Curs de drept roman

Lecţia 2. Posesia

Sectiunea 1. Apariţia şi dezvoltarea instituţiei

Posesiunea este stăpânirea de fapt asupra unui lucru corporal; deşi numai o putere (potis) şi nu un drept, posesiunea îngăduie titularului său să dispună de lucru aşa cum dispune un proprietar.

Aproape întotdeauna posesiunea însoţeşte proprietatea, dar uneori este desprinsă de proprietate; în asemenea situaţii proprietarul nu este posesor, iar posesorul nu este proprietar.

Proprietatea apare aşadar ca un drept independent de posesiune, iar posesiunea ca un simplu fapt. Simpla stăpânire în fapt asupra lucrului, posesiunea ar fi trebuit să rămână străină domeniului juridic. Importanţa ei practică i-a adus însă o ocrotire legală, atribuindu-i unele efecte juridice. Dar pentru ca asemenea efecte să se producă s-a cerut ca posesiunea să întrunească anumite condiţii. Astfel, treptat, o situaţie de fapt a intrat în domeniul dreptului.

Instituţia posesiunii apare în legătură cu folosirea ogorului public, care aparţinea statului roman, dar era în folosinţă, în schimbul unei arenzi a persoanelor particulare, mai ales a patricienilor. Există deci o posesiune privată în folosul cetăţenilor.

La început o asemenea posesiune nu a fost juridiceşte ocrotită, fiind privită ca un simplu raport de fapt situat în afara dreptului. Treptat însă, s-a simţit nevoia ca posesiunea ogorului public să fie ocrotită. Mai întâi între posesorii ogorului public au apărut diferite neînţelegeri cu privire la hotarele parcelelor pe care le stăpâneau, întrucât acestea nu erau hotărnicite. În al doilea rând, tot mai mulţi cetăţeni şi în special păturile sărace – pretindeau un drept de folosinţă asupra ogorului public. Lupta pentru distribuirea şi redistribuirea ogorului public avea să dureze mau multe secole constatându-se adesea deposedarea prin violenţă a vechilor posesori.

În faţa acestor stări de lucru ordinea juridică a creat aşa-zisele interdicte (interdicta) prin care stăpânirea de fapt a posesorilor ogorului public era ocrotită deşi aceştia nu erau proprietari. Aşa a apărut cu două, trei secole înaintea erei noastre ocrotirea juridică a posesiunii pe cale interdictală. Interdictele erau măsuri de poliţie administrativă, întemeiate pe puterea de comandă (imperium) a magistratului, în vederea respectării unor situaţii de fapt anterior dobândite.

Sectiunea 2. Cine sunt posesorii ?

Dreptul roman socoteşte posesori pe cei ale căror interese datorită poziţiei lor sociale, meritau a fi ocrotite. Din această categorie făceau parte proprietarii, creditorii gajisti, posesorii de bună-credinţă care au dobândit ilegal un bun străin, arendaşii pe termen lung al căror drept era modelat după cel al proprietarilor etc.

Legea nu recunoştea calitatea de posesori arendaşilor pe termen scurt, chiriaşilor şi comodatarilor (cei care au primit cu împrumut un lucru) etc. Şi în consecinţă, nu le ocrotea de fapt. Lipsită de apărarea posesorie, persoanele sus menţionate care fiind sărace nu beneficiau de calea interdictelor, trebuiau dacă aveau nevoie să fie ocrotite să se adreseze tot proprietarilor, ceea ce întărea şi mai mult dependenţa lor de aceştia din urmă.

În concluzie, legea oferea ocrotirea posesorie proprietarilor şi tuturor celor care făceau parte din categoria celor privilegiaţi (beati possidentes) în scopul de a le facilita folosirea cât mai eficienţă a mijloacelor de producţie, de care aveau nevoie.
Sectiunea 3. Elementele posesiunii

Posesiunea necesită pentru a avea efecte juridice două elemente: unul material (corpus) şi altul intenţional (animus).

