi o legăna.
Spre dimineaţă un vântuleţ uşor înfiora marea. La răsărit se împurpura cerul, iar luna şi stelele au devenit mai pale. Două minuni ale naturii – lebăda și marea.
Lebăda, odihnindu-se puțin, răsuflă din greu şi îşi luă zborul. Frumoasa pasăre se ridică tot mai sus şi zbură singură peste tainicele valuri învolburate.
Lev Tolstoi 166 de cuvinte

38. Nucul
Este poate cel mai frumos și iubit arbore de la noi din țară, cu coroana lui uriașă, cu scoarța adânc crestată, cu ramurile puternice și frunzele de un verde intens. Dacii il
32

cunoșteau și il venerau ca arbore magic, ca sursă de hrană și ca medicament. Nu cu mult timp în urmă, existau încă pâlcuri întregi de păduri de nuc, păduri doborâte de lăcomia ucigasă a unor nechibzuiți, și care apoi nu s-au mai regenerat niciodată.

În medicina populară românească, nucul are atât de multe utilizări, încat s-ar putea face un mic volum de specialitate cu rețetele medicinale și magice care au fost culese până acum de etnologi.
Este o curiozitate a lumii botanice, fiind una dintre plantele care nu acceptă nici o prietenă în preajma sa, ține la distanță toate insectele și dăunătorii. Secretă o cantitate impresionantă de iod, iar fructele sale sunt adevărate bombe energetice, fiind printre alimentele naturale cele mai bogate în calorii și, totodata, cele mai complete din punct de vedere nutritiv.
Ilie Tudor 166 de cuvinte
39. Porțile de fier
Înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se ivește-n curmeziș o coamă gălbuie și creață. Dunărea începe să vâjâie mânioasă, – e un zbucium ș-un clocot de valuri dintr-un mal
în altul. Peste adâncimi se fac ochiuri mari, care rotesc în loc. Ici apa se scufundă, bătându-se de stânci care nu se văd.
Dunărea mugește mai tare. Cu ochii închiși, te-ai crede într-un codru pe-o vijelie cumplită. Din fundul ei se-ntind, pe sub valuri, nenumărate brațe de piatră. Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpații. Peste pumnii lor încleștați, Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă stânci ce i se mai ridică-n cale. Și în vălmășagul
33

acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stâncă pare că se mișcă. Deodată apa lunecă de pe stânca colțuroasă și se întinde ca o pânză. Munții, învinși, se dau la o parte. Zarea se deschide. Cât a luptat Dunărea ca să străbată-ncoace! A trebuit să spintece munții, să-și sape albia în piatră de-a curmezișul Carpaților.

După Alexandru Vlăhuță
170 de cuvinte


40. Anotimpul reînvierii
Deodată, la începutul lui martie, când încep a creşte zilele şi soarele luceşte într-un chip deosebit, un vânt cald pornește de la miazăzi.
Vine primăvara grăbită – totuși parcă se oprește neliniștită și friguroasă în zări. Iarba străbate prin frunzele uscate, se arată cele dintâi flori: bumbişorii, ghioceii, viorelele.
Albinele şi-au început dulcele zumzet în copacii timpurii: la corn, la ulm, la plopi şi la sălcii. În desişuri albeşte floarea ghiocelului şi un parfum uşor vine pe adierea amurgului de la toporaşi.
Soarele creşte în căldură şi în lumină, zilele se fac tot mai lungi şi mai blânde; se apropie cea mai dulce şi mai poetică serbare a primăverii: înflorirea livezilor. Cresc mugurii şi încep a se desface pe rând: florile cireşilor şi ale vişinilor, albe ca o spumă, florile prunilor bătând în verzui, înfloreşte părul alb ca o bătrâneţe, înfloresc merii cu dulcile lor nuanţe roz-albe şi trandafirii.
Seara, slăvind sărbătoarea pomilor, privighetoarea cea fără de pereche îşi începe trilurile ei încântătoare.

34

Mhail Sadoveanu

162 de cuvinte