Curs de drept roman

D. Comodatul (împrumutul de folosinţă)

Este un contract în virtutea căruia o persoană remite un lucru unei alte persoane pentru a se folosi în mod gratuit şi a-l înapoia la cerere. La baza contractului este un acord de voinţă al părţilor urmat de predarea lucrului. Comodatarul (cel care primeşte lucrul) are numai detenţia (nudo posessio), comodantul rămânând proprietarul lucrului, el putând fi şi posesorul acestuia. Comodatarul are obligaţia să păstreze lucrul în caz de pierdere urmând a răspunde dacă se dovedeşte dolul sau culpa sa. El nu răspunde în cazul când lucrul s-a pierdut în mod fortuit fără culpa sa.

Comodatarul are obligaţia de a păzi lucrul şi de a-l restitui la termenul stabilit, acţiunea pe care o poate introduce împotriva sa comodantul fiind denumită commodati directa. El are însă dreptul de a solicita să i se plătească de comodant cheltuielile făcute cu conservarea lucrului în baza unei acţiuni denumită commodati contraria.
E. Depozitul

În baza acestui contract o persoană numită deponent remite unei alte persoane numită depozitar un lucru cert ca să-l păstreze în mod gratuit şi să i-l restituie la cerere. Depozitarul nu are decât detenţia bunului şi este obligat să-l conserve, răspunzând în caz de pierdere numai când se face dovada dolului. În dreptul lui Iustinian s-a admis şi culpa lata, iar pentru culpa levis în abstracto numai dacă oferta încheierii contractului (luarea lucrului în depozit) a aparţinut depozitarului.

Depozitarul nu are voie să se folosească de lucrul luat în depozit (furtum usus) în cazul acesta fiind pedepsit. Pe de altă parte, deponentul are obligaţia să restituie depozitarului cheltuielile făcute de acesta cu păstrarea bunului.

În afara depozitului ordinar există depozitul necesar, depozitul sechestru şi depozitul neregulat.

Depozitul necesar se face în caz de calamităţi naturale: incendii, inundaţii, război, naufragiu etc. când deponentul nu dispune de timp pentru a-şi alege depozitarul şi din acest motiv acesta are o răspundere mai mare decât în depozitul ordinar fiind obligat să plătească dublul lucrului primit în depozit.

Depozitul sechestru este depozitul unui lucru asupra căruia exista un litigiu, depozitarul având posesiunea lucrului. El poate uzucapa bunul pentru câştigătorul procesului cu obligaţia de a-l preda acestuia în schimbul unei retribuţii pentru serviciul făcut.

Depozitul neregulat este depozitul unui lucru de gen (în mod obişnuit bani). Proprietatea lucrului în cazul unei sume de bani se transfera la depozitar, în mod obişnuit un bancher. În acest contract de depozit se admite o convenţie pentru plata dobânzii la suma datorată, dacă depozitarul a fost pus în întârziere.
F. Gajul

Prin acest contract debitorul remite un lucru creditorului pentru a-i garanta plata, acesta păstrând lucrul până în momentul achitării sumei datorate de debitor.

Creditorul primind lucrul în gaj are obligaţia de a-l păstra răspunzând în caz de pierderea lucrului, dacă această împrejurare s-a produs printr-un dol sau din culpa levis in abstracto, culpă apreciată ca neputând fi făcută decât de o persoană insuficient de diligentă.

Creditorului i se interzice folosirea lucrului primit în gaj, în caz contrar putând fi sancţionat pentru furt al uzajului. Dacă l-a vândut după scadenţă şi la un preţ superior sumei împrumutate, este obligat să restituie diferenţa debitorului.

Creditorul are dreptul de a percepe fructele dacă lucrul dat în gaj este frugifer, dar valoarea lor va fi scăzută din dobânda care i se cuvine. În cazul când fructele au o valoare mai mare, suma încasată va fi scăzută şi din capital (dors). Pactul de anticreză este convenţia prin care creditorul este autorizat să reţină fructele produse de lucrul dat în gaj cu titlu de dobândă.

Debitorul este răspunzător de dol şi de culpa levis in abstracto. El trebuie să restituie creditorului toate cheltuielile pe care le-a făcut cu păstrarea lucrului sau pentru prejudiciile suferite din cauza lucrului. Acţiunea creditorului împotriva debitorului era denumită pigneraticia directa şi cea a debitorului împotriva creditorului pigneraticia contraria.

