Ideologie şi mit în lingvistica românească



Yüklə 112,87 Kb.
tarix30.01.2018
ölçüsü112,87 Kb.
#41747


IDEOLOGIE ŞI MIT ÎN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ

Rodica Zafiu

(Universitatea din Bucureşti – Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan –Al. Rosetti”)

1. Preliminarii

Ca ştiinţă umanistă, lingvistica presupune un anumit grad de subiectivitate, care variază în funcţie de subdisciplinele sale, unele mai apropiate de ştiinţele exacte – fonetica, semantica logică, sintaxa –, altele având o componentă istorică şi socială mai puternică – istoria limbii, sociolingvistica, etnolingvistica etc. Implicarea seturilor de opinii şi valori (de grup sau individuale) ale cercetătorilor în preferinţa pentru anumite domenii, în stabilirea temelor prioritare şi în interpretarea faptelor este un dat inevitabil, care ţine de natura însăşi a cercetării. Este însă o diferenţă foarte mare între opiniile şi evaluările subiectivităţii individuale, supuse permanent unui efort de relativizare şi obiectivizare, prin confruntarea cu alte subiectivităţi, şi cele ale unei ideologii impuse sistematic, prin mecanisme de propagandă şi control, aşa cum au fost cele ale regimului comunist din România (1945-1989).

Investigarea intruziunilor ideologiei în dezvoltarea unei discipline ştiinţifice este necesară pentru a înţelege istoria gândirii şi a discursului social, dar şi pentru că efectele lor pot persista mult timp: prin menţinerea inerţială a unor idei care au căpătat în timp aparenţele adevărului şi ale naturalului, sau chiar prin reacţii polemice excesive. În cele ce urmează, vom prezenta, într-un mod sumar, doar câteva momente şi aspecte ale influenţelor ideologiei oficiale asupra unui domeniu ştiinţific care – trebuie spus de la început – şi-a păstrat în cea mai mare măsură tradiţiile cercetării autentice: respectul pentru fapte, etica utilizării surselor, reflecţia metodologică şi informarea asupra noutăţilor în domeniu. Cu eforturi mari, lingvistica românească a reuşit să-şi păstreze statutul ştiinţific şi să nu se îndepărteze de curentul principal de idei contemporane; ar fi totuşi nerealist să credem că permanentele confruntări cu un context ideologic şi propagandistic au lăsat-o complet neatinsă, într-o zonă a reflecţiei pure şi atemporale.

2. Ambiguitatea noţiunii de ideologie

Ideologia poate fi înţeleasă în sens restrâns sau lărgit şi poate primi o evaluare negativă sau neutră. Utilizarea curentă a termenului este una negativă, polemică (ideologia ca sistem articulat, simplificator, impus prin propagandă şi/sau prin forţă)1, dar există direcţii ale analizei de discurs pentru care conceptul este mai curând neutru şi descriptiv (ideologia ca ansamblu de idei, opinii, valori din sfera politică; concepţie, viziune asupra realităţii sociale şi politice).

În cele ce urmează, vom considera ideologia ca fiind un set de idei şi credinţe relativ stabile, împărtăşite de anumite grupuri sociale (excluzându-se deci opiniile strict individuale), care acţionează în domeniul social şi politic şi au un caracter explicit, articulat (dar nu neapărat logic şi coerent). În anumite momente istorice şi contexte politice, ideologia se consolidează şi se rigidizează, devenind în mod programatic obiect al propagandei şi al îndoctrinării.

Atât în accepţia restrânsă, cât şi în cea lărgită, ideologia intră într-o anumită relaţie cu miturile moderne, laice: construcţii imaginare colective, seturi de opinii şi valori în care indivizii se implică profund, emoţional şi identitar. Miturile (în sensul în care, pentru istorie, le-a descris la noi Lucian Boia2), sunt creaţii stabile, care conferă sens realităţii, presupun o adeziune spontană şi influenţează puternic comportamentul. Ideologiile se pot folosi de mituri preexistente sau încearcă să creeze mituri de succes. Ideologia comunistă românească a propus, cu un succes relativ, mitul ştiinţei (preluat de la ideologia iluministă, continuată de scientismul secolului al XIX-lea, v. Boia 1999), dar s-a legitimat mai ales prin miturile naţionale (produse tot în secolul al XIX-lea). Desigur, în afara motivaţiilor extreme (ambiţia raţionalistă a ideologiilor şi emoţionalitatea miturilor) mai există şi rutina modei: seturi de opinii şi evaluări care se răspândesc şi se consolidează prin imitaţie şi conformism şi persistă din inerţie.



3. Scurt istoric

3.1. Ruptura cu trecutul

Nu există, deocamdată, o cercetare serioasă, de arhivă, asupra presiunilor ideologice exercitate în perioada comunistă în învăţământul superior filologic şi în cercetarea lingvistică românească. Dincolo de evocări punctuale în articole (de exemplu: Mihăilă 2000), în interviuri şi memorii, mai multe date apar în selecţia de texte din Avram 1999, care priveşte însă doar o perioadă limitată şi un singur loc (începutul anilor ’50, în Bucureşti).



În linii mari, se poate spune că după o primă perioadă, în anii ’50, caracterizată prin intruziunea declarată, programatică, a politicului în cercetarea lingvistică şi mai ales în normarea limbii, au urmat decenii în care cenzura era mai discretă, dar eficientă, pentru că reflexele de evitare se formaseră deja. De pe la jumătatea anilor ’60, puterea solid instaurată a recurs tot mai puţin la ideologia oficială comunistă (cu temele ei specifice: lupta de clasă, dictatura proletariatului, internaţionalism etc.) şi tot mai mult la ideologia naţionalistă, preexistentă şi persistentă (continuarea tradiţiilor, superioritatea românilor, străinul-duşman etc.).

3.2. Învăţământul superior

Ruperea legăturii cu trecutul (condamnat ca burghez, „reacţionar”, prooccidental etc.) a luat într-un prim moment forma îndepărtării din facultăţi a vechilor profesori, personalităţi ale lingvisticii româneşti (Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Graur, Jacques Byck ş.a.)3.