Corpus este stăpânirea de fapt asupra lucrului. La început acest element a fost înţeles într-un sens pur fizic (luarea în stăpânire directă a bunului imobil, instalarea într-un bun imobil etc.) Dar treptat a fost conceput, datorită nevoilor vieţii economice, într-un sens mai abstract; elementul material se considera că exista ori de câte ori posesorului îi era asigurată posibilitatea unei stăpâniri de lungă durată asupra lucrului. Spre exemplu, dacă vânzătorul unui bun îl pune la dispoziţie, trimiţându-l, sau arătarea fondului pe care îl vinde – în ambele cazuri persoana căruia i se prezenta în acest mod bunurile devine posesor fără să le fi luat în stăpânire directă. Elementul corpus a fost conceput în aceste situaţii într-un sens mai larg şi mai subtil, de punere la dispoziţie al lucrului.

Cel de-al doilea element animus este intenţia sau voinţa de a stăpâni (animus possidenti). Este vorba de intenţia de a se comporta ca proprietar (animus domini) sau potrivit unei alte opinii o simplă intenţie de a avea lucrul şi de a-l păstra (animus tenendi). În realitate elementul intenţional (animus) poate fi definit ca o voinţă de a beneficia de avantajele recunoscute posesorului de lege.

Sectiunea 4. Dobândirea posesiunii

Posesiunea se dobândeşte când o persoană obţine asupra unui lucru stăpânirea de fapt, cu intenţia de a o exercita în interesul său propriu, cu alte cuvinte, prin întrunirea celor două elemente animus şi corpus.

În epoca veche, dobândirea elementului corpus se realiza prin dobândirea materială a lucrului, luarea cu sine a bunului mobil (loco movere), intrarea în stăpânirea fondului respectiv (inducere in fundum) etc.

Odată cu dezvoltarea relaţiilor economice şi de schimb, dobândirea elementului material devine tot mai simbolică; era suficient de pildă, să se pună un paznic peste lucrurile cumpărate (custodiam ponere), să se înfăţişeze cumpărătorului dintr-un loc mai ridicat hotarele ogorului dobândit (demonstrare fines), să obţină cheile magaziei unde se afla depozitate mărfurile pe care le-a cumpărat etc. Prin aceasta, cumpărătorul dobândeşte imediat proprietatea şi posesiunea, deşi nu a deschis magaziile. Era suficient ca lucrul să fi fost pus printr-un mijloc oarecare la dispoziţia dobânditorului, pentru ca elementul corpus să se transfere. Începând cu secolul al III-lea e. n. a fost suficientă simpla înmânare a documentului scris constatator vânzării ca posesiunea să se transfere.

Cât priveşte animus, adică intenţia de a poseda, acesta este prezumat dacă dobânditorul se afla în una din acele cauze recunoscute de lege ca temei pentru recunoaşterea posesiunii (causae possessionis). Şi deoarece animus nu este, un element pur subiectiv, ci o voinţă determinată de dreptul obiectiv, nimeni nu poate să-şi aroge o altă intenţie decât aceea pe care legea i-o îngăduie. Iată de ce chiriaşul simplu detentor şi nu posesor, nu poate prin simpla sa voinţă să se transforme în posesor, deoarece nimeni nu poate să-şi schimbe cauza în temeiul căruia stăpâneşte lucrul. Aşadar chiriaşul fiind detentor nu poate deveni posesor prin simpla sa voinţă.
Sectiunea 5. Pierderea posesiunii

În momentul în care unul sau ambele elemente constitutive ale posesiunii încetează de a mai exista, posesiunea se pierde.

Posesiunea se pierde prin dispariţia elementului material (corpore solo), când intervine un obstacol care împiedică pe posesor să dispună de lucru după voinţa sa. Astfel, dacă nu pot ridica un lucru pe care l-am scăpat într-o prăpastie, dacă nu pot readuce un animal fugit din curtea mea, dacă fiind deposedat în mod violent dintr-un fond, nu am reuşit să-l redobândesc, sau dacă am pierdut un lucru fără să ştiu unde, pierd posesiunea asupra bunului în cauză.

Posesiunea se pierde, de asemenea, odată cu pierderea elementului animus (solo animo). Voinţa de a nu mai poseda (nolle possidere) nu este simpla renunţare la lucru, ci o voinţă clar exprimată. Aşa este cazul proprietarului care vânzându-şi casa continua să rămână în calitate de chiriaş, deci de detentor.