Teste de autoevaluare
1. În instituţiile lui Iustinian, obligaţia este definită ca fiind:

a. o constrângere;

b. un raport juridic,

c. o executare.

2. Raportul obligaţional cuprinde:

a. înţelegeri între creditori şi debitori;

b. transferuri de proprietăţi,

c. un subiect pasiv (debitorul)şi un subiect activ (creditorul).

3. Obligaţiile civile şi honorare sunt sancţionate de:

a. ius civile şi dreptul pretorian;

b. pretori;

c. magistraţi.

4. Condiţiile de validitate ale contractelor sunt:

a. consimţământul, capacitatea şi obiectul;

b. să aibă eficacitate juridică,

c. să fie avizat de pretorul în baza căruia a fost investit.

5. Voinţa unilaterală nu dă naştere la obligaţii contractuale, exceptând trei situaţii:

a. promisiunea făcută unei cetăţi;

b. iudicium, pollicitatio şi votum;

c. nici una.

6. Conform dreptului civil nu aveau capacitatea de drept pentru a încheia contracte, următorii.

1. 
   debitorii;
   
2. 
   magistraţii,
   
3. 
   sclavii şi peregrinii.
   

7. Contractele consensuale, reale şi nenumite sunt:

1. 
   contracte concrete;
   
2. 
   contracte formale,
   
3. 
   contracte de drept-strict şi de bună–credinţă.
   

8. Definiţi contractele literale:

1. 
   sunt promisiuni de donaţii, dote şi vânzări;
   
2. 
   sunt registre (codex accepti et expensi), în care şefii de familie notau încasările şi plăţile pe măsură ce aveau loc;
   
3. 
   sunt forme scrise de către creditori.
   

9. Ce înţelegeţi prin chirografe?

1. 
   înscrisuri probatorii, care nu dădeau naştere la obligaţii;
   
2. 
   înscrisuri care dădeau naştere la obligaţii;
   
3. 
   înscrisuri probatorii ce dădeau naştere unui contract formal.
   

10. Ce este fiducia?

a. un contract prin care se prevede încasarea unor dobânzi;

b. un contract care constă în înstrăinarea unui lucru prin mancipatio şi o convenţie de restituire a proprietăţii;

c. o înţelegere între peregrini şi magistraţi.

12. Cum definiţi „querela?

a. o plângere pe care o introduce debitorul împotriva creditorului;

b. o dispoziţie dată de împăratul Caracalla în anul 215 privind contractul de împrumut;

c. înscris redactat în dominatul lui Iustinian care reglementa litigiile dintre părţi.

Capitolul V

CONTRACTE CIVILE CONSENSUALE, NENUMITE ŞI OBLIGAŢIILE care se nasc quasi ex contractu

Lecţia 1. Contractele consensuale

Lecţia 2. Contractele nenumite

Lecţia 3. Obligaţii care se nasc quasi ex contractu
Lecţia 1

Contractele consensuale

Sectiunea 1. Vânzarea-cumpărarea (emptio-venditio)

Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care o persoană denumită vânzător (venditor) se obliga să predea posesiunea liniştită a unui lucru unei alte persoane, numită cumpărător, emtor, care la rândul său se obliga să-i plătească în schimb o anumită sumă de bani (merx).

Din această definiţie rezultă că este vorba de vânzarea unui lucru pe credit, deoarece predarea lucrului şi/sau plata preţului au loc după încheierea contractului, la o dată fixată de părţi. În dreptul roman era cunoscută însă şi vânzarea în care plata preţului şi predarea lucrului aveau loc imediat după consimţământ, cât şi vânzarea care transfera proprietatea lucrului.

În ce priveşte vânzarea pe credit, lucrul vândut trebuia să fie un lucru susceptibil de a intra în proprietatea privată, adică un lucru in patrimonio, in comercio. El putea fi corporal sau incorporal (o moştenire) un lucru prezent sau viitor (o recoltă viitoare) un lucru de gen sau un lucru de specie. Era admisă şi vânzarea lucrului altuia pentru că vânzătorul se obliga să predea posesiunea liniştită a lucrului, nu şi proprietatea. Existau două situaţii:

Cumpărătorul ştie că i se vinde şi urmează a i se preda lucrul altuia. În acest caz, vânzătorul este de bună-credinţă, înştiinţându-l pe cumpărător despre situaţia lucrului şi acela a acceptat.