Şi programa de studiu a fost înlocuită, după model sovietic, eliminându-se unele cursuri şi introducându-se altele (de exemplu, Lingvistică generală, Limba română contemporană etc.). Tendinţa generală era de reducere a disciplinelor istorice şi de focalizare asupra studiului limbii contemporane4. Această orientare (care are efecte până în prezent în structura programelor universitare româneşti) era un reflex al anti-istorismului doctrinar (în ciuda definiţiilor „materialismului istoric”, dogma rescria trecutul în forme simplificate, schematice, care eliminau adevărata cercetare istorică), dar avea şi justificări pur lingvistice. Interesul pentru limba vorbită, orientarea către comunicarea reală, cotidiană a substituit treptat, în secolul al XX-lea, studiul filologic tradiţional al textelor scrise, preponderent literare; noua direcţie fusese deja adoptată de Iorgu Iordan, mai ales prin Limba română actuală. O gramatică a “greşelilor” (1943).

3.3. Publicaţiile de specialitate

În 1948, s-au desfiinţat revistele lingvistice româneşti, care se făcuseră cunoscute în lumea occidentală, unele fiind chiar redactate în limbi străine, mai ales în franceză: Bulletin linguistique (Bucureşti, 1933-148), Langue et littérature (Bucureşti, 1940-1948), Dacoromania (Cluj, 1920-1948), Buletinul Institutului de filologie română „Alexandru Philippide” (Iaşi, 1934-1947). Aceste publicaţii vor fi înlocuite mai întâi de Cum vorbim (Bucureşti, 1949), revistă adresată unui public larg, orientată către cultivarea limbii şi foarte politizată, apoi de Studii şi cercetări lingvistice (Bucureşti, 1950), Studii şi cercetări ştiinţifice (Iaşi, 1950), Studii şi cercetări ştiinţifice (Cluj, 1950), Limba română (1952), Limbă şi literatură (1955), Revue de linguistique (1956) ş.a. Primele numere, din 1950-1951, ale noilor reviste de specialitate asociază articole de pură propagandă ideologică cu studii serioase, uneori prefaţate de motivaţii ideologice convenţionale, fără mare legătură cu conţinutul textului.



3.4. Lexicografia

Dicţionarele au fost văzute de la început, prin scopul lor practic şi adresabilitatea largă, ca un mijloc important de propagandă. Cenzura a interzis şi a scos din circulaţie mai multe dicţionare generale vechi (care conţineau definiţii contrare dogmei), proiectându-se înlocuirea lor prin dicţionare controlate ideologic, elaborate sub egida Academiei, dintre care primele au fost DLRLC (1955-1957) şi DLRM (1958). Primul volum al DLRLC este un exemplu de ideologizare maximă: ruptura cu trecutul se manifesta în dicţionar prin redefinirea termenilor, prin introducerea sensurilor şi a cuvintelor noului limbaj oficial, ilustrate cu citate din presa de partid şi discursurile politice ale epocii. Definiţiile nu mai ascultă de cerinţele analizei semantice şi ale uzului cuvintelor, fiind conforme dogmei şi având o funcţie normativă:

„ACTIV, s.n. 1. Colectiv într-o organizaţie politică sau într-o instituţie de stat, format din elementele cele mai devotate şi cele mai ridicate din punct de vedere politic, cărora li se încredinţează o muncă de răspundere (...). Totalitatea persoanelor care, deşi nu fac parte din partidul clasei muncitoare, se identifică ideologic cu acesta şi îi sprijină munca, formînd elementul de legătură între el şi mase” (DLRLC, I);

„AUTOCRITICĂ s.f. Metodă de bază în acţiunea de educare a membrilor partidului de tip nou şi a oamenilor muncii, constînd în privirea critică a propriei activităţi, în dezvăluirea şi recunoaşterea în mod deschis şi cinstit a propriilor lipsuri şi greşeli, în descoperirea cauzelor

care le-au provocat şi a mijloacelor de lichidare a lor” (DLRLC, I).

Dicţionarul limbii române, cunoscut ca Dicţionarul Academiei (DA), care fusese coordonat de Sextil Puşcariu, a fost reluat după o perioadă de întrerupere (primul volum din DLR, serie nouă, a apărut în 1965), cu altă echipă şi alte norme redacţionale (printre care renunţarea la traducerea termenilor în franceză); din fericire, elementele de continuitate au fost în acest caz mai numeroase decât cele de ruptură.

3.5. „Cultivarea limbii”

Politica lingvistică a perioadei totalitare a vizat în mod special standardizarea limbii şi impunerea normelor; ambele activităţi s-au desfăşurat mult mai uşor decât într-o societate democratică, pentru că dispunea de centralizarea deciziei şi de mecanismele cenzurii. Instrumentele normative au căpătat un emitent comun, autorizat, prin înfiinţarea institutelor de cercetare ale Academiei, însărcinate să publice dicţionarele generale (v. supra) şi gramatica limbii române (prima ediţie: 1954). În genere, accentul a fost pus pe lucrările normative, nu pe cercetarea teoretică.

În prima etapă, ideologia egalitaristă a impus accesibilitatea textelor şi simplificarea regulilor: în revistele de lingvistică se promitea un limbaj mai puţin tehnic şi o deschidere către un public mai larg; revista Cum vorbim (1949), prima apărută din noua serie de publicaţii academice, era destinată propagandei şi educaţiei lingvistice, dar durează foarte puţin (până în 1952)5.

Reforma ortografică din 1953 a fost justificată explicit prin intenţia de educare a mediilor populare, în curs de alfabetizare: „Pentru a uşura maselor largi populare însuşirea scrierii româneşti şi a grăbi ridicarea nivelului cultural al ţării” (Micul dicţionar ortografic, 1953: 7)6. S-au introdus prin această reformă mai multe simplificări (generalizarea scrierii cu î, reducerea folosirii apostrofului, renunţarea la notaţii etimologizante în favoarea corespondenţei cu pronunţarea, de exemplu a unui -s- intervocalic etc.). Simplificările nu erau însă doar determinate politic, ci corespundeau, în mare măsură, opţiunilor specialiştilor şi mergeau în aceeaşi direcţie cu reformele ortografice precedente. Dată fiind valoarea simbolică a ortografiei, ele au fost resimţite de o mare parte a publicului cultivat ca o intruziune a politicului în limbă (şi, dat fiind momentul, ca o strategie de „slavizare”), ceea ce a determinat atât păstrarea vechii ortografii în publicaţiile exilului românesc, cât şi controversele de după 1989, care au condus la reforma din 1993, parţială revenire la ortografia dinainte de 1953. Că ortografia se încarcă simbolic de valori politice s-a putut vedea şi în 1965, când excepţia instituită prin decret – folosirea lui â în familia lexicală a substantivului român – a fost percepută de un public larg ca o reorientare politică spre tradiţiile naţionale. Dosarul disputei este enorm şi neîncheiat: mulţi lingvişti importanţi au criticat politizarea întregii polemici, susţinând utilitatea practică şi îndreptăţirea teoretică a simplificărilor ortografice din 1953, independent de contextul în care au avut loc (Avram 1992).



