Cuprins cuprins 1 politică 4

CULTURĂ, ARTĂ

Ana Blandiana: "Imaginea mea literară a fost întunecată de zoaiele vieţii publice"

România Liberă, 3 martie 2011

de GABRIELA LUPU

Important nume al rezistenţei prin cultură, poeta Ana Blandiana vorbeşte într-un interviu pentru România Liberă despre viaţa literară pre şi postdecembristă, despre „icoanele" literaturii române şi ale luptei anticomuniste, dar şi despre necesitatea înfiinţării unui muzeu al comunismului la Bucureşti.

În contextul disputei iniţiate de Herta Müller legată de pasivitatea intelectualilor români în timpul dictaturii comuniste, Ana Blandiana poate fi un exemplu de disident care nu numai că nu şi-a „prostituat cuvintele", cum declara filosoful Gabriel Liiceanu, ci le-a şi folosit ca arme. Ana Blandiana a militat după Revoluţie pentru conştientizarea atrocităţilor regimului de neagră amintire, ea fiind membru fondator al Alianţei Civice şi al Memorialului de la Sighet, important institut de cercetare a crimelor comunismului.

Cât de greu a fost să deveniţi o voce atât de puternică în poezie într-o lume care a fost mai mereu „terenul de joacă" al bărbaţilor?

Mi-a fost atât de greu din alte puncte de vedere încât pe acesta nici nu l-am sesizat. De altfel - poate pentru că am situat întotdeauna poezia undeva deasupra clasificărilor, care nu suportă atribute - nu m-am considerat niciodată o femeie care scrie versuri, ci, eventual, un poet care întâmplător este femeie. Iar această perspectivă a fost, în cele din urmă, acceptată de toată lumea.

E adevărat că la aceasta a contribuit, probabil, faptul că, după prima poezie publicată la 17 ani, tuturor publicaţiilor din ţară li s-a atras atenţia că „sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului", încât patru ani mai târziu când, atmosfera încălzindu-se puţin, am redebutat, toată lumea şi-a adus aminte că sunt acea fetiţă persecutată de la Cluj şi am fost privită cu o atenţie specială şi comprehensivă. Ceea ce din punctul de vedere al întrebării dvs. ar putea fi interpretat ca o confirmare a proverbului care spune că „tot răul este spre bine".

/…/

În perioada comunistă, femeile au fost de multe ori mai puternice şi mai hotărâte în lupta lor decât bărbaţii. Care sunt pentru dvs. femeile care merită „sanctificate" în memoria românilor şi cum ar suna o pledoarie a Anei Blandiana în favoarea fiecăreia dintre ele?

N-aş vrea să exagerăm. În închisorile comuniste, numărul bărbaţilor a fost mult mai mare decât cel al femeilor. Dar e adevărat că e destul să ne gândim la cele care au născut în închisori, alăptându-şi copiii, chinuite de foame, pe paturile de ciment, printre bătăi şi torturi, ca să ne dăm seama că îşi merită din plin aura de sfinţenie. Lista numelor lor este lungă, iar la Sighet le este dedicată o sală luminată de frumuseţea lor fizică de dinaintea întâlnirii cu istoria, de frumuseţea lor morală de după.

Unele sunt adevărate eroine ale căror destine ar trebui transformate în modele şi învăţate din cărţile de şcoală: Aristina Pop-Săileanu şi Lucreţia Jurj, care au luptat cu arma în mână în grupurile de rezistenţă din Munţii Maramureşului şi, respectiv, Munţii Apuseni; Elisabeta Rizea, legată de rezistenţa din Muscel; Aniţa Nandriş şi Nicole Valery Grossu, care au avut puterea şi talentul de a-şi converti suferinţa prin scris, lăsând-o moştenire generaţiilor viitoare; şi, bineînţeles, doamna Doina Cornea, cea care, singură, sprijinită doar de cei doi copii ai ei, a reuşit să coloreze aprins pata albă care era România pe harta împotrivirii la rău şi, timp de mai bine de un deceniu, în faţa restului lumii şi în faţa propriei noastre istorii, ne-a ţinut locul tuturor.

Le-am cunoscut pe Lucreţia Jurj şi pe Elisabeta Rizea, pe doamna Cornea şi pe doamna Aristina şi în admiraţia mea pentru ele a intrat întotdeauna uimirea pentru felul aproape neverosimil în care erau puternice şi fragile, gingaşe şi rezistente, blânde şi neînduplecate, aproape friabile şi totuşi de neînfrânt. Sunt exponentele unei lungi serii de mame, soţii, surori şi fiice care s-au sacrificat pentru a păstra sămânţa libertăţii.