Cumpărătorul nu ştie că i se vinde lucrul altuia, vânzătorul fiind de rea-credinţă. În această situaţie, cumpărătorul dacă observa că i s-a vândut lucrul altuia, poate să cheme în judecată pe vânzător – chiar dacă nu a fost tulburat în posesie – prin acţiunea din contract – empti. Dacă cumpărătorul este tulburat în posesie, el poate cere vânzătorului să-l asiste în procesul pe care-l are cu terţul ce invocă proprietatea lucrului, având în vedere că vânzătorul i-a promis posesiunea liniştită a acestuia. Şi în acest caz cumpărătorul se va folosi de acţiunea empti.

O ultimă situaţie există atunci când cumpărătorul care ştie că i s-a promis lucrul altuia şi i s-a predat, este tulburat în posesie. El are acţiunea de vânzare, pentru că vânzătorul i-a promis posesiunea liniştită a lucrului (vacuam possessionem tradere).

Un element important al contractului este consimţământul, în cazul când contractul se încheie prin simplu acord de voinţă – solo consensu. În unele cazuri părţile se înţeleg ca vânzarea să fie considerată valabil încheiată numai în momentul în care întocmesc un înscris sau în momentul în care una din ele dă o arvună.

Arvuna arrha – constă dintr-un lucru oarecare, un inel, o sumă de bani pe care una din părţi o dă celeilalte, pentru a-şi manifesta voinţa că înţelege să încheie contractul. În dreptul lui Iustinian, arvuna era şi un mijloc care permitea părţilor să se retragă din contract. Pierde arvuna partea care a dat-o, dacă se răzgândeşte; partea care a primit arvuna trebuie s-o restituie şi să dea o sumă egală cu ea cu titlu de pedeapsă dacă se răzgândeşte.

Un element al contractului este preţul – cert în principiu – se fixa în bani – pecunia numerata. Se putea da şi un lucru în locul preţului – datto in solutum. Preţul trebuia să fie certum, verum şi iustum, adică real şi nu fictiv, altfel poate fi vorba nu de o vânzare ci de o donaţie. Preţul trebuia să fie determinat (certum) în momentul încheierii contractului, iar preţul mai mic din valoarea lucrului era considerat non iustum.

Vânzătorul avea următoarele obligaţii: de a păstra lucrul până la predare, de a preda posesiunea liniştită a lucrului, de a răspunde pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale lucrului.

Obligaţia de a păstra lucrul până la predare.

Se face deosebirea între lucrul de gen şi de corp cert.

Lucrul de gen nu piere – genera non pereunt, în sensul că dacă lucrul piere, vânzătorul are posibilitatea de a găsi alt lucru de acelaşi gen, în aceeaşi calitate şi cantitate pentru a-l preda cumpărătorului. Dacă lucrul care trebuia predat era de corp cert, atunci pierderea lui din caz de forţa majoră sau din caz fortuit liberează pe vânzător.

De asemenea, se făcea distincţie în legătură cu persoana din culpa căreia a pierit lucrul. Dacă survine din culpa sau dolul vânzătorului, atunci răspunde acesta. Exista regula că dacă lucrul pierea după ce s-a încheiat contractul, fără culpa vânzătorului, cumpărătorul este obligat să plătească preţul deşi vânzătorul nu poate să-i mai predea marfa.

Dacă lucrul a pierit din caz fortuit sau de forţă majoră, cumpărătorul are acţiunea Legii Aquilia contra autorului delictului, dacă a fost furat are acţiunea de furt.

Cumpărătorul nu suportă pierderea când vânzarea s-a încheiat sub condiţie şi condiţia nu se îndeplineşte, atunci când lucrul a pierit, deoarece contractul nu se definitivează decât după îndeplinirea condiţiei.

Există posibilitatea ca printr-un pact la vânzare să se stabilească suportarea riscurilor de către vânzător în orice împrejurare.

Obligaţia de a preda posesiunea liniştită a lucrului şi de a se abţine de la orice dol. Posesiunea liniştită a lucrului presupune ca titularul să nu fie tulburat de o terţă persoană prin acţiunea în revendicare, prin interdict posesor sau printr-o altă acţiune.