3.6. Continuitatea

Dincolo de voinţa politică şi de programul evident de diferenţiere faţă de trecut (dogma înlocuirii „vechiului” cu „noul”, justificată de mitul progresului inevitabil), se poate constata că schimbările din epocă aveau şi elemente de continuitate.

În perioada în care se proclamau „revoluţia culturală”, noutatea absolută şi schimbarea radicală, se păstrau de fapt tiparele (dicţionar-tezaur, norme academice, institute, reviste de lingvistică) şi se imitau modelele precedente, chiar dacă denumirile şi persoanele erau înlocuite; văzute de la distanţă, unele asemănări sunt evidente: în 1948 dispare buletinul Secţiei literare a Academiei Române, editat de Th. Capidan şi D. Caracostea, Langue et littérature, dar în 1955 apare revista Limbă şi literatură, a Societăţii de Ştiinţe Filologice. Bulletin linguistique, condus de Al. Rosetti, este desfiinţat în 1948, dar în 1956 apare Revue de linguistique, prin care se continua în parte programul editorial anterior şi ideea că doar textele ştiinţifice în limbi străine au putere de circulaţie. DLRM (1958) seamănă destul de mult cu Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi al lui I.-A. Candrea, parte a Dicţionarului enciclopedic ilustrat „Cartea Românească” (Bucureşti, 1931). Ulterior, recuperarea tradiţiei, percepută şi ca o reacţie faţă de perioada stalinistă, va deveni programatică; în anii ‘70, în Istoria lingvisticii româneşti, continuitatea este afirmată în mod repetat (Guţu Romalo 1978); ba chiar se face (cu precauţiile de rigoare) afirmaţia, de negândit cu două decenii în urmă, că lucrările lingvistice din perioada 1918-1944 sunt superioare celor produse ulterior, în timpul regimului comunist:

„Chiar în comparaţie cu epoca de după ultimul război, ele rezistă la o examinare atentă, în sensul că, dacă concepţia şi metoda care le stau la bază pot părea învechite, în schimb, în ce priveşte temeinicia şi, uneori, caracterul lor monumental, ele nu au, în momentul de faţă, un echivalent propriu-zis” (Iordan 1978b: 132).

Fidelitatea cercetătorilor faţă de tradiţiile disciplinei, faţă de predecesori şi faţă de criteriile valorice obiective va fi permisă de puterea politică în măsura în care doctrina oficială trecea de la modelul rupturii la cel al continuităţii7, legitimându-se prin valorile şi sentimentele naţionale.

4. Ideologizarea

Presiunea politică se poate urmări în mai multe situaţii:

a) încercarea de modificare a limbii;

b) pătrunderea în textele lingvistice (ştiinţifice, didactice şi practice) a tezelor ideologice;

c) orientarea cercetării şi a învăţământului către anumite direcţii şi neglijarea altora; cazul extrem fiind cenzura explicită (texte interzise)8.

Ultima situaţie este cea mai complicată, pentru că direcţiile cercetării sunt determinate de mai mulţi factori, iar acelaşi fapt poate avea valori diferite. De exemplu, structuralismul lingvistic românesc era un fenomen firesc în epocă, integrându-se în paradigma ştiinţifică internaţională a momentului (anii ’60-’70). Dezvoltarea sa foarte puternică a constituit însă un fapt de istorie locală, ambiguu, interpretabil în două moduri aproape opuse: ca opoziţie faţă de sistem, pentru că structuralismul era perceput ca un mod de sustragere faţă de presiunile politice (domeniile formale fiind cel mai puţin ideologizabile) şi de sincronizare cu Occidentul, în tradiţia francofonă şi francofilă, dar şi ca o formă de compromis cu presiunile sistemului (pentru că el corespundea „mitologiei ştiinţifice a comunismului”, se revendica de la formaliştii ruşi şi avea, în continuare, în Occident, reprezentanţi de stânga).

Toate situaţiile de mai sus se pot regăsi, în momente diferite, în forme care nu permit întotdeauna să li se vadă specificul. Încercarea de modificare a limbii ar părea tipică doar pentru faza iniţială, de instaurare a regimului totalitar, în care s-au lansat propuneri orwelliene, uşor ridiculizabile, de a elimina din limbă anumite cuvinte şi de a impune în uz altele. Totuşi, chiar şi în faza de stabilitate şi aparentă dezideologizare, a persistat o formă mai subtilă de modificare: prin obsesia normativă a cultivării limbii.

Am împărţit temele ideologice după un criteriu cronologic, care nu are însă valabilitate absolută; de fapt, unele dintre temele primei etape au persistat, intrând în contradicţie cu temele ulterioare; era tipic pentru totalitarismul comunist ca orice contradicţii produse de revizuirile ideologiei să fie acceptate ca atare, eventual sub acoperirea generoasă a formulei „dialectice”.



5. Temele ideologizării intense (anii ’50)

5.1. Limbajul de clasă; modificarea mentalităţilor prin limbaj

Existenţa unor diferenţe de clasă reflectate în limbaj fusese postulată de sovieticul N.I. Marr (1864-1934)9, ale cărui teze devenite dogmă oficială au fost iniţial preluate şi în România, în perioada de intensă sovietizare de după război (1948-1950); când Marr a fost contrazis de Stalin (în 1950), tezele acestuia din urmă şi combaterea celui dintâi au devenit obligatorii în publicaţiile de specialitate româneşti. E drept, în epocă tezele staliniste dădeau impresia unui rău mai mic, părând să aducă în chestiunile limbii, în perioada luptei de clasă, o atitudine mai relaxată şi mai legată de tradiţiile cercetării autentice.

Ideea limbajului de clasă, în formele sale extreme care implică şi legătura dintre limbă şi gândire (ipoteza Sapir-Worf) generează proiecte de tip orwellian, în care se presupune că modificarea limbii, din perspectiva dictaturii proletariatului, ar schimba gândirea şi realitatea socială.

Exemplele de cuvinte criticate pentru caracterul lor de clasă şi pentru care se propunea înlocuirea sunt totuşi destul de puţine în publicaţiile româneşti ale vremii: în revista Cum vorbim (nr. 1, 1951), se explica de ce termenul burghez soldat trebuia substituit de ostaş (cf. Zafiu 2007: 86); în Graur (1955: 60) se arată că substantivului chelner i-a luat locul, „în regimul de democraţie populară”, termenul ospătar etc. De fapt, mai multe asemenea substituţii au avut loc, efectiv, fără dezbateri şi comentarii lingvistice, mai ales în domeniul denumirilor de instituţii (de exemplu: miliţie în loc de poliţie) şi profesii; un efect al acestor transformări a fost apariţia, în dicţionare, a parantezelor istorice de tipul: “în ţările capitaliste” (bursă, în DLRM), “în trecut” (elector, ibidem), “ieşit din uz” (Administraţie financiară, ibidem) etc.