Dacă dispar ambele elemente ale posesiunii, posesiunea evident se pierde. Aşa se întâmplă în caz de moarte a posesorului sau de înstrăinare a bunului posedat.
Sectiunea 6. Tipurile de posesiune

Posesiunea propriu-zisă se numeşte posesiune interdictală (ad interdicta) sau pretoriană deoarece ocrotirea ei este asigurată prin mijlocirea interdictelor de către pretor. Posesorii care intra în această categorie se împart în două: unii care pot invoca un titlu juridic al posesiunii lor (proprietarii, posesorii de bună credinţă, arendaşii pe termen lung, creditorii gajisti) şi alţii car nu pot invoca un asemenea titlu, deoarece au o posesiune injustă (cei ce au dobândit un imobil prin violenţă etc.).

În opoziţie cu posesiunea, este detenţiunea (in possessione esse, tenere), care consta în stăpânirea materială a lucrului, (corpus) fără intenţia de a stăpâni în nume propriu (animus possidendi). În această categorie intră chiriaşii, arendaşii pe termen scurt, comodatarii (cei care au luat un lucru cu împrumut pentru a se servi de el) uzufructuarii etc. Detentorii sunt lipsiţi de ocrotirea posesorie.

În epoca lui Iustinian, textele interpolate din digeste pun în contradicţie pe posesorul de bună-credinţă cu acela de rea-credinţă. Socotindu-l pe cel dintâi că are animus domini, adică voinţa de a se comporta asupra lucrului ca un proprietar, Iustinian îi acorda deplină ocrotire juridică asimilându-l cu proprietarul, căci posesiunea se bazează pe o cauză justă. În schimb, acelaşi Iustinian pune pe posesorul de rea-credinţă în categoria detentorilor, luându-i ocrotirea posesorie. În acelaşi timp şi detenţiunea se transformă, evoluând sub influenţa „dreptului vulgar” de la o stare de fapt, către o situaţie juridică, evident inferioară posesiunii.

Contradicţia dintre posesiune (possessio civilis) şi detenţiune (naturalis possessio) rămâne însă mai departe consemnată atât de practică cât şi de lucrările doctrinare ale juriştilor.
Sectiunea 7. Ocrotirea posesiunii

Pretorul acorda posesorilor o apărare eficientă prin mijlocirea interdictelor (interdicta). Pentru a obţine apărarea posesiunii lor, posesorii nu aveau nimic de dovedit. Faptul că posedau şi că au fost tulburaţi în stăpânirea lucrurilor în cauză, constituie elemente îndestulătoare pentru a declanşa apărarea posesorie.

Era suficient ca posesorul să afirme că posedă (possideo, quia possideo – posed pentru că posed) pentru a fi ocrotit faţă de oricare l-ar fi stânjenit în stăpânirea respectivelor bunuri. Iar dacă cineva contesta că stăpânirea pe care acesta o exercita asupra lucrului în cauză nu îndeplineşte condiţiile unei veritabile posesiuni, trebuia să facă dovada că era vorba de un pretins posesor, care nu se afla în nici una din acele „causae possessionis” recunoscute de ordinea juridică.

Faptul că cel care posedă este ocrotit fără să fie obligat să facă vreo dovadă, constituie una din marile avantaje ale ocrotirii posesorii. Ocrotind posesiunea, ordinea juridică apără indirect pe proprietar şi pe alţi deţinători ai mijloacelor de producţie (arendaşii pe termen lung, creditorii gajişti, posesorii de bună-credinţă etc.).

Interdictele erau ordine pe care pretorul le dădea în favoarea celui care posedă şi, implicit împotriva celui care tulbura posesiunea. Dacă ordinul era respectat de partea adversă procedura se termina, interdictul îşi ajunsese scopul. În caz contrar, urma ca cele două părţi să se prezinte la judecata pentru a se stabili în ce măsură ordinul pretorului a fost justificat şi care era în consecinţă, sancţiunea ce se cuvenea părţii adverse care-l nesocotise.

Primul interdict este cel privind violenţa (unde vi) şi se referă numai la imobile. Acest interdict se acordă celui care a fost expulzat de partea adversă din imobilul pe care îl posedă. Pretorul ordona ca imobilul să fie restituit împreună cu fructele, iar pagubele să fie reparate începând cu ziua deposedării. Se cere însă ca cel care solicită interdictul de la pretor să nu fi dobândit la rândul său prin violenţa imobilul respectiv de la partea adversă.