Vânzătorul avea obligaţia de a se abţine de la orice fel de dol, dacă este proprietarul lucrului, trebuie să treacă cumpărătorului şi proprietatea; trecerea proprietăţii se face după caz prin mancipaţie, in iure cessio sau tradiţie. Acţiunea din contract împotriva celui care de rea-credinţă a vândut lucrul altuia, se întemeia pe ideea de dol (purgari dolo malo).

Obligaţia de a garanta pe cumpărător pentru evicţiune. Evicţiunea reprezenta pierderea posesiunii ca urmare a faptului că un terţ a câştigat în acţiunea în revendicare sau în interdictul posesoriu pe care l-a introdus. Persoana evinsă poate să conserve posesiunea lucrului, dar cu alt titlu.

În vechiul drept roman, vânzarea se făcea prin mancipaţie. Cumpărătorul avea dreptul de a cere vânzătorului să vină să-l apere în procesul deschis de terţ, să-l asiste (praestare auctoritatem). În cazul în care evicţiunea avea totuşi loc, cumpărătorul avea acţiunea auctoritatis împotriva vânzătorului, pentru a-icere să plătească dublul preţului plătit. Acţiunea avea un caracter penal, dar nu putea fi folosită decât în cazul mancipaţiei.

Când apare vânzarea consensuală vânzătorul poate promite cumpărătorului o despăgubire pentru caz de evicţiune – rem habere licere.

Obligaţia de a garanta pentru viciile ascunse ale lucrului. Cumpărătorul avea două acţiuni: acţiunea redhibitorie şi acţiunea quanti minoris.

Prin acţiunea redhibitorie se putea cere desfacerea vânzării, în termen de 6 luni, iar prin cea de a doua reducerea preţului în măsura în care viciul descoperit micşorase valoarea lucrului în termen de un an.
Obligaţia cumpărătorului

Cumpărătorul trebuia să plătească preţul şi eventual cheltuielile de păstrare a lucrului, dacă s-a stabilit prin convenţie ca lucrul să rămână la vânzător până la o anumită dată. Dacă cumpărătorul a primit lucrul şi nu a plătit preţul la termenul stabilit, este obligat să suporte o dobândă. În acest caz vânzătorul are şi un drept de retenţie asupra lucrului până la plata preţului.

În ipoteza stabilirii unui termen pentru plata preţului, vânzătorul poate să prevadă în contract o clauză numită commisoria, în sensul că vânzarea se va desfiinţa dacă cumpărătorul nu va plăti preţul la termenul respectiv.

Transferul proprietăţii lucrului a constituit o problemă controversată în dreptul roman. Potrivit dreptului lui Iustinian, proprietatea lucrului vândut nu se transferă până nu se plăteşte preţul. S-a admis o excepţie şi anume atunci când cumpărătorul a pus la dispoziţia vânzătorului o garanţie. În dreptul clasic folosindu-se mancipaţia şi in iure cessio se considera că proprietatea se transferă chiar dacă nu se plătise preţul.

Sectiunea 2. Locaţiunea (locatio-conductio)

Locaţiunea a fost cunoscută – în dreptul roman sub diferite forme, având originea în dreptul public.

Se afirmă că locator este o persoană care încredinţează un lucru unei alte persoane, care are dreptul de a-l folosi. Locatorul este proprietarul lucrului sau o altă persoană care are dreptul de a-l închiria unei persoane denumită locatar (conductor) – pentru un beneficiu: o sumă de bani. Aceasta îl poate lua, ducându-l acolo unde doreşte (cum ducere, conductio).

În cazul când se pune la dispoziţie o materie (ex.: aurul) pentru confecţionarea unui lucru, cel care comandă se numeşte locator. Situaţia se schimbă, locatorul fiind cel care plăteşte meseriaşului pentru executarea lucrului cerut: contractul era denumit locatio operis faciendi.

O altă formă de contract de locaţie era locatio operarum, locatorul oferindu-şi serviciile, iar conductorul (locatarul) plăteşte preţul acestui serviciu (merces).