S-a menţinut o vreme ideea utopică conform căreia cuvintele considerate ca legate de vechile stări de lucruri urmau să dispară de la sine, nu prin intervenţie oficială, ci în urma schimbării realităţilor. Exemplele au astăzi un umor involuntar, pentru că afirmaţiile au fost contrazise de fapte:

„dacă cuvîntul cîrciumă va ieşi în foarte scurtă vreme chiar din vocabularul activ, aceasta este o consecinţă a transformării structurii statului nostru” (Graur 1954: 30).



Modificarea sensurilor în terminologia politică era un fenomen permanent, care nu a fost însă studiat explicit, ci doar reflectat de diferenţele între dicţionare; cum ultima versiune era întotdeauna considerată adevărul suprem, puterea politică nu era interesată de analize comparative care să reflecte schimbările interne ale dogmei. Soluţia preferată a fost deci cea a omisiunii, a cenzurării subiectelor neconvenabile.

De altfel, în epocă exista conştiinţa caracterului arbitrar, artificial şi a defectelor inerente limbii de lemn, o dovadă indirectă fiind faptul că limbajul politic nu a devenit obiect de cercetare în perioada comunistă (Zafiu 2007: 26-27). Faptul putea părea paradoxal, din afară, dar era firesc în interior: limbajul politic – „limba de lemn” dominantă – era tabuizat şi fragil, aşa că lipsa reflecţiei asupra lui devenea din perspectiva autorităţilor cea mai bună soluţie.



5.2. Materialism vs. idealism

Teza „materialismului”„limba nu este de esenţă ideală ci ea are o esenţă materialistă” (T. Săvulescu, preşedintele Academiei R.P.R., 1952: 8) – era una dintre cele mai abstracte şi mai ambigue din epocă, permiţând combaterea unor direcţii foarte diferite şi foarte greu de cuprins sub eticheta „idealism”. Materialismul era argumentul principal împotriva semioticii, a lingvisticii lui Saussure şi chiar a structuralismului („toată vorbăria lingvisticii idealiste despre limbă ca un sistem de semne, închis în sine”, Cheresteşiu 1952: 15), dar şi a foneticii şi a morfologiei istorice.



5.3. Ateism

Propaganda antireligioasă va dura până la sfârşitul regimului, ea explicând mai multe fenomene de cenzură: de la condamnarea studiilor filologice asupra limbii vechi (al cărei obiect principal erau texte religioase) până la absenţa, din descrierile structurii stilistice a limbii române, a limbajului religios, deşi acesta este (alături de cel juridic) cel mai vechi şi unul dintre cele mai bine individualizate (mai ales în limba actuală, prin trăsăturile sale arhaice).

Erau condamnate, de exemplu, citatele din texte religioase în dicţionare:

„Iată de ce se constată că, în loc ca Dicţionarul să palpite de curentul vieţii noi, ne dă miros de tămâie, izmă şi fum de cădelniţă” (Săvulescu 1952: 11).

După o primă fază, în care excluderea lua forme absurde, studierea filologică a textelor vechi a continuat, cu precauţii şi eufemisme în formulele de desemnare aluzivă.

5.4. Superioritatea popularului

Dincolo de eforturile de a face discursul accesibil (v. supra), chiar cu riscul de a-i coborî nivelul ştiinţific, prima etapă a impunerii regimului, cea a „dictaturii proletariatului”, a insistat, în mod previzibil, asupra limbii populare. Aceasta a fost evaluată pozitiv şi a antrenat evaluări pozitive ale scriitorilor al căror stil avea o factură oral-populară; ideea s-a păstrat până mai târziu:

„Numai intelectualitatea progresistă, în frunte cu scriitorii noştri clasici, înţelegea să cultive şi să folosească limba în interesul maselor populare” (Iordan 1956: 31);

„se constată o eliberare a românei literare de sub influenţa limbii textelor religioase şi o apropiere de limba vorbită a poporului" (Rosetti, Cazacu, Onu 1971: 36, s.n.);

„scriitorii progresişti (...) iau atitudine fermă faţă de aceştia şi preconizează crearea unei literaturi naţionale, adică a unei literaturi cu un conţinut izvorît din realităţile româneşti şi exprimată într-o limbă literară creată pe baza limbii vii a poporului" (id., 39, s.n.).

În opoziţia cult vs. popular, primul termen a primit conotaţii negative, cu atât mai mult cu cât, istoric, cultura modernă fusese modelată după cea occidentală (principalul adversar vizat de discursul sovietic, v. infra). În această perspectivă, operele Şcolii Ardelene şi ale latiniştilor de mai târziu, de exemplu, au fost judecate cu multă asprime.

Idealizarea popularului va persista multă vreme după încheierea primei faze, staliniste – şi există în bună măsură şi azi – , pentru că avea rădăcini solide în romantismul secolului al XIX-lea.

Nu s-a perceput nicio contradicţie între idealizarea limbajului popular şi obsesia normativă a regimului totalitar, care însemna, în limbă, condamnarea trăsăturilor populare în favoarea limbii literare, a vorbirii cultivate.



5.5. Modelul sovietic şi antioccidentalismul

Multe dintre deciziile primei etape reflectau politica „războiului rece”, de izolare faţă de lumea occidentală şi de imitare a instituţiilor şi a poziţiilor sovietice. Revista Bulletin liguistique a fost desfiinţată în 1949 şi criticată pentru că publica în limbi străine şi răspândea teorii occidentale, ignorând voit lingvistica sovietică, „cea mai avansată din lume” (în Avram 1999: 66-67). Chiar relaţia ştiinţifică cu occidentul era descrisă în termeni de propagandă de război şi cu acuzaţii de trădare: „pseudosavanţi, aflaţi în slujba imperialismului american şi englez” (în Avram 1999: 68).