Al doilea interdict pentru redobândirea posesiunii era interdictul privind precariul (de precario). Acest interdict este acordat persoanei care a dat cu împrumut (precarium) un lucru altei persoane cu condiţia ca aceasta să i-l restituie la cerere. Dacă la prima somaţie precaristul nu restituie lucrul, proprietarul va cere de la pretor interdictul de precario, cu ajutorul căruia să poată dobândi bunul în cauză.

Al treilea interdict din această categorie se referă la posesiunea imobiliară dobândită pe ascuns (de clandestina possessione); pretorul îl dădea în favoarea celui care a pierdut posesiunea unui imobil însuşit pe ascuns, în lipsa posesorului, de către o terţă persoană. În epoca postclasică acest interdict dispare ca o consecinţă a normelor „dreptului vulgar” care apropiind posesiunea de proprietate, a admis că posesiunea imobilelor uzurpate pe ascuns (clam) – nu se pierdea deoarece intenţia de a poseda a posesorului continuă să existe.

A doua mare categorie de interdicte erau acelea care urmăreau să menţină pe posesor în posesia lucrului. Aceste interdicte sunt prohibitorii, deoarece opresc să se aducă vreo modificare unei stări actuale de fapt. De obicei, ele erau destinate să pună capăt conflictelor care se iveau între două persoane cu privire la posesiunea unui bun. Pretorul intervine pentru a îngădui celui care posedă în condiţiile legii să-şi păstreze în continuare posesiunea, împiedicând partea adversă să folosească violenţa. De obicei, aceste interdicte îşi găseau aplicarea cu ocazia proceselor de revendicare adică cele prin care se pretindea un drept de proprietate. În asemenea situaţii pretorul urma să precizeze cine este posesor şi cine nu; persoana care avea posesiunea juca rol de pârât în acţiunea de revendicare şi în consecinţă nu avea nimic de dovedit, pe când cel care nu avea posesiunea devenea reclamant în procesul de revendicare şi trebuia să-şi dovedească dreptul său de proprietate.
Sectiunea 8. Coposesiunea

Posesiunea asupra unor bunuri neîmpărţite aparţine, afară de cazuri excepţionale, coproprietarilor. Fiecare din ei are o cotă parte (proindiviso) din întreaga posesiune, corespunzătoare cotei părţi ce i se cuvine din proprietatea indiviză.

Teste de autoevaluare
1. Conform concepţiei juristului Gaius şi a împăratului Iustinian, lucrurile se împart în:

a. lucruri patrimoniale şi nepatrimoniale;

b. lucruri mancipi;

c. lucruri nemancipi.

2. Lucrurile mancipi constituiau mijloace de bază în cadrul:

a. producţiei romane sclavagiste;

b. proprietăţii unei persoane private;

c. servituţiilor urbane.

3. Lucrurile „fungibile” sunt:

a. lucruri care se cântăresc, se numără şi se măsoară;

b. lucruri care se pot înstrăina;

c. lucruri care sunt folosite pentru schimb.

4. Posesiunea este stăpânirea de fapt a unui:

a. lucru mobil;

b. lucru public;

c. lucru corporal.

5. Pentru a avea efecte, posesiunea trebuie să conţină două elemente juridice:

a. stăpânire directă şi indirectă;

b. material şi intenţional;

c. nici unul.

6. Posesiunea se pierde atunci când:

a. se pierde elementul „animus” şi elementul „corpore solo”;

b. se pierde elementul intenţional;

c. vânzătorul pune la dispoziţie lucrul, transmiţându-l fondului pe care îl vinde.

7. Cine acordă posesorilor o apărare eficientă, în cadrul posesiunii, prin mijlocirea interdictelor?

a. magistraţii;

b. pretorul;

c. împăratul.

8. Ce reprezentau „interdictele”?

a. constituţii imperiale;

b. legi speciale;

c. ordine care se dădeau de către pretor în favoarea celui care posedă.

9. Care sunt tipurile de posesiuni?

1. interdictală (pretoriană), injustă şi posesiune de stare civilă;

2. posesiune de bună-credinţă pe termen lung, posesiune juridică;

3. posesiune materială şi posesiune injustă.

10. Din categoria lucrurilor mancipi făceau parte:

a. fondurile agrare, casele din Italia, sclavii animalelor de povară şi servituţile prediale rustice;

b. fondurile comerciale, producţia meşteşugărească, provinciile;

c. pământul, clădirile, plantaţiile.

Capitolul II