Se cunosc diferite forme practice pentru întocmirea unui astfel de contract:

- arendarea pământului statului de către cenzor pe un termen anumit (locatio rei);

- încredinţarea de către magistraţi unor antreprenori executarea unor lucrări publice (locatores operis faciendi). Operaţiunea se numea locatio conductio operis faciendi;

- de asemenea, în scopul angajării personalului în administraţie magistraţii utilizau contractul locatio conductio operarum.

A) locatio conductio rei

Este contractul prin care o persoană închiriază sau arendează un lucru, angajându-se să acorde folosinţa liniştită a acestuia unei alte persoane, numită conductor (locator), în schimbul plăţii unui preţ fixat în bani.

Lucrul închiriat poate fi mobil sau imobil, dar corporal şi susceptibil de acte juridice între particulari (in commercio). Avea dreptul de a încheia un astfel de contract nu numai proprietarul lucrului, ci şi persoanele care-l aveau în posesiune, în uzufruct cu titlu de emfiteoză, superficie, habitaţie sau operae, cu condiţia de a avea stăpânirea efectivă şi de a putea dispune de el.

Contractul se încheia prin simplul acord de voinţă al părţilor, dar se putea conveni că în vederea perfectării trebuie redactat un înscris.

Preţul era stabilit în bani, existând în principiu obligaţia ca suma să fie indicată în momentul încheierii contractului, deşi uneori se admitea că se va fixa şi ulterior, dacă părţile conveneau în acest sens – spre exemplu la ridicarea unor bunuri date pentru efectuarea unor lucrări (prestaţii).

Chiriaşul sau arendaşul au obligaţia de a plăti chirie sau arendă (merces) şi de a se folosi de lucrul închiriat ca un bun gospodar (bonus pater familias).

Locatorul are obligaţia de a pune la dispoziţie folosinţa liniştită a lucrului, chiriaşului sau arendaşului care sunt garantaţi împotriva viciilor ascunse ale lucrului şi împotriva evicţiunii, având la dispoziţie acţiunea izvorâtă din contract (conducti) împotriva locatorului.

Având caracter consensual locaţiunea se stinge prin voinţa ambelor părţi. Uneori era posibil ca acest contract să se stingă şi prin voinţa numai unei singure părţi, în situaţia când proprietarul avea nevoie urgentă de lucru sau îl înstrăina, ori lucrul se deteriorase, încât nu mai putea fi folosit fără ca chiriaşul să fie în culpă.

Dacă închirierea se făcea pentru un numit termen (de obicei, 5 ani) contractul înceta la împlinirea termenului, dar el putea fi prelungit (tacita reconductie).

Astfel, se considera că părţile au convenit tacit să prelungească contractul, dacă la ajungerea la termen, chiriaşul rămânea mai departe în folosinţă plătind chirie, iar proprietarul accepta această situaţie.

B) contractul locatio operarum (de prestare de servicii sau contractul de muncă).

Prin acest contract o persoană (locator) se angajează să pună la dispoziţia unei alte persoane (conductor) forţa sa de muncă pentru un anumit timp, în schimbul unei sume de bani numită merces sau pretium. Serviciile promise se numeau operae. Sclavul era închiriat pentru muncă, la fel ca un lucru (locare rem, locare servum).

În ce priveşte oamenii liberi, aceştia aveau o situaţie asemănătoare, în sensul că se închiriau ei şi nu serviciile ce le făceau. Mai târziu, în epoca clasică juriştii au făcut distincţia netă între operae şi locare rem (a închiria serviciile şi a închiria lucrul), considerând că omul liber îşi poate închiria serviciile, dar nu se poate închiria pe sine, deci nu poate forma obiect de contract.

Se făcea deosebire între munca cetăţeanului pe pământul său şi munca celui ce se angaja pentru o sumă de bani, mercennarius operarius sau faber, aceştia punându-şi la dispoziţie forţa de muncă pentru un anumit timp. Contractul putea să prevadă o sancţiune pentru muncitorul care întrerupea lucrul (o sumă de bani pentru fiecare zi nelucrată).

Pe de altă parte, cel care angaja (conductor) avea obligaţia de a plăti suma de bani convenită şi dacă nu plătea la termen, era sancţionat cu o amendă pentru fiecare zi de întârziere. Acesta trebuie să-şi asume şi anumite riscuri, spre exemplu, plata muncitorului în cazul neprestării muncii datorită intervenirii forţei majore.