Influenţa slavă asupra limbii române devenise în epocă o temă privilegiată, din motive declarat politice:

„Studiul influenţei slave este mai ales un factor de strângere a legăturilor de prietenie şi frăţie cu marele popor rus, cu poporul ucrainean şi cu alte popoare ale eliberatoarei şi prietenei noastre, citadela socialismului şi a păcii – Uniunea Sovietică” (Leonte Răutu, 1951, în Avram 1999: 69)

Concluziile dinainte stabilite, exagerând obligatoriu rolul influenţei slave, au provocat ulterior reacţii de distanţare şi negare, de suspiciune faţă de această temă. De fapt, exagerarea ideologică a slavismului a fost urmată de exagerarea naţionalistă de sens contrar, care a minimalizat importanţa elementului slav. Efectele negative ale acestei situaţii sunt vizibile până azi, când constatăm că lipsesc în continuare descrierile neutre, neimplicate.

5.6. Internaţionalismul şi limba internaţională

În prima perioadă de după război, rolul de instrument de comunicare internaţională i se atribuia implicit, în zona de ocupaţie şi infleunţă sovietică, limbii ruse. Discrepanţa între utopia impusă şi semnele realităţii era totuşi prea mare, astfel că, în limitele dogmei, se evita formularea radicală a unei previziuni. Chiar mai târziu, limba viitorului rămânea neprecizată:

„În lingvistică s-a vorbit uneori şi de unificarea limbilor, în sensul adoptării unei limbi unice pentru întregul glob. Acest lucru se va putea realiza însă numai după victoria socialismului pe întreg globul, cînd, odată cu lichidarea claselor exploatatoare, vor dispărea pentru totdeauna inegalitatea şi vrajba dintre naţiuni (...), astfel încât oamenii îşi vor putea alege în mod liber o unică limbă ca mijloc de comunicare” (Wald 1972: 265).

Se va dezvolta şi o altă teorie utopică, cea a apropierii progresive a limbilor (Graur 1982):

„Sînt convins că se va ajunge astfel peste un timp ca pe tot pămîntul să se întrebuinţeze în mare măsură un vocabular comun. Aceasta va însemna un enorm progres, pentru că fiecare om, folosind limba sa natală, se va putea înţelege cu toţi locuitorii celorlalte ţări” (Graur 1982: 5).

Aceste poziţii au avut avantajul de a nu pune o frână puristă împrumuturilor lexicale; excluderea unor contacte directe şi a unor domenii, teme, teorii etc. a făcut totuşi ca împrumuturile, mai ales din engleză, să nu fie numeroase (în comparaţie cu situaţia care se va înregistra după 1989).



6. Discursul ştiinţific şi cel normativ

În prima perioadă a regimului totalitar, discursul ştiinţific era obligat să intre în tiparele celui politic, producând un hibrid cu efecte tragi-comice: dezbaterile se încheiau cu „hotărâri” care trebuiau aplicate în cercetare şi în învăţământ (de exemplu, asupra originii limbii române literare, v. Zafiu 2007: 88), se pretindeau definiţii unice, lingviştii îşi făceau autocritica:

„Lingvistica pe care am făcut-o cu toţii până nu de mult a fost stăpânită de cosmopolitism şi formalism, defectele organice ale lingvisticii burgheze de oricând şi oriunde” (Cuvânt înainte al redacţiei, în Studii şi cercetări lingvistice, I, 1950, fasc. 1, p. 5);

„Lipsa mea principală era necunoaşterea materialismului dialectic şi a materialismului istoric, din cauza căreia foarte adesea am prezentat faptele într-o lumină falsă” (Graur 1955: 5).

Termenii de evaluare a unei idei ştiinţifice erau just vs. greşit (de exeemplu, la Graur 1954: 6-8).

Anii de început au fost caracterizaţi şi de un stil afectiv, metaforic, hiperbolic şi encomiastic, specific limbii de lemn (nu numai din perioada stalinistă):

„Apariţia lucrării lui I.V. Stalin “Marxismul şi problemele lingvisticii”, din iunie-iulie 1950, a avut darul să împrăştie dintr-o dată ceaţa marrismului, care ne acoperea ochii” (Graur 1955: 5);

„Apariţia genialei lucrări a lui I.V. Stalin, «Marxismul şi problemele lingvisticii» a dat naştere unui puternic avânt în toate domeniile ştiinţei, filosofiei, literaturii şi artei” (Orzea 1952: 187).

Acest limbaj (ca şi folosirea lui tovarăş ca termen de politeţe în citarea altor opinii ştiinţifice) vor dispărea destul de repede; cărţile şi articolele ştiinţifice de la sfârşitul anilor ’60 nu mai conţin mărci politice evidente.

În primii ani ai regimului, bibliografia este limitată programatic, autorii articolelor fiind obligaţi să citeze exclusiv sau majoritar lucrări sovietice, chiar nonlingvistice. Ulterior, practicile ştiinţifice ale citării revin la normalitate, cu excepţia situaţiei autorilor interzişi de cenzură, pentru care se găsesc totuşi soluţii ad-hoc (citare aluzivă, incompletă – fără numele autorului etc.)10. Trimiterile bibliografice vor suferi tot mai mult, în anii ’70-’80, de limitarea accesului la publicaţii străine, căpătând un aer incomplet, centrat pe producţia ştiinţifică internă şi adesea eclectic (prin recursul la surse foarte diferite şi prin citarea indirectă).



7. Temele ideologiei difuze

După perioada de ideologizare intensă din anii 1947-1952, cele mai multe teze şi sloganuri politice dispar din mediul ştiinţific şi universitar. Cele care rămân sunt mai insidioase, pentru că iau forma unor mituri – a unor opinii consensuale, care se leagă de sistemul stabilizat, dar şi de tradiţiile intelectuale locale, în primul rând de cele elitiste, autoritariste şi naţionaliste. Cazul românesc nu este însă unul atipic: multe presupoziţii ideologice similare au fost observate de Patrick Sériot (1982, 1989, 1995) în descrierea istoriei lingvisticii din Uniunea Sovietică.



7.1. Omogenizarea socială. Mitul „limbii întregului popor”

O idee care a depăşit limitele temporale ale primei etape, fiind specifică şi perioadei de stabilitate a regimului, a fost cea a unei limbi comune, omogene, fără diferenţieri sociale. Aceasta corespundea dogmei unei „societăţi fără clase” şi ilustra perfect viziunea totalitaristă; formula “limba întregului popor” era de altfel intens folosită şi în Uniunea Sovietică (cf. Sériot 1982: 76 şi 1991).