La Şcoala de Vară de la Sighet, în 2003, cu puţin înainte de a muri, Lucreţia Jurj, ultima supravieţuitoare a partizanilor din Apuseni, le-a spus copiilor: „O trebuit să scape cineva din noi ca să povestească, să nu rămânem morţi de tot. Cei care or murit să nu rămână morţi. Să vorbească cineva!"

/…/

Interviul complet:

http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/ana-blandiana-imaginea-mea-literara-a-fost-intunecata-de-zoaiele-vietii-publice-218397-pagina2.html#top_articol

„O Biblie a feminismului“?

Adevărul, 1 martie 2011

Dana G. Ionescu

„Carnetul auriu“ de Doris Lessing, câştigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură în 2007, a fost revendicat de mişcarea feministă din anii ’60.

Imediat după publicarea în Marea Britanie, în anul 1962, cartea a avut parte de cronici şi de recenzii negative, însă în America cititorii profesionişti n-au dat un verdict tranşant nefavorabil. „Carnetul auriu", scris la sfârşitul anilor '50, avea să fie perceput ca o pledoarie pentru ideologia feministă şi, mai mult, să fie descris prin sintagma „o Biblie a feminismului", etichetă cu care a rămas în cultura secolului XX celebrul studiu „Al doilea sex" (1949), de Simone de Beauvoir.

Fără îndoială că interpretarea marcat ideologizantă a orientat orizontul de aşteptare şi a contribuit decisiv la popularitatea romanului lui Doris Lessing. Revendicarea lui de către mişcarea feministă foarte activă în epocă, atât în Europa, cât şi în Statele Unite ale Americii, a fost un atuu pentru scriitoare, care însă nu a fost de acord cu această grilă de lectură, după cum a explicat şi în prefaţa care însoţeşte şi ediţia în limba română: „Acest roman nu era menit să trâmbiţeze emanciparea femeilor. Înfăţişează multe sentimente feminine de agresivitate, duşmănie sau ranchiună. Sunt scrise negru pe alb. Din câte se pare, pe multe femei le-a luat prin surprindere ceea ce gândeau, ceea ce simţeau şi trăiau". Însă respingerea interpretării feministe a romanului nu echivala cu respingerea atitudinii feministe, autoarea susţind explicit că era feministă pentru că femeile erau „cetăţeni de categoria a doua".

Ideea este dezvoltată şi într-un eseu clarificator, scris pentru cotidianul „The Guardian" la aproape 40 de ani de la publicarea cărţii. Negând intenţia de a concepe un roman-manifest, Doris Lessing făcea următoarea afirmaţie: „Când am scris «Carnetul auriu» nu mi-a trecut prin cap că scriu «o Biblie a feminismului». Feministele anilor '60 nu au fost primele în istorie (...) A doua propoziţie din roman suna aşa: «Din câte îmi dau eu seama, totul se năruie, zise Anna». Despre asta este vorba, după cum arată şi structura romanului. Atunci totul se năruia, iar acum se vede foarte clar că trăim într-o cultură care se fărâmiţează repede."

Despărţirea de ideologie

Doris Lessing a publicat roman, proză scurtă, eseu, memorialistică şi poezie Foto: Reuters

Ce este, de fapt, „Carnetul auriu"? Un roman-puzzle în care se configurează biografia Annei Wulf, scriitoare şi mamă necăsătorită, care începe să-şi imortalizeze propria viaţă în mai multe carnete. Înspăimântată la gândul că şi-ar putea pierde minţile, protagonista alege să ţină mai multe caiete de confesiuni: unul negru (dedicat literaturii), unul galben (menit vieţii emoţionale), unul roşu (suport adecvat pentru episoadele din viaţa de membru al partidului comunist) şi unul albastru (pentru viaţa cotidiană). Cel de-al cincilea, carnetul auriu, este martorul unora dintre „demonii" care nu-i dau pace. De la ataşamentul de comunism la despărţirea de el, de la acceptare la respingere se desfăşoară progresul gândirii şi evoluţia protagonistei, care sfârşeşte prin a fi neîncrezătoare în orice ideologie.

„Carnetul auriu“ Doris Lessing

Traducători: Cristiana Vişan, Ciprian Şiulea

Editură: Polirom

Preţ: 69,95 lei

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/carte/O_Biblie_a_feminismului_0_436156862.html