C) contractul pentru executarea unei lucrări determinate (locatio-conductio operis faciendi)

Prin acest contract, conductorul, antreprenorul se angajează să execute o lucrare determinată, iar cel care comandă lucrarea, locatorul să plătească un preţ în bani (merces). Plata se făcea numai după ce lucrarea a fost aprobată de cel care a comandat-o. În cazul pieririi lucrării înainte de a fi aprobată, conductorul, antreprenorul trebuia să-şi asume acest risc, neprimind preţul stabilit.

Dacă riscurile interveneau după primirea lucrării, ele erau asumate de către cel care a comandat.
Sectiunea 3. Mandatul

Mandatul (mandatum) este un contract prin care o persoană (procurator, mandatarius) promite unei alte persoane numită mandant (mandator) să-i facă un serviciu gratuit. La început obligaţiile revin mandatarului, dar mai târziu, vor reveni şi mandantului.

Gratuitatea acestui contract era specifică orânduirii sclavagiste. Ex.: libertul sau clientul se ocupa gratuit de afacerile patronului.

Dreptul roman vechi şi în mare măsură dreptul clasic nu admitea reprezentarea în actele juridice. Actul făcut în numele şi pentru o altă persoană producea efecte numai în persoana celui care îl săvârşise. Astfel, procuratorul care cumpăra o clădire cu banii mandantului, devenea el proprietarul clădirii, deşi încheiase operaţia pentru mandant. Funcţiona deci principiul res inter alios acta, alios neque nocere, neque prodesse potest – actul încheiat între două persoane nu trebuie să folosească altor persoane, nici să le prejudicieze.

Mai târziu, acest principiu n-a mai funcţionat pe deplin acceptându-se ideea reprezentării.

Pentru a fi considerat legal întocmit (încheiat) contractul de mandat trebuia să aibă un obiect licit, moral, care să prezinte interes pentru mandant. Se considera valabil şi mandatul în interesul atât al mandantului, cât şi al procuratorului, mandatarului.

Se dă ca exemplu în literatura de specialitate, cazul creditorului care doreşte să introducă acţiunea direct împotriva fideiusorului, deoarece i se pare mai solvabil decât debitorul principal. Fideiusorul ameninţat cu acţiune, cade la învoială cu creditorul său şi dă mandat să urmărească pe debitorul principal pe riscul fideiusorului.

De asemenea, s-a acceptat valabilitatea mandatului în interesul procuratorului şi al unui terţ. Exemplu: mandatul de a împrumuta cu dobândă o persoană. Fiind vorba de o garanţie, mandatul garantează persoana respectivă.

Răspunderea mandatarului (procuratorului) în legătură cu neîndeplinirea serviciului promis nu putea fi antrenată decât în caz de dol. În perioada lui Iustinian, el va răspunde şi de culpa levis, în acea epocă mandatarul fiind în cele mai multe cazuri, salariat.

La sfârşitul mandatului, mandatarul avea obligaţia de a prezenta socotelile, transferând toate drepturile dobândite, asupra mandantului, inclusiv remiterea sumelor de bani încasate, cum şi toate creanţele dar şi obligaţiile intervenite în baza mandatului.

Pe de altă parte, mandantul trebuia să preia asupra sa toate obligaţiile contractate de mandatar în exerciţiul sarcinilor primite şi să-i suporte toate cheltuielile făcute în acest scop. Dacă mandatarul depăşea împuternicirile date de mandant, purta o răspundere personală.

Mandatul lua sfârşit prin moartea sau capitis deminutio a uneia din părţi, întrucât era un contract intuitu personae.

De asemenea, se stingea prin ajungerea la termen, prin executarea obiectului propus şi prin voinţa unilaterală a uneia din părţi. Exista posibilitatea revocării mandatarului, dacă nu se suporta nici un prejudiciu de una din părţi.

În sfârşit, mandatul se stingea aşa cum am arătat, prin moartea mandantului, deşi în această privinţă se punea problema dacă mandatarul trebuia să răspundă în cazul când s-a îndeplinit serviciul promis fără să aibă cunoştinţă despre această împrejurare. S-a admis că el are acţiune din mandat pentru a cere să fie despăgubit pentru cheltuielile făcute cu ocazia executării mandatului.