Această viziune a determinat lipsa de interes pentru dezvoltarea sociolingvisticii româneşti (în perioada în care chiar sociologia era rău văzută). În schimb, a fost favorizată aşa-numita „cultivare a limbii”11, activitatea normativă şi prescriptivă: pentru că omogenizarea era văzută nu ca o extindere a limbii populare în toate sferele vieţii publice, ci ca o generalizare a „limbii literare”12. Fenomenul era tratat în termenii mitologici ai progresului inevitabil, ai „drumului ascendent” al unei limbi13.

Contradicţia dintre preţuirea limbii populare şi normarea insistentă în spiritul limbii culte este rezolvată sofistic (ca şi în paradoxul „centralismului democratic”): disciplinarea popularului e perfect justificată, pentru că norma este o expresie şi o emanaţie a limbii populare: elita se identifică masele, deci e îndreptăţită să le impună reguli:

„În perioada actuală, în condiţiile construirii socialismului, limba literară se dezvoltă din ce în ce mai mult pe baza limbii întregului popor. Scriitorii fac apel la bogăţia şi expresivitatea vorbirii populare, ei prelucrează artistic limba vie a poporului; ştiinţa de carte nu mai este apanajul unui cerc restrîns, ci un bun al întregului popor; publicaţiile periodice pătrund pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, popularizînd realizările ştiinţei şi ale culturii. În aceste condiţii, limba literară se răspîndeşte tot mai adînc în masele populare, ea se impune tot mai mult, tinzînd să se identifice cu limba naţională unică, dar deosebindu-se de aceasta prin caracterul ei normativ mai accentuat” (Rosetti, Cazacu, Onu, p. 40, s.n.).

Din acest punct de vedere, regimul totalitar, deşi predica egalitarismul, era în realitate elitist: autorităţile sunt marii scriitori, iar norma este stabilită fără drept de apel de intelectualii din Capitală:

„Pronunţarea luată ca bază în prezenta expunere este aceea a oamenilor instruiţi din capitala ţării” (Dicţionar ortoepic, 1956, p. 6).

Limbajul oficial e singurul recomandat, în orice situaţie, uniformizarea limbii având ca etalon jargonul politico-administrativ.

Descrierile de ansamblu ale limbii vorbesc despre o diversificare stilistică, dar aceasta este văzută doar ca o multiplicare a limbajelor de specialitate, nu şi ca o dezvoltare a interferenţelor dintre cult şi popular.

Dacă limbajul tradiţional-rural era totuşi favorizat de o idealizare de sorginte romantică, duşmanul principal devenise limbajul familiar-argotic, varianta urbană subversivă căreia i se anunţa iminenta dispariţie (v. Zafiu 2001; un discurs asemănător în lingvistica sovietică este semnalat de Sériot 1982: 75) şi pe care o condamnau campaniile puriste.



7.2. Omogenizare teritorială; Mitul unităţii

Tema unităţii, esenţială în momentul definirii naţionale din secolul al XIX-lea, va fi reluată şi emfatizată de discursul naţional-comunist. Urmările s-au văzut şi în cercetarea istorică şi lingvistică14: din fericire, nu în descrierea faptelor, ci doar în interpretarea lor finală. Diferenţele regionale nu au fost neglijate, ci studiate cu toată rigoarea, datorită tradiţiei respectabile a dialectologiei româneşti. În acelaşi timp, s-a proclamat dispariţia inevitabilă a dialectelor (idee care, în epocă, circula şi în spaţiul occidental). Se poate vorbi de o anume contradicţie între amploarea studiilor dialectale şi condamnarea inexorabilă a dialectelor la dispariţie (deşi justificarea poate fi tocmai dorinţa de a păstra datele regionale înainte ca varietatea lingvistică să dispară):

„Dialectele pierd treptat din forţa lor şi se poate prevedea dispariţia lor totală într-un viitor nu prea îndepărtat” (Graur 1963: 56, s.n);

„În socialism, procesul de nivelare a dialectelor, de dispariţie a lor este şi mai intens” (Vraciu 1980: 68);

„Punctul final, deocamdată îndepărtat, al acestui proces este desfiinţarea dialectelor” (Gheţie 1978: 25; s.n.).

Se poate observa, între citatul din Al. Graur şi cel din I. Gheţie, la distanţă de 15 ani, o îndepărtare prudentă a termenului final.

În anii de început, ideea că regionalismele trebuie eliminate, fiind similare unor greşeli, a fost enunţată clar15; ulterior, ea a rămas doar presupusă, dar a fost aplicată în învăţământ. Că dialectele erau percepute ca subversive, contrare idealului unităţii naţionale, se vede şi din eforturile făcute pentru a elibera anumiţi scriitori de acuzaţia de a fi folosit regionalisme. O dogmă persistentă şi azi, greu atacabilă, e cea a caracterului strict popular al limbii lui Creangă: după Iordan, „limba lui Creangă are caracter popular, iar nu regional, cum au afirmat, direct sau indirect, diverşi cercetători”, chiar dacă „este drept că o bună parte a materialului lingvistic folosit de el aparţine graiului moldovenesc” („Limba lui Creangă”, articol din 1956, reprodus în Iordan 1977: 262).

7.3. Mitul ştiinţei

„Mitologia ştiinţifică a comunismului” (Boia 1997) a avut efecte şi în lingvistică: de exemplu, în preferinţa acordată limbajului ştiinţific ca obiect de studiu şi ideal al limbii literare. Dicţionarele au fost cel mai mult influenţate de prestigiului ştiinţelor, prin prezenţa masivă a termenilor tehnici şi ştiinţifici şi prin modul de definire a cuvintelor. Lista de cuvinte din dicţionarele generale a fost amplificată cu foarte mulţi termeni de strictă specialitate, care nu fuseseră cuprinşi anterior, pentru că erau destinaţi dicţionarelor speciale. Definiţiile sufereau de rigiditate şi de aspiraţia de a cuprinde toate nuanţele, de a nu lăsa nimic necontrolat. Erau respinse, în schimb, definiţiile simple, bazate pe uz şi vizând identificarea rapidă a referentului

Criticile din anii ’50 urmăreau tocmai aceste aspecte, cerând imperios înregistrarea terminologiilor tehnico-ştiinţifice:

„Cuvintele noi din agrotehnică pe care le folosesc ţăranii în mod curent, cum sunt: iarovizare, combină, antetrupiţă, discuitor etc., trebuie de asemenea să fie cuprinse în Dicţionarul limbii române. De asemenea, o serie de termeni din metalurgie, pedologie, fizică, chimie etc.” (Săvulescu 1952: 12).

Efectele acestor imperative politice se manifestă în mare măsură şi în prezent, în lexicografia românească.

