Curs biblic intermediar

Definiţia şi obiectivul darurilor

1. DEFINIŢIE. „Darurile Duhului" sunt capacităţi date de Dumnezeu pentru lu-

crarea în împărăţia (Regatul) lui Dumnezeu, pe care le primesc (numai) credincioşii
în mod supranatural. Cu expresia „darurile Duhului" sunt în legătură două cuvinte
greceşti. în greacă găsim cuvîntul charismata, de la care derivă noţiunea de „caris-
matic". Rădăcina acestui cuvînt este charis, adică „graţie" sau „favoare nemeritată".
Al doilea cuvînt grec este pneumatika, adică „venind de la Duhul Sfînt". Această
noţiune accentuează faptul că Dumnezeu însuşi este Sursa acestor daruri, care ţin de
domeniul Duhului. Aceste daruri se deosebesc de capacităţile naturale, chiar dacă
ambele vin de la Dumnezeu şi uneori pot şi conlucra. Capacităţile noastre naturale
îşi au obîrşia în prima noastră naştere, adică în naşterea „naturală". Darurile Duhului
le primim la a doua noastră naştere. Dacă darurile Duhului sunt dezvoltate şi folosite
corect, are loc un fenomen supranatural. El are loc pentru creşterea spirituală şi pen-
tru îmbărbătarea celorlalţi credincioşi. Cîntatul la instrumente, cu vocea şi lucrările
artistice sunt şi ele considerate ca „talent" de la Dumnezeu, dar nu sunt socotite prin-
tre darurile Duhului. Şi necredincioşii posedă asemenea capacităţi.

Darurile se deosebesc de asemenea de rodul Duhului (Galateni 5:22-23). Rodul ia

fiinţă dinăuntru spre afară, are de a face cu caracterul creştinului şi aparţine proce-
sului de creştere al tuturor credincioşilor. Astfel, ca la darurile Duhului, fiecare
însuşire din acest rod a Duhului stă la dispoziţia tuturor creştinilor.

47

2. SURSĂ. Orice dar bun şi desăvîrşit vine de la Dumnezeu (Iacov 1:17). Aşa e

şi cu darurile Duhului. întrucît Dumnezeu este Unul, darurile vin de la Tatăl (Ro-
mani 12:3), de la Fiul (Efeseni 4:8) şi de la Duhul (l.Corinteni 12:11). Fiecare cre-
dincios primeşte unul sau mai multe daruri de la Cristos cel înviat (Efeseni 4:7-8;
l.Corinteni 12:7; 1.Petru 4:10). Nu se poate ca un credincios să nu fi primit nici un
dar. în acest sens, toţi credincioşii sunt „carismatici", fie că-şi dau seama, fie că nu.
Trupul credincioşilor nu poate fi împărţit, după Scriptură, în grupări „carismatice"
şi „necarismatice", deşi lucrul acesta se face pe scară largă în lumea creştină. Daru-
rile nu sunt proprietatea cîtorva oameni ordinaţi. Acest adevăr trebuie să ne reamin-
tească responsabilitatea stimulării şi folosirii acestui dar pe care-1 avem (l.Timotei
1:6). Nu trebuie să-1 neglijăm.

Cine hotărăşte ce daruri primim? Unii credincioşi fac trimitere la l.Corinteni 12:

31 şi 14:1 şi cred că aceasta depinde de voinţa şi cererea noastră. Imperativul de la
l.Corinteni 12:31 nu e, fireşte, la singular, ci la plural, şi se referă de aceea în mod
vădit la Biserică ca întreg, ea fiind îndemnată să dorească spre binele bisericii locale
darurile cele mai importante, de exemplu profeţia. Darurile au la bază graţia lui
Dumnezeu şi nu sunt o răsplată pentru „sfinţenie" sau pentru năzuinţa după un dar
mai deosebit (Efeseni 4:7). Distribuirea darurilor se face pe baza libertăţii de dispu-
nere a lui Dumnezeu, deci nu după propriile noastre dorinţe. Suntem aşa de înţelepţi
ca să-L învăţăm pe Dumnezeu în privinţa locului nostru în Trupul lui Cristos?

3. SCOP. Apariţia darurilor este în legătură cu înălţarea la cer a lui Isus după învi-

ere. Darurile au fost date în mod special Bisericii. întemeierea Bisericii la Cincize-
cime arată că darurile Duhului au fost date credincioşilor din Noul Legămînt şi nu
au stat la dispoziţie înainte de această perioadă. Darurile au fost date pentru edifi-
carea celorlalţi credincioşi, ca şi ei să ia parte la lucrarea împărăţiei lui Dumnezeu
(l.Corinteni 14:12,26; Efeseni 4:12), astfel încît creşterea să se facă în unitate şi iu-
bire (Efeseni 4:16), să se îngrijească unii de alţii în iubire (l.Corinteni 12:25-26;
1.Petru 4:9-10), pentru ca mărturia Bisericii să poată fi dusă mai departe (l.Corin-
teni 14:24-25; Fapte 2:6,11,41) şi pentru ca Dumnezeu să fie glorificat, înainte de
orice prin Cuvînt (1.Petru 4:11). Nu găsim nici o singură indicaţie că darurile tre-
buie să servească sporirii propriilor capacităţi sau chiar lustruirii propriei imagini.
Darurile nu sunt îndreptate spre înăuntru (spre propriul Eu, ci spre exterior (spre bi-
serică). Acum se spune că darul vorbirii în limbi din l.Corinteni 14:4 serveşte pro-
priei edificări. Totuşi, în acest verset, profeţiile, care edifică biserica, sunt asemănate
cu întrebuinţarea vorbirii în limbi din Corint. în cadrul acestei asemănări, darului
vorbirii în limbi i se acordă un loc neînsemnat. Acest verset nu spune că ţelul unui
dar al Duhului este „edificarea în sine". Această edificare de sine e un produs secun-
dar. Darurile sunt pentru ca alţii să fie edificaţi.