7.4. Mituri naţionale

Mai multe mituri naţionale au influenţat, în diferite perioade, discursul lingvistic. Este vorba, mai întâi, de ipotezele care au emfatizat, pe rând, una dintre componentele formării limbii – dacism, slavism şi latinism. Tezele continuităţii au devenit curând o dogmă, ca şi cele care proclamă unitatea românei cu dialectele din sudul Dunării (cu obligativitatea ca variantele regionale interne să se numească “subdialecte”). “Cultivarea limbii” a fost pusă tot sub semnul apărării patrimoniului naţional.

Tema este în sine foarte largă şi ar merita un studiu aparte, pe care nu îl vom dezvolta aici.

8. Concluzii

Tezele ideologice transpuse direct în publicaţiile de specialitate („o sănătoasă fundamentare ideologică”, Săvulescu 1952: 9), cu toată frazeologia politică a vremii, constituie azi exemple aberante de negare a paradigmelor ştiinţifice moderne. Regăsim în ele cele mai evidente exemple de maniheism, simplificare şi violenţă ale limbii de lemn. Deşi au durat doar câţiva ani, ajungând chiar în perioada totalitară să fie ignorate deliberat şi chiar ascunse cu grijă, deşi au azi mai ales efect de umor involuntar, am considerat că trecerea lor în revistă este necesară, pentru că ele au lăsat totuşi urme şi au produs efecte subtile în timp.

Mai insidioase sunt elementele ideologice asociate miturilor totalitare şi naţionale, care de fapt persistă şi în prezent: obsesia normativităţii, a exhaustivităţii ştiinţifice, desconsiderarea particularităţilor dialectale, tabuizarea temelor naţionale etc. Multe dintre acestea ar trebui regândite ca produse ideologice ale unei istorii recente şi nu ca adevăruri „naturale”, incontestabile.

BIBLIOGRAFIE

Avram, Mioara, 1992, [Intervenţie la discuţii], în Ortografia limbii române. Trecut, prezent, viitor, Iaşi, Institutul European, pp. 98-106

Avram, Mioara, 1999, „Documentar. Memorialul ruşinii: lingvistica bucureşteană pusă la zid”, în Mioara Avram, Marius Sala, Ioana Vintilă Rădulescu (coord.), Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”din Bucureşti. 50 de ani de existenţă (1949-1999), Bucureşti, Univers Enciclopedic, pp. 66-97.

Boia, Lucian, 1997, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Humanitas.

Boia, Lucian, 1999, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Bucureşti, Humanitas (ed. I, în fr.: 1993).

Mihăilă, G., 2000, „Câteva reflecţii privind ortografia limbii române”, în Limba română, XLIX, 2, pp. 279-297.

Milroy, James, 2007, „The ideology of the standard language”, in C. Llamas, L. Mullany, P. Stockwell (eds.), The Routledge Companion to sociolinguistics, London, New York, Routledge, pp. 133-139.

Pinker, Steven, 1994, Language instinct, Harmondsworth, Middlesex, Penguin Books.

Robins, R.H., 2003, Scurtă istorie a lingvisticii, trad. rom., Iaşi, Polirom (ed. orig.: 1967).

Sériot, Patrick, 1982, „La socio-linguistique soviétique est-elle néo-marriste? (contribution à une histoire des idéologies linguistiques en URSSS”, Archives et documents de la SHESL, 2, pp. 63-84.

Sériot, Patrick, 1988, „Et ils n'auront qu'une seule langue (Eléments pour une typologie des projets de langue universelle du communisme en URSS)”, în Essais sur le discours soviétique, 8, Grenoble-III, p. 1-21.

Sériot, Patrick, 1989, „Peut-on dire d'une linguistique qu'elle est ‘nationale’?”, în Perspectives méthodologiques et épistémologiques dans les sciences du langage, Berne, Peter Lang, pp. 15-40.

Sériot, Patrick, 1991, „La langue du peuple”, în F. Gadet (ed.): Ces langues que l'on dit simples, LINX, 25, pp. 121-139.

Sériot, Patrick, 1995, „Changements de paradigmes dans la linguistique soviétique des années 1920-1930”, în P. Sériot (ed.), Histoire – Epistémologie – Langage, XVII, 2, Une familière étrangeté : la linguistique russe et soviétique, pp. 235-251.

Sériot, Patrick, 2004, „La langue, le pouvoir et le corps”, în P. Sériot & A. Tabouret-Keller (ed.), Le discours sur la langue sous les pouvoirs autoritaires, Cahiers de l'ILSL, 17, 2004, pp. 231-259.

van Dijk, T.A., 2005, “Politics, ideology and discourse”, în Keith Brown (ed.), Encyclopedia of Language and Linguistics, ed. a II-a, Oxford, Elsevier, 2005, pp. 728-740.

Vulpe, Magdalena, 1994, „Notă asupra ediţiei”, în Sextil Puşcariu, Limba română, II, Rostirea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994, pp. 35-39.

Zafiu, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

Zafiu, Rodica, 2007, Limbaj şi politică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

SURSE

Cheresteşiu, V., 1952, „Să întocmim un dicţionar ştiinţific al limbii române”, în Studii şi cercetări lingvistice, III, p. 14-30.

Gheţie, Ion, 1978, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică.

Graur, Alexandru, 1954, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R.

Graur, Alexandru, 1955, Studii de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R.

Graur, Alexandru, 1963, Evoluţia limbii romîne. Privire sintetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.

Graur, Alexandru, 1982, Dicţionar al greşelilor de limbă, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.

Guţu Romalo, Valeria, 1978: „Lingvistica românească contemporană. Perioada 1944-1970. Caracteristici generale. Limba română”, în Iordan 1978a, pp. 133-169.

Iordan, Iorgu, 1956, Limba romînă contemporană, Bucureşti, Editura Ministerului Învăţămîntului.

Iordan, Iorgu, 1977, Limba literară, Craiova, Scrisul românesc.

Iordan, Iorgu, 19778a (coord.), Istoria lingvisticii româneşti, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică.

Iordan, Iorgu, 1978b, „Lingvistica românească între 1918 şi 1944”, în Iordan 1978a, pp. 102-132.

Orzea, Gh., 1952, “Unele probleme în legătură cu cursurile de limba română de la Facultatea de Filologie din Bucureşti în anul 1951/1952”, în Studii şi cercetări lingvistice, III, pp. 187-192.

Rosetti, Al., B. Cazacu, Liviu Onu, 1971, Istoria limbii române literare, I, ed. a II-a, Bucureşti, Minerva (ed. I: 1961).

Vraciu, Ariton, 1980, Lingvistică generală şi comparată, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică.

Săvulescu, Traian, 1952, Cuvânt de deschidere [la dezbaterile din iulie 1952 asupra noului dicţionar al limbii române], în Studii şi cercetări lingvistice, III, pp. 8-13.

Wald, Lucia, 1972: „Limba, categorie istorică”, în Al. Graur (coord.), Introducere în lingvistică, ed. a III-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, pp. 261-268.

*

Cum vorbim (Bucureşti, 1949-1952)



Dicţionar ortoepic = Academia Republicii Populare Romîne. Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Dicţionar ortoepic, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1956.

DLRLC I = Academia Republicii Populare Romîne, Dicţionarul limbii romîne literare contemporane, I, A-C, coord.: D. Macrea, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1955.



DLRM = Academia Republicii Populare Romîne. Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Dicţionarul limbii române moderne, coord.: D. Macrea, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1958.

Mic dicţionar ortografic = Academia Republicii Populare Romîne. Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Mic dicţionar ortografic, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1953.

Studii şi cercetări lingvistice (Bucureşti, 1950– )

1 „The concept of ideology is often used in the media and the social sciences, but it is notoriously vague. Its everyday usage is largerly negative, and typically refers to the rigid, misguided, or partisan ideas of others: we have the truth, and they have ideologies” (van Dijk 2005: 728).

2 „Definiţia pe care o propunem mitului este următoarea: construcţie imaginară (ceea ce, încă o dată, nu înseamnă nici «reală», nici «ireală», ci dispusă potrivit logicii imaginarului), destinată să pună în evidenţă esenţa fenomenelor cosmice şi sociale, în strâns raport cu valorile fundamentale ale societăţii şi în scopul de a asigura coeziunea acesteia” (Boia 1997: 8).

3 „Cele spuse în legătură cu activitatea profesorilor Al. Rosetti, Al. Graur, I. Iordan, J. Byck arată că ei nu au înţeles a se integra în avântul creator şi constructiv din Patra noastră”; „au împiedicat ridicarea pe o treaptă superioară a predării limbii în Facultatea noastră, ceea ce a dus la demiterea lor” (Orzea 1952: 191).

4 „Astfel începînd cu anul şcolar 1951-52, jumătate din numărul total de ore acordat limbii romîne în cei patru ani de studiu sînt consacrate limbii romîne contemporane (...). Măsura luată de Ministerul Învăţămîntului a fost, într-un anumit grad, rezultatul consultărilor avute cu profesorii universitari de limba romînă, dar se datoreşte, mai ales, exemplului Uniunii Sovietice, unde centrul cursului de limba rusă din învăţămîntul superior îl formează limba rusă contemporană” (Iordan 1956: 7). Paradoxal, filologia este marginalizată în programa de învăţământ, dar apare în denumirea facultăţilor de litere, care devin facultăţi de filologie (tot prin calc după rusă şi într-un sens extins al termenului). Justificări ale restructurării programei şi referiri la procedeele administrative care au însoţit-o se găsesc şi în Iordan (1956: 5-12). V. şi Zafiu (2007: 87-88).

5 Revista a fost victima schimbării de dogmă produse de intervenţia lui Stalin în lingvistică. Desfiinţarea ei este anunţată indirect de un text din Scânteia, „Pentru înflorirea lingvisticii în ţara noastră”, reprodus în Studii şi cercetări lingvistice, II, 1951, pp. 19-27: „În revista Cum vorbim (redactor responsabil Prof. Al. Graur), s-a vădit puternic tendinţa anti-marxistă şi vulgarizatoare, în genul tendinţelor proletcultiste, de a descoperi şi analiza anumite cuvinte şi expresii pentru a dovedi caracterul de clasă al limbii” (p. 21).

6 Legarea reformei ortografice de contextul politic al epocii este prezentată detaliat de Mihăilă 2000.

7 Sériot 1989 arată cât de puternic a fost acest model al continuitătii şi în lingvistica „naţională” sovietică, deşi intra în opoziţie cu discursul „revoluţionar” („La linguistique soviétique dominante refuse toute idée de rupture, de discontinuité”, p. 23).

8 Mărturii despre interzicerea sau dificultăţile publicării unor texte de lingvistică se găsesc, de exemplu, în Vulpe 1994.

9 O prezentare succintă a marrismului, în Robins (2003: 278-279).

10 Practicile editoriale ale vremii sufereau din cauza presiunilor cenzurii: un exemplu este antologia Palia de la Orăştie, care apare în 1984, la o editură serioasă – Editura Eminescu –, fără indicaţie de autor, coordonator etc., din cauza plecării în străinătate – şi deci a intrării pe lista non-citabililor – a autoarei, Florica Dimitrescu.

11 În 1955, I. Iordan scria: „«Cultivarea limbii» la noi este ca şi necunoscută, cel puţin sub raportul aplicării şi popularizării ei” (articol reprodus în Iordan 1977: 39); în 1956, autorul publică în Limba română, V, nr. 5 articolul său programatic, „Cultivarea limbii” (în Iordan 1977: 45-53), care inaugurează în revistă şi o rubrică cu acelaşi titlu.

12 În perioada regimului totalitar atitudinile normative erau prezentate ca absolut naturale, neputând fi puse în discuţie aşa cum o face, de exemplu, Pinker 1994, în capitolul XII („The language mavens”), al cărţii sale, vorbind despre arbitrarietatea şi lipsa de justificare a „cultivării limbii”. Pentru o viziune radicală – şi imposibilă în discursul autoritar – asupra normării, a se vedea Milroy 2007, care descrie standardizarea limbii ca fenomen ideologic în orice societate: „In standard-language cultures, virtually everyone subscribes to the idea of corrrectness. Some formes are believed to be right and others wrong, and this is generally taken for granted as common sense. Although rules of correctness are actually superimposed upon the language from outside, they are considered by speakers to be rules inherent in the language itself” (p. 134-135).

13 O viziune similară este cea descrisă de Sériot (1982: 77), în lingvistica sovietică.

14 Aşa cum arată Boia (1997: 163), „în cultura română, mitul unităţii, sau mai curând spus al uniformităţii, este atât de puternic întipărit încât chiar specialistul, istoric sau sociolog, ezită adesea în a lua în considerare structurile regionale ale fenomenelor studiate”.

15 În opinia lui I. Iordan, „la fel cu numeroase fapte de limbă specific moldoveneşti şi ardeleneşti, trebuie combătute anumite particularităţi regionale munteneşti” (articol din 1955, reprodus în Iordan 1977: 38).

Yüklə 112,